SIMPOZIONUL INTERNAŢIONAL CUCUTENI 5000 REDIVIVUS (septembrie 2011)

 

SIMPOZIONUL INTERNAŢIONAL CUCUTENI 5000 REDIVIVUS (septembrie 2011)

Eugen Grebenicov şi Ştefan Dincescu

Vasile George Puiu

Nicolae Dabija, Ştefan Dincescu, Adrian Jicu şi Victor Munteanu

(de la stânga la dreapta)

Ştefan Dincescu, Nicolae Dabija şi Victor Munteanu

(de la stânga la dreapta)

Ştefan Dincescu

Ştefan Dincescu

NICOLAE DABIJA

„ŞI-S NUMAI BUN DE PUS PE CRUCEA

 POEMULUI DESĂVÂRŞIT’’

Fiu al Cristinei Dabija şi al lui Trofim Ciobanu, nepot al lui Serafim Dabija, arhimandritul, cel ce fusese trimis în Gulag în 1947, scriitorul Nicolae Dabija, moldavul Orfeu născut în 1948, în Codreni (Lăpuşna), redactor-şef al revistei Literatura şi Arta, preşedinte al Forului Democrat al Românilor din Moldova, protector, prin bocet mânios, al cetăţilor şi al mănăstirilor Ţării, devenite closete ale străinilor (,,Doamne Ştefan, zi, cu ce-am greşit?! / La Cetatea Albă, unde-ai sângerat odată, / schitul cel de tine ctitorit / astăzi  e pentru turişti privată. // De aceea poate ni s-a întâmplat / că sfârşitul lumii se amână / şi-ncă nici un várvar fulgerat / n-a căzut cu pantalonii-n mână. // Mă cuprinde, mută, disperarea / şi pe ţărmul mării plâng ca prostul: / «Daţi mai la o parte umblătoarea…/ De ce-aţi pus-o chiar în capul nostru?!» // Şi un ghid cu ochi-tăiş de coasă /cu dispreţ mă fulgeră pe mine: / «Ordine să-ţi faci la tine-acasă, / că, străinule, aicea are cine!»  [...] Aştept Marea Neagră să îngheţe, / să asediez castelul muribund: / să-i fur schitul, palid de tristeţe, / şi-ntr-o lacrimă ferită să-l ascund! // Să nu-l mai găsească nici o cutră / când dori-va  să se ducă-afară, / schitul cel cu sfinţi ce se mai uită / cu ochii scoşi de mucuri de ţigară.” – „Schit la Cetatea Albă”, vol. Aripă sub cămaşă), fervent ambasador al lui Mihai Eminescu, sângerând în măduva Limbii, Limba Română, strivită sub „bocancii din Est”, trădată de „zdrenţe”  ale neamului („Să-i ieşim, pe viscol, înainte / care cu o carte sau o floare: / paşii din omăt să i-i culegem / Şi să-i cerem în genunchi iertare. // Pentru că nu-l mai lăsăm să doarmă / Şi-l purtăm pe drumuri de un veac: / ba copiii mor în Bucovina, / ba se-aprinde grâul în Bugeac. // Iartă-ne, bădiţă, să îi spunem, / că ades – cum veacul e-n delir, / ai fost oaspete în casa Ta / Şi în ţara Ta un musafir. // [...] Şi-aş boci acum, dar n-am cuvinte: / cei care în cuie te-au bătut / nu străini au fost, sosiţi din lume, / tot dintre ai noştri te-au vândut. // Asta e durerea noastră mută / că visând să-şi numere arginţii / – câte-un Iuda, la un colţ de stradă, / vinde-şi şi poeţii şi părinţii.” – „Întoarcerea lui Eminescu”, vol. Dreptul la eroare), oştean al lui Ştefan, invocat să reînscăuneze „Lumina” în „Moşie” („Aşa îţi este datul, să n-ai somn / şi ţara să ne-o aperi totdeauna, / să nu ai pace, sfântul nostru DOMN, / cum cu Moldova eşti şi fi-vei una. // Te-aşteaptă calul, lângă scară, înşeuat / şi toţi plăieşii tăi de mai-nainte; / doar să îi chemi, sub steagu-nvâlvorat, / şi ei s-or ridica şi din morminte. // […] Vino, să-ţi dea iar codrul ascultare / şi timpul să se teamă de penduluri; / iar calul când ţi-o galopa pe zare – / să tremure sultanii-n Isanbuluri. // De soarta cestei ţări moldoveneşti / şi de bărbaţii ei bătuţi în cuie – / pe Daniil Sihastru să-l mai ispiteşti, / cel care purta fulgeru-n căţuie. // [...] Încalecă, te aşteptăm, mărite, / noi, călăraşii şi arcaşii tăi– / să mângâi aste dealuri obosite / şi holdele sărace de pe văi.” – „Ştefan cel Mare”, vol. Aripă sub cămaşă), acest Toma Alimoş al vremii noastre („Departe, frate, departe, / departe, însă nu foarte – / între viaţă şi-ntre moarte, / departe, frate, departe, // departe, însă nu foarte, / sub cer cu stele sparte, / treceam singur pe coline, / calul meu murea sub mine // şi eu mort în şaua lui: / cobor dealul parcă-l sui; / arşiţa mai mult mă-ngheaţă, / şi-i noapte de dimineaţă. // Iar în cer era devreme, / moartea mi-a zis: nu te teme. / Moartea mi-a zis: nu te teme, / că în cer încă-i devreme. // Luna când ieşea din râu, / ea-mi ţinea calul de frâu – / să pot trece-n ceea parte / departe, frate, departe…// Departe, însă nu foarte.” – „Baladă cu Toma Alimoş”, vol. Aripă sub cămaşă), acest ziditor şi jeluitor al Anei, El însuşi Ană, lumină sorbită de „monastire” („Ană, Ană, / soarele pe cer e-o rană. // Mănăstire / de iubire / vrui să-nalţ, spre pomenire. / Dar ce-nalţ ziua, cu fală, / peste noapte se sprăvală. //  Ană, Ană, / lacrimă zidită-n strană. // Clopotele greu asud, / bat şi nu se mai aud. // Ană, Ană, / soare-ascuns într-o broboană. // Unde eşti? / Sub care piatră? / Să te pot zidi-nc-o dată. // Lumea asta / nu se ţine: / parcă nu-i clădită bine. / Se clatină-n vânt orfană, / Ană. // Ană, / picată din icoană. // ...Eu când văd că ea nu vine / prind să mă zidesc pe mine. / Cerul ţipă-ntre cupole: /  – Maanole, Manoole!” – „Bocet pentru meşterul Manole”, vol. Aripă sub cămaşă), semnatarul „Testament”-ului, copiilor săi, nouă, drept moştenire, lăsându-ne „trandafirul”, adică Limba Română, Poezia, Viitorul Ţării („Copiii mei, îşi toarce steaua firul – / cu poezia nu aduni avere: /  vă las ca moştenire trandafirul, / lumina lui  de pace şi durere. // Şi spinii, ce văzduhurile  ară: /  să sângeraţi de ei, în veşnicii, / mireasma care-n orice primăvară– / deşteaptă şerpii îngropaţi de vii…// Mireasma să i-o smulgi e foarte greu, / nici nu i-o poţi căra cu coviltirul, / sau în bucăţi  s-o-mparţi c-un ferăstrău: / vă las ca moştenire trandafirul. // Iar dacă-l veţi iubi cu-adevărat– / în veci n-o să vi-l poată răpi nime, / chiar de-i va smulge tufa vreun gealat, / un fir de rădăcină  tot rămâne! // Mireasma lui scrie pe vânt poeme. / Dar când se încâlceşte-n rămi zefirul– / tufele scunde ard ca nişte steme! / Vă las ca moştenire trandafirul.” – „Testament”, vol. Zugravul anonim), Nicolae Dabija – ,,unul dintre reprezentanţii şaptezeciştilor, care pro­movează esteticul, maximalismul etic şi afirmarea identităţii naţionale’’(Dicţionarul general al literaturii române, Editura Univers Enciclopedic, p.549) – reprezintă efigia polivalenţei spiritului creator:

I. POEZIE (Ochiul al treilea, 1975; Apă neîncepută, 1980; Zugravul anonim, 1985; Aripă sub cămaşă, 1989; Mierla domesticită, 1992; Dreptul la eroare, 1993; Lacrima care vede, 1994; Cercul de cretă, 1998; Fotograful de fulgere, 1998; Cerul lăuntric, 1998; Între dragoste şi moarte, 1998; Poezia, bucuroasă tristeţe, 1998; Tăceri asurzitoare, 1999; Aşchii de stele, 2002; Doruri interzise, 2003; Fulger înrourat, 2005; Maraton printre gloanţe, 2008; 101 poeme, 2009);

II. ESEURI (Pe urmele lui Orfeu, 1983; Domnia lui Ştefan cel Mare, 1992; Libertatea are chipul lui Dumnezeu, 1997; Icoană spartă, Basarabia, 1998; Harta noastră care sângeră, 1999; La est de vest, 2001; Vai de capul nostru, 2001; Însemnări de pe front, 2002; Râul în căutarea mării, 2003; Basarabia, ţara de la răspântii, 2004; Bezna vine de la Răsărit, 2005; Paznic pe înălţimi, 2007; Desţăraţi, 2008; Mesaje pentru supravieţuitor, 2009; Hoţii de speranţe, 2009);

III. PROZĂ (Tema pentru acasă, 2009);

IV. CĂRŢI PENTRU COPII (Poveşti de când Păsărel era mic, 1980; Alte poveşti de când Păsărel era mic, 1984; Bondari cu motor, 2004);

V. MANUALE ŞCOLARE (Literatura română pentru clasa a V-a, 1991; Literatura română pentru clasa a VI-a, 2001; Limba şi literatura română pentru clasa a VI-a, 2006; Daciada, manual de istorie pentru clasa I, 1991; Daciada, manual de istorie pentru clasa II-a, 1992; Daciada, manual de istorie pentru clasa III-a, 1993);

VI. ANTOLOGIE (Antologia poeziei vechi moldoveneşti. Modele şi reconstituiri, 1986);

VII. STUDII ISTORICE (Moldova de peste Nistru – vechi pământ strămoşesc, 1990);

VIII. TRADUCERI (Lorca, Romancero ţigan; Goethe, Suferinţele tânărului Werther).

◊◊◊

Nicolae Dabija – perfecţionându-se în „a denunţa şi a deplânge situaţii revoltătoare, oripilante” (Dumitru Micu, Istoria literaturii române) – devine un maestru al opţiunii, durele fragmente ale cotidianului asumându-şi „vocea” poetului, ele servind – făţiş! – intenţionalităţii auctoriale, cum odinioară Menadele şi fiarele pădurilor se lăsau lăuntric modelate de cântecul îndureratului Orfeu („Însă, Divinule, tu – fără margini în cântec, / când al Menadelor cârd în dispreţ te-ncolţi, / zarva, prin ordinea ta le-ai curmat-o în pântec; / pur ziditorul tău joc din distrugeri ţâşni. // Capul şi lira să-ţi spargă, fiecare tânjea. / Cum se zbăteau şi-asudau, orice piatră tăioasă / aprig spre inima ta şuierând mânioasă, / blândă, cu-auz dăruind-o, la tine-ajungea. // Până la urmă te-au frânt, într-o ură nebună, / în timp ce-n păsări şi-n lei, în copaci şi-n granit / cântecul tău răsuna. Şi chiar azi mai răsună. // O, tu – pierdutule zeu! Urmă fără sfârşit! / Numai prin tine, împărţit de turbatele Furii, / noi ascultăm şi suntem azi o gură-a Naturii.” –  Rainer Maria Rilke, Sonetele către Orfeu, XXVI), „jurnalul” aventurii poetului în Taimâr fiind, iată, un excelent exemplu în această direcţie, căci rechizitoriul poetic dabijean, nerăbdător să se afirme, decis să ne captureze sufletul, să ne zdrobească starea de indiferenţă, îşi devorează „obiectul” abia văzut, abia pipăit: ,,În Taimâr, c-o sanie cu reni – / colo pân’şi vara viscoleşte – / dat-am de un sat de moldoveni / ce uitaseră – săracii! – româneşte. // I-a adus colo tătuca Ţarul / şi le-a dat pământ, cât vezi în jur, / numai că nu-ntra în el brăzdarul – / cică e bocnă anul împrejur. // Şi-au rămas: să crească urşi în stână / şi la sănii să înhame reni, / numai c-au uitat limba română, / dar  în buletine-s «moldoveni». // M-au cinstit cu ţuică din licheni, / m-au servit cu colţunaşi din peşte, / şi mi se jurau că-s moldoveni, / doar că – nu pot să vorbească româneşte. // Şi-amintiră, după lungi torturi, / of, şi eu mă bucuram ca prostul! – / numai colo nişte-njurături / şi-ncă un fragment din «Tatăl nostru». // Şi-am bocit cu ei la despărţire, / şi mi-au dat şi-un colte de mamut, / şi le-am dat volumul meu subţire / pe care-l îl tot răsfoiau, pierdut... // Dar, de-atunci, nu-n tundră,  ci la noi / câte unu-aud cum se făleşte: / – Sunt şi eu tot moldovan, ca voi, / numai... c-am uitat «maldaveneşte». // Şi-i de râs povestea, şi-i de plâns, / cum vreun tip stă chiar şi-ţi dovedeşte /  că adevăraţii români îs / tocmai cei ce nu ştiu româneşte. // Se dezice, fiu al nimănui, / în discuţii şi,-afişat – în presă, / de strămoşii şi de limba lui, / iar Moldova i-i – doar o adresă. // Că nu-s patriot mă dojeneşte / şi-mi tot spune, cuvântând mereu, / el mai mult Moldova că-şi iubeşte, / şi mă-nvaţă cum s-o fac şi eu. //... Lasă-mă, în graiu-mi, să bocesc / spicul sec, şi de sub luturi ruda – / «moldoveanule», cum zici să te numesc, / care limba ţi-ai trădat, ca Iuda. // Nu te cred – cât fi-va  să cârteşti, / c-astă ţară cu-al ei sfânt temei / mult mai mult ca mine o iubeşti – / dacă silă ţi-i de limba ei. // Dacă limba mamei  ţi-ai urât, / dar  alt adevăr pe lume nu-i: / căci există un popor atât / cât mai e vorbită limba lui. // ...În Taimâr, c-o sanie cu reni – / colo pân’şi vara viscoleşte – / dat-am de un sat de moldoveni / ce uitaseră – săracii! – româneşte. // Şi-un coşmar visez – de-atunci – prin vremi, / mă trezesc şi-mi zic: Doamne fereşte / de-o Moldovă doar din moldoveni / ce-au uitat, cu toţii, româneşte.” (Coşmar, vol. Dreptul la eroare)

Cărţile lui Nicolae Dabija, poeta vates, cel ce declara: „Am, Doamne, treizeci şi trei de ani / şi-s numai bun de răstignit, / şi-s numai bun de pus pe crucea / poemului desăvârşit, // poemului care-ar putea / c-o clipă iarna s-o amâne.” („Vârsta de trecere”, vol. Aripă sub cămaşă), exprimă „biciuitoare hohote de plâns”, satira şi elegia absorbindu-se frăţeşte (,,Indignarea, în versurile sale, e grefată pe un fond de sfâşietoare tristeţe, demersul liric «în­toarce», cum ar zice Arghezi,  în cuvinte biciuitoare hohote de plâns. În virulenţa satirei lăcrimează elegia.” – Dumitru Micu), esenţa acestor„lamentaţii sarcastice” fiind, fapt cu uşurinţă verificabil, „disperarea de-a asista la pângărirea sacrului, sacrul fiind pentru poet fiinţa naţională”(Dumitru Micu); redimensionând „evenimentul familiar”, accentuându-i profilul simbolic, Nicolae Dabija îşi edifică „monastirea”, adăugându-i, zi de zi, câte o „icoană” în faţa căreia se îngenunchează dincolo şi dincoace de apele Prutului: „N-am să uit, pe-un şes podit cu pai, /câte zile-or fi să-mi mai rămână: / o căruţă trasă de doi cai / şi în ea – o femeie bătrână. // Carul scârţâia din osii, sfânt, / şi-nlemnii, văzând, lângă-o răscruce / că bătrâna duce – sau aduce?! – / o căruţă plină de pământ. // Ea stătea deasupra,-ngenuncheată, / parcă se ruga, cu ochii duşi; / prinse-atunci, blând, lanul să se zbată / şi lumina prinsă în ţăruşi. // Ea stătea ca-n strană, cuvioasă, / şi privea tot timpul înainte: / poate-şi aducea strămoşii-acasă, / poate-şi avea carul cu morminte? // Numai drumul dacă-l mai vedea, / ochii ei alunecau departe: / parcă ţara o ducea cu ea, / parcă o muta în altă parte... // Şi am vrut să-i strig o întrebare: / spune, unde duci acel pământ? / E ţărână scoasă de vânzare / sau ţărâna propriului mormânt?! // Pentru pomi îl duci sau pentru oale? / Ori, poate,-i pământ răscumpărat / de pe la străbunii dumitale / care îl vândură altui sat? // Dar bătrâna n-auzea, se pare, / parcă semăna cu o statuie, / parcă semăna c-o lumânare / mai mocnind un fir de flăcăruie... // Doar pe chip i le ceteai pe toate: / parcă nu avea dreptul să moară / până nu va face o dreptate / poate sie, nouă, bunăoară. // Şi o urmării, fără de grai, / până zarea o-nghiţi,-ntr-un fel, / ori – pân-se topi cu tot cu cai / în ţărâna şesului acel... // ...Cea icoană o mai văd şi-acum / fără-asemănare-n univers: / o femeie şi doi cai pe drum / şi-o căruţă-mbătrânind din mers.”(„Icoană”, vol. Dreptul la eroare)

Nicolae Dabija trăieşte în Ţară – pe baricadă! – în trecut şi-n prezent pentru viitor („Frunză verde foaie lată, / săracă ţară bogată! / Neam pribeag, nu undeva– / emigrant în ţara ta! // Tot ai zis c-aşa ţi-i scris: / să fii liber doar închis! / Necăjitul meu popor, / că-ţi mai arde de umor! // Of, sătulule flămând / lângă ape însetând! / Cum  cerşim cu gura mută / pâinea tot de noi crescută. // Ţara mea de oameni trişti, / mult mă mir că mai exişti, / ciopârţită în bucăţi / că te mai găsesc  pe hărţi. // [...] N-o să mori de două ori: / larg ţi-a fost în închisori / şi cald ţi-a fost în Siberii, / ţară prinsă-ntre imperii. // Fii cu Dumnezeu atentă: / te prefaci in-de-pen-den-tă, / te prefaci c-ai fi stăpână – / cu cătuşele la mână! // Şi iar verde foaie lată, / săracă ţară bogată, / săracă ţară furată, / mai şi cânţi, trasă pe roată…” – „Săracă ţară bogată”, vol. Dreptul la eroare), fiind, ceea ce nu reprezintă o surpriză, şi-un orfevru, osânda desăvârşirii legându-l de athanorul alchimistului:  – Spune-mi, pe cine pândeşti, / spune-mi, de ştii să te bucuri… / – Vorbeşte-ncet, să nu trezeşti / prafu-adormit de pe lucruri…// – Ai parcă temere de verb: / e liniştea asurzitoare…/ – În eprubete: sorii fierb, / se nasc planete viitoare…// – Pierzi din cuvinte, fără veste / în ochi ţi se depune ceaţa…/ – Caut, mă zbucium, şi-asta este / cu mult mai mult decât e viaţa. („Alchimistul”) Poetul Nicolae Dabija are vocaţia scriiturii-palimpsest, ipostaza de intertextualist fiindu-i favorabilă, activată conştient, frecvent, nu manifestată involuntar, accidental: „De din vale de Rovine / C-un cuţit băgat în mine / Îţi scriu, Doamnă, c-o duc bine... // Nu din gură, ci din carte, / Hăt de dincolo de moarte – / Oare cini’ ne-o desparte?! // Da-nainte-ţi văd icoana, / Cum beau lacrime cu cana / Şi-mi arde în flăcări rana... // Au te-oi mai vedea vreodată, / Floarea mea nescuturată, / Jalea mea nemăritată?! // Şi-aud iarba cum lucrează, / Şi-aud lutul cum serbează, /  Şi e beznă – la amiază. // De din vale de Rovine, / C-un cuţit băgat în mine, / Îţi scriu, Doamnă, c-o duc bine...” („De din vale de Rovine”, vol. Tăceri asurzitoare)

ŞTEFAN DINCESCU

SIMPOZIONUL INTERNAŢIONAL 

CUCUTENI 5000 REDIVIVUS

ŞTIINŢE EXACTE ŞI MAI PUŢIN EXACTE

EUGENIU GREBENICOV - Doctor Honoris Causa (septembrie 2011)

EUGENIU GREBENICOV

◊ S-a născut la 20 ianuarie 1932.

◊ Locul naşterii: Slobozia Mare,  judeţul Izmail.

◊ Tatăl: Alexandru Grebenicov, preot.

◊ Mama: Dana, învăţătoare.

◊ Student, până la 1954, al Facultăţii de Matematică 
   şi Mecanică a Universităţii M.V. Lomonosov 
   din Moscova.

◊ 1957: susţine doctoratul.

◊ 1960: doctor în Ştiinţe fizico-matematice.

◊ 1967: doctor docent (doctor abilitat) în ştiinţe
   fizico-matematice.

◊ 1968: membru plenipotenţiar 
   al Uniunii Internaţionale de Astronomie.

◊ 1971: laureat al Premiului de Stat al URSS 
   în domeniul Ştiinţei.

◊ 1973: laureat al Premiului I al academiei URSS 
   la concursul de monografii.

◊ 1980: Medalia de Aur pentru succesele ştiinţifice 
    ale expoziţiei URSS.

◊ 1983: laureat al Premiului de Stat al Consiliului de Miniştri 
    în domeniul Ştiinţei.

◊ 1992: academician de onoare 
   al Academiei Republicii Moldova.

◊ 1992: Comitetul Internaţional de Astronomie 
    – „GREBENICOV”(planeta nr. 4.268)

◊1993: Doctor Honoris Causa al Universităţii 
   „Babeş - Bolyai”.

Poartă nume de români:

1. Mihai Eminescu (asteroidul 9.495);

2. George Enescu (asteroidul 9. 493);

3. Constantin Brîncuşi (asteroidul 6.429);

4. Elena Văcărescu (o formaţiune de pe planeta Venus);

5. Nicolae Donici (asteroidul 9.494);

6. Victor Daimaca (cometa Van Gent-Peltie-Daimaca);

7. Herman Oberth (asteroidul 9.253);

8. Nicolae Sănduleac (asteroidul 9.403);

9. Jan Drăgescu (asteroidul 12.498);

10. Spiru Haret (un crater de pe faţa invizibilă a Lunii) ;

11. Constantin Dârvulescu (asteroidul 2.331);

12. Eugen Grebenicov (asteroidul 4.268).

„M-am născut român şi am să mor român, căci naţionalitatea este precum chipul sau încălţările.(...) Chiar dacă o bună parte din viaţa mea am vorbit şi am scris ruseşte, nu mi-am uitat totuşi limba mamei. Şi nu o voi uita şi nu mă voi dezice de ea niciodată. Sunt mândru şi solidar cu Academia de Ştiinţe a Moldovei, care a ştiut să apere demnitatea adevărului pe care trebuie să-l slujească. Nu există naţiune moldovenească şi limbă moldovenească după cum nu există naţiune şi limbă oltenească, bănăţeană, maramureşeană, bucovineană, transnistreană. Există români şi limba română şi punctum, vorba clasicului. Cu această convingere am să intru şi în mormânt.” 

EUGENIU GREBENICOV

Ştefan Dincescu

Eugeniu Grebenicov

Eugeniu Grebenicov

Eugeniu Grebenicov

Dumitru Brăneanu şi Nicolae Dabija 

Nicolae Dabija

Ştefan Dincescu

Nicolae Dabija

• EUGENIU GREBENICOV   
• VASILE GEORGE PUIU
• VALERIAN DOROGAN
• NICOLAE DABIJA 
• MIHAI TĂLMACIU
• ŞTEFAN DINCESCU
• DUMITRU BRĂNEANU
• PETRU CIMPOEŞU

ŞCOALA OCTAVIAN VOICU ŞI PRIETENII EI

 POEZIE ŞI PRIETENIE

     Poezia şi artele întreţin credinţa profundă a omului în unirea fiinţei sale cu tot ce există şi al cărui adevăr final este adevărul personalităţii. Este o religie uşor de înţeles, şi nu un sistem metafizic care trebuie analizat şi discutat. Noi ştim, prin experienţă personală, ce sunt creaţiile noastre şi afirmăm instinctiv, prin ele sensul creaţiei care ne înconjoară.

 RABINDRANÃTH TAGORE

ORFEU ÎN VECHEA CETATE

Poetul, cu un şoim pe umăr intră în cetate.

El se simte foarte tulburat

şi întocmai ca steaua Canopus,

cea din emisfera australă

cea văzută numai de cei care poartă ochelari la inimă.

Nu-l vede nimeni pe poet.

Unii nu-l văd pentru că nu au vedere.

Alţii nu-l văd pentru că nu au inimă.

În fine restul nu-l văd pentru că nu sunt.

Toţi însă spun în cor:

Poetul nu este de băut, deci nu-l înţelegem!

Poetul nu miroase cum floarea.

Cum putem să-l înţelegem

cum putem să luăm ceea ce nu miroase ca floarea,

drept floare?!

Poetul merge pe strada cea mare.

Du-te dracului, îi suflă şoimul de pe umăr,

du-te dracului de prost, îi suflă şoimul de pe umăr.

Poetul se face că n-aude nimica.

Am văzut cu ochii mei un poet intrând în cetate.

El ţinea în mâna dreaptă, în pumnul lui drept

un şoim sugrumat.                      

NICHITA STĂNESCU

ŞTEFAN DINCESCU

POEM 

Poruncesc tuturor metaforelor din văiugile mele

să decoreze ologii, naufragiaţii, extropiaţii,

la straja a treia, a patra

să joace la drumul mare cu ursul, cu şatra,

să-i înveţe ciuleandra, căluşul, rustemul

pe Uraeus, pe Apophis, pe Naga,

tocindu-le măselele, sorbindu-le snaga.

Poruncesc tuturor ştimelor din lăcoviştile mele,

İo, Ştefan Dincescu, domn peste anonimat,

peste Cutia Milei, mânie şi jale,

de la Ararat şi până la Marea cea Mare!

ŞTEFAN DINCESCU

POEM

Las posterităţii vagoane cu versuri elogiate

de mâţa mea, Zubaida, o celebritate

în materie de semiotică.

Las posterităţii lătrăii străduindu-se să mă înveţe

„Manualul de glosolalie” al struţului obez.

Iată, mă înalţ pe vârful picioarelor

şi haitei din noapte îi strig:

„Să vină gloria, să vină de-a buşilea,

să vină pe Via Apia, călare!

Să vină gloria cu râme în gât,

să vină gloria cu ortul în deget!”

ŞTEFAN DINCESCU

POEM 

Laudă Ţie, Maică Marie!

Laudă mâinilor care m-au legănat.

Laudă ochilor care de somn m-au spălat.

Laudă glasului care mi-a cântat.

Laudă Ţie, Maică Marie!

Laudă Ţie, Maică Marie!

Laudă rănilor care mă plâng.

Laudă tălpilor care de la cruce nu fug.

Laudă sânului bogat şi curat.

Laudă coamei în care m-am jucat.

Laudă gurii care m-a lăudat.

Laudă Ţie, Maică Marie!

ŞTEFAN DINCESCU

POEM

Sub veghea ta cloceau lăstunii

şi vulturii din Nişāpur,

iar apele fătau azur.

Sub veghea ta mureau profeţii,

menadele, driadele, sticleţii,

juveţii, râmele, scapeţii.

Sub veghea ta se preschimbau în jar

călugării, fachirii, arlechinii

din Trapezunt la Alfacar.

Sub veghea ta s-au ţăndărit imperii

şi veşniciile cu uter de vioară,

ah, poezie, vorbărie chioară!

ŞTEFAN DINCESCU

 

Ştefan Dincescu, Nicolae Dabija

SĂRACĂ ŢARĂ BOGATĂ

Frunză verde foaie lată,

săracă ţară bogată!

Neam pribeag, nu undeva–

emigrant în ţara ta!

Tot ai zis c-aşa ţi-i scris:

să fii liber doar închis!

Necăjitul meu popor,

că-ţi mai arde de umor!

Of, sătulule flămând

lângă ape însetând!

Cum  cerşim cu gura mută

pâinea tot de noi crescută.

Ţara mea de oameni trişti,

mult mă mir că mai exişti,

ciopârţită în bucăţi

că te mai găsesc pe hărţi.

Tot mai tristă te apuc

de când orbii te conduc

Şi te duc – şontâc!– de zor

spre Măreţul viitor.

Săracă ţară bogată,

vine vântul să te bată,

vine cerul să te ningă

şi toţi morţii să te plângă.

N-o să mori de două ori:

larg ţi-a fost în închisori

şi cald ţi-a fost în Siberii,

ţară prinsă-ntre imperii.

Fii cu Dumnezeu atentă:

te prefaci in-de-pen-den-tă,

te prefaci c-ai fi stăpână –

cu cătuşele la mână!

Şi iar verde foaie lată,

săracă ţară bogată,

săracă ţară furată,

mai şi cânţi, trasă pe roată…

NICOLAE DABIJA

Ştefan Dincescu, Leo Butnaru, Dumitru Brăneanu

Leo Butnaru

EA ŞI COPERTA A IV-A

Din cărţile mele
poezia i se adresează lumii:
,,Sunt aici împreună
cu cobaiul meu", zice
scoţând degetul printre file
şi arătând spre poza mea
de pe coperta a IV-a.

         CÂNDVA

...când eram foarte tânăr
şi eram
un cimitir de poeme nenăscute...
 

                RESPIRAŢIA LUI

Respiraţia lui Dumnezeu
sporeşte
presiunea atmosferică.

               QUASIMODO

dar poate că anume în cocoaşă
nefericitul de el îşi poartă
aripile

SOCRATE

...iar când l-au văzut
că-şi priveşte atent chipul în
oglinda cupei cu cucută
l-au întrebat: „Ce faci?”
„Mă uit la un om”,
le răspunse...

         NU DA DIN COATE

Îngere, tinere,
nu da din coate, ci
dă din aripi, din aripi!…

Leo BUTNARU

Dumitru Brăneanu

VIAŢA NOASTRĂ E MOARTE CE CREŞTE LENT

Viaţa noastră e o moarte ce creşte lent.

Atâta întuneric scot şoaptele pe prund.

Suflete pioase mai cad din prezent,

Prea mult de noaptea firii se pătrund.

Clopotele lumii vestesc tristeţe,

Cu viscolul, în oameni, mila creşte.

Sufăr de o boală grea – de tinereţe,

Inima amintirea îmbătrâneşte.

Sunt sol bogat, luncă înflorită,

Un râu prea plin, între maluri de dor.

Doar în vis mă-nalţ spre tine, o clipită,

Şi cad strivit, asfinţit răscolitor.

Sunt foc nestins şi înteţit spre seară,

Nu mă-ntreţii, cad, piatră funerară.

DUMITRU BRĂNEANU

ŞTEFAN DINCESCU, PETRE ISACHI

ŞTEFAN DINCESCU, DAN PETRUŞCĂ

GHEORGHE IORGA, ŞTEFAN DINCESCU

ION POP, ŞTEFAN DINCESCU

ION POP, VASILE SPIRIDON

ŞTEFAN DINCESCU, RADU CÂRNECI

ŞTEFAN DINCESCU, RADU CÂRNECI, VASILE GEORGE PUIU, 

VALERIAN DOROGAN, CARMEN MIHALACHE, PETRE ISACHI...

VALERIAN DOROGAN , RADU CÂRNECI

RADU CÂRNECI, VALERIAN DOROGAN, ŞTEFAN DINCESCU

NICOLAE MIHAI, PETRU SCUTELNICU,
VIOREL SAVIN, VASILE GEORGE PUIU

RĂSĂRIT

Se lasă toamna pe palma ta stângă,

se înserează pe mâna dreaptă,

răsăritul şiroia pe mielul speriat

şi te recunoşteam

după inima lustruită de singurătate;

undeva în estul iernii se năştea o casă,

se plimba iarna printre vocalele

încleiate de melancolie;

întunericul vâsleşte prin poem,

curge sufletul înfrigurat

şi malurile lui despart

oraşul în două;

privirea ta incurabilă se încolăceşte

de gâtul trecătorilor.

PETRU SCUTELNICU

ŞTEFAN DINCESCU, VIOREL SAVIN, VASILE GEORGE PUIU

LAMENTAŢIA ZARZĂREI PARFUMATE

frumoasă cum abdomenul albinei

cu sângele

dulce şi răcoros

ca roua de care se tem fluturii eram –

o ştiu

din indiferenţa

gutuilor faţă de mine

roiuri de gâze

să-mi cânte osana

la vremea

pârgului meu se băteau –

nu ştiam

că voi fi

şi în tipsia aceasta

o, câtă ruşine că m-am bucurat!…

VIOREL  SAVIN

NICOLAE MIHAI

VASILE GEORGE PUIU, ŞTEFAN DINCESCU, FLORENTINA DINCĂ

 (de la stânga la dreapta)

VASILE GEORGE PUIU

VASILE GEORGE PUIU, CALISTRAT COSTIN, PETRU SCUTELNICU

CALISTRAT COSTIN, PETRU SCUTELNICU

CALISTRAT COSTIN, PETRU SCUTELNICU,  

VASILE GEORGE PUIU, 

ELENA CIOBANU

♦♦♦

Daltă mi-ai fost

în fel şi chip.

Am fost nestrămutată ca o scândură.

Mă gândeam –

cât de frumoasă voi fi,

ce minunate flori o să iasă

din usturătoarele tăieturi,

ce lumină voi răspândi

cu ajutorul sfredelirilor.

Dar tu m-ai aşezat încurcat

într-un colţ, cu faţa la perete:

nici admirată, nici aruncată,

nici de folos.

Aştept să mă arunci,

lemn de foc,

să se încălzească vreun om

din arderea mea,

să zică: noroc de tine,

scândură.

ELENA CIOBANU

ŞTEFAN DINCESCU, CALISTRAT COSTIN

PUI DE MONSTRU

Plăpând la naştere, puiul de monstru,

neam de fiară, tot numai gheară,

şi-arată curând colţii, şi te va sfâşia,

mielule,

fără milă, fără îndurare,

c-aşa scrie-n legea sorţii

obârşiilor sale

ghiftuite cu sânge nevinovat şi curat,

când în juru-i duhneşte a puritate!

Cum ai ştiut face Tu, Bunule Dumnezeu,

între dobitoacele Tale

dreptate cu strâmbătate?!

Cândva, la nu ştiu care judecată,

te vom răsplăti şi noi, mieii Tăi,

pe omeneşte, pe îndurate,

iubitule Tată,

să ne spălăm, să te spălăm de sânge,

de ură şi de păcate!…

CALISTRAT COSTIN

NICOLAE DABIJA, ŞTEFAN DINCESCU

ŞTEFAN DINCESCU, GABRIEL CHIFU

DUMITRU BRĂNEANU, LOREDANA DĂNILĂ, 

VIOREL SAVIN, NICOLAE MIHAI

FLASH

La ora şapte şi un sfert

moartea îmi tencuia sufletul.

Cineva bate toaca...

e sărbătoare!

LOREDANA DĂNILĂ

CREDINŢĂ

Pe irisul tău sădesc aşteptări,

să văd câtă primăvară se naşte

dintr-un veac de nedumerire.

LOREDANA DĂNILĂ

GELOZIE

Am înjunghiat cuvintele

să nu văd lacrima

cerşind îndurare.

LOREDANA DĂNILĂ 

 ♦♦♦

Gânduri repudiate,

tăceri şi îndoieli

ne scorojesc sufletul...

LOREDANA DĂNILĂ

♦♦♦

În seri de chihlimbar

frig păgân încolţea în vertebre.

Caut un motiv să disculp timpul.

LOREDANA DĂNILĂ

NICOLAE MIHAI, VICTOR MUNTEANU, CALISTRAT COSTIN, 

PETRE ISACHI, ŞTEFAN DINCESCU, DANIELA CIOFU

Vasile George Puiu, Nicolae Mihai, Victor Munteanu, Calistrat Costin

ARBORE DE SUFLET

Lui Octavian Voicu

Fi-voi arbore pe creastă

cu rădăcini uscate, întoarse la vedere.

Întreb şi eu, ce-i viaţa asta oare

când Cel de Sus ţi-o dă,

dar tot El ţi-o şi cere?

Şi singur sunt, sărac în toate cele,

doar vântul îmi tot rupe uitarea

şi nesomnul

când sângele adastă acoperit de frunze.

În cimitirul trist al sufletului meu

un arbore suspină acolo sus, pe creastă,

lângă Dumnezeu!

NICOLAE MIHAI

Vasile George Puiu, Nicolae Mihai, Victor Munteanu, Petre Isachi, Ştefan Dincescu

(de la stânga la dreapta)

Petre Isachi

 POEŢII

Nu vă miraţi. Poeţii, toţi poeţii sunt

un singur, ne-mpărţit, neîntrerupt popor.

Vorbind, sunt muţi. Prin evii, ce se nasc şi mor,

cântând, ei mai slujesc un grai pierdut de mult.

Adânc, prin seminţiile ce-apar şi-apun,

pe drumul inimii mereu ei vin şi trec.

Prin sunet şi cuvânt s-ar despărţi, se-ntrec.

Îşi sunt asemenea prin ceea ce nu spun.

Ei tac ca roua. Ca sămânţa. Ca un dor.

Ca apele ei tac, ce umblă subt ogor,

şi-apoi sub cântecul privighetorilor

izvor se fac în rarişte, izvor sonor.

LUCIAN BLAGA

Ştefan Dincescu, Stelian Vicol

Vasile George Puiu, Nicolae Mihai

IARBA

Obcini întinse sub rază de lună,

frânte de rana Sucevei în sus,

uitând dinainte să spună

ce-aveau mai demult a fi spus.

(Adormind pe o iarbă, păzit de-un simbol,

să crezi că iubirea-i o pradă

ca vise din care te smulge domol

o apă în formă de spadă.)

Cine n-a fost încă aproape şi-o fi zis

înainte ca vremea să treacă

peste iarbă căzând sub o coasă de vis,

că nu este iarbă să tacă?

VASILE GEORGE PUIU

CALUL

 

Intri pe valea Sucevei din casă în casă

şi-auzi un nechezat ca o ninsoare

coborând obcina ca o fată frumoasă,

ameţită de horă şi de sărbătoare.

Tatăl meu e ţăran şi-avea un cal sur

şi-a-ntinerit cu el pădurea toată;

ce trişti erau copacii şi munţii din jur

când inima lui albă a încetat să bată!

Urlă lupii în codri să ne înspăimânte,

calul meu frumos, calul meu cuminte,

oare zăpada va putea să-ţi dea

în loc de iarbă dragostea mea?

Toată lumea-­ţi preschimbă coama în poveste

şi vrei un stăpân şi-o pajişte-nflorată,

iar Ţara mea de Sus rămâne-aici şi este

o inimă de cal cu zarea sfârtecată.

VASILE GEORGE PUIU

Ştefan Dincescu, Ovidiu Genaru

Ştefan Dincescu, Petru Cimpoeşu, Petre Isachi

SĂ NU-MI ÎNCHIDEŢI PORŢILE

SĂ NU-MI ÎNCHIDEŢI porţile,

          trufaşe biblioteci.

Eu doară vă aduc ce lipsea din rafturile voastre

          mult ticsite şi vă era de mare trebuinţă;

Iscat din bătălii, am scris o carte,

Cuvintele-i nu sunt nimic, curenţii ei sunt totul,

O carte ce nu-i precum celelalte şi nici făcută pentru intelect,

Dar voi, nespuse lucruri din adânc, veţi vibra

          în toate paginile ei. 

Walt Whitman

La-nceput a fost Cuvântul

Adiind peste goluri ca vântul,

Mişcat de la sine, mereu nemişcat

Tremurând pe loc, în cercuri iscat,

Asemeni cu apa din lac vălurită

Alergând de nimeni lovită.

GEORGE CĂLINESCU