 |
ŞTEFAN DINCESCUULISSE
Lui Ilarie
Voronca
Şerpii aduşi în cuferele mării
posacii zori din porturi cu sori
viitori
străbat oraşu-acesta liber
necunoscut necunoscut unde te
duci unde mă duc
printre resturile de portocale
ale oboselii
oraşul în genunchi lustruieşte parchetul foamei
niciun
pom nu-şi
scoate pălăria când mă apropii
dar afişele anuaţă serbări dezmăţate
afişe pentru filme de groază şi
greve sângeroase
să fiu eu într-adevăr cel aşteptat la sărbătoare
trebuie oare să-mi arăt coastele
trebuie să strig în gura mare
care-s cuvintele de care aveţi nevoie
ce stea v-ar face vouă plăcere să
vedeţi
eu
graiul vostru nu-l cunosc ce pot să fac
eu nu sunt ghicitor
cuvintele şi necazurile mele sunt cele ale tuturor
nu sunt taumaturg
mi-s goale buzunarele de aur plămânii mei sunt goi de aer
speram să văd alte chipuri decât pe-al meu
mă săturasem să colind Europa cu fesele crăpate
n-aveţi alt limbaj altfel de crize
acelaşi lucru şi totuşi
puţina bucurie pentru un călător flămând de umbră
puţină uitare pentru rănile nopţii
puţină carne blondă pentru setea
mea
străzile sunt arcane aspre eu încotro s-apuc
unde sunt mâinile voastre de prieten sexul vostru de
zăpadă
nimeni nu şi-a îndreptat spre mine privirea albastră
pereţii sunt plini de crime rufele întinse la uscat
ce faceţi cu soarele vostru
lăsaţi-mă să-mi tai din el o felie însângerată
am câteva vise pârguite să le împărţim
zadarnic mă privesc în vitrine sunt
singur
am oare ceva să vă spun
n-aţi putea să mă
înveseliţi fie doar un secol
am
atâta nevoie să râd să plâng
dar cine vrea să-i dăruiască puţină bucurie unui drumeţ
nefericit
şi care femeie m-ar însoţi în primul
hotel
pentru zece secunde de mângâiere surdă
am în mine atâtea care-ar dori să tacă
atâtea curcubeie pentru umerii voştri supli
nădăjduiam să dau de-o ţară plină cu surse minerale
trebuie oare să-mi port numele ca pe o pată de grăsime
deci ajutaţi-mă să mă uit
am să vă plătesc cândva cu imagini şi suspine
am venit la voi cu mâinile goale
ajutaţi-mă să mă îmbogăţesc
ajuţaţi-mă să aflu automata bucurie
BARBU FUNDOIANU
|
 |
ÎN METRU ANTIC
Iarăşi
se scutură frunze de visuri,
Toamna,
în poala-i de aur,
le strânge.
Vânăt îşi
scutură frunzele iarăşi
Arborul vieţii.
Lasă-le-n
vânturi să plece; o, lasă!
Cântă ca
altele-n cântec să
nască.
Nu cu un cântec de
liră zidit-a
Amphion, Theba?
Crinii
în vară pe moarte-s. Ce-ţi pasă!
Nu simţi cum rozele-şi urcă aroma? Dac-o iluzie piere – tu cheamă, Oaspete, alta.
Umblă
pe mare greoaie corăbii;
Suie
tu însuţi şi umflă catargul!...
Oricine
sieşi dator e să-şi afle
Lâna
de aur.
Visul tău, însă, ca vinul de Caecub,
Steie apururi subt lacăte-o sută. Ţine-l pân-iese şi ultimul lacăt –
Lacătul morţii!...
BARBU FUNDOIANU
|
 |
ŞTEFAN DINCESCUPSALMUL LUI ABEL
Prin verzii frasini sângele se-ncheagă
într-amurgit. Pe iaz e soare. Jertfa-mi
găsit-a har în ochii tăi, şi a lui Cain
s-a înturnat din ceruri.
Au ce-am păcătuit-naintea ta, Doamne,
cu ce-am stârnit mânia ta, o, Doamne,
de-ai părtinit pe-un rob, şi pe-al doilea
l-ai oropsit năprasnic.
Căci Cain, trudnic muncitor de ţarnă
din roadele pământului jerfit-a,
aşa precum şi eu jertfii grăsimea
ca păzitor de vite.
Sunt mulţumit cu viaţa mea de-aice
căci nu cunosc o alta. Paradisul
m-atrage totuşi uneori spre dânsul
cu negrăită vrajă.
BARBU FUNDOIANU
|
 |
ŞTEFAN DINCESCU◊◊◊
O, iartă-mă, Stăpâne, că nu mă plec a rugă,
că nu mă plec ca vita în gaură de jug,
o, iartă-mă, Stăpâne, că nu mă plec a rugă.
Dar dacă eşti în floare, şi-n ţarnă, şi-n belşug,
blagoslovit fii, Doamne, în fructe şi în soare
şi-n aşteptata ploaie şi-n boii de la plug.
Vezi necredinţa-mi seacă, ca şi un şarpe-n soare,
vezi cum sărut pământul şi nu te cred în miez
şi iartă-mi necredinţa amară trăitoare.
Tu ştii că-ţi ştiu porunca, c-ascult şi că lucrez,
că lucrul meu, o, Doamne, e din sudoarea minţii
şi că-mi iubesc vecinul şi-atunce când lucrez.
O, nu-mi pretinde, Doamne, pelinul umilinţii –
îmi trebuie orgoliul – salar divin de-o zi –
îmi trebuie orgoliul pentru sudoarea minţii.
O, Doamne, poate-acuma te-aş fi putut iubi –
ţi-aş fi iubit şi răul, şi mlaştina, şi crima,
pentru puţinul soare ce-l dărui peste zi.
Dar tu n-ai vrut în câne iubirea grea, ci schima,
ci schima de iubire şi hămăitul jos
şi n-am putut, o, Doamne, ca să-mi mai placă crima.
BARBU FUNDOIANU
|
 |
Prof. FLORIN DANIEL DINCĂ
◊◊◊
O,
de-aş putea să aflu a tainelor ştiinţă,
din
crierii naturii, aş strânge cu credinţă
tot ce-ar
putea să vreie augusta ta fiinţă.
Şi
tulbure miresme de-ai vrea pe cap să-ţi presuri
şi-ntr-un
mărgean chircite a firii înţelesuri,
şi din
adânc de Asii, unsori de mirt şi dresuri,
ţi-aş
pune vis de aur pe firele din torturi,
averile-ţi
de roze le-aş îngrădi în corturi,
şi
ţi-aş porni corăbii pe mări de-oţel, din porturi.
O,
te-aş porni ca magii pe căi meridionale
şi
te-aş purta-n ţinuturi cu rodii şi curmale,
spre
cel născut în iesle; dac-ai voi, agale,
să-ţi pui pe umeri capul şi ochii tăi să cate,
ca două sclipitoare planete-ndepărtate
şi buzele-ţi surâdă, ca perle-ngemănate.
Dar ca
să-ţi aflu chipul, m-aş duce, tot m-aş duce,
mai
lesne e pământul să-l sprijini într-o cruce,
decât
să dau viaţă ostatecei năluce.
Când
tu îmi eşti departe şi am numai credinţă,
când
nu pot şti ce vrear-ar augusta ta fiinţă,
ce mi-ar prii să aflu a tainelor ştiinţă?
BARBU
FUNDOIANU
|
 |
CÂT CUPRINDE VEDEREA
În noaptea asta am văzut copaci smulgându-se din pământ
focul desfăcusie plicul mării
zorile erau prost distribuite pe fondul pânzei care reprezenta pampasul un cal alerga nechezând pe un nor el uimea ochiul albastru al porumbeilor obosiţi – era un vis sau poate era o viziune?
voiam să aprind lampa raţiunii
voiam să-mi trezesc muşchii să mă ascund după pata de unsoare era acolo lumea vegherii a minunilor necunoscutul se răsucea pe pântec
reclame de foc lăudau Coasta de cerneală
rătăceam orb prin sălile de aşteptare ale gărilor
şi-i întrebam pe oameni spre care ţel mă-ndrept
de ce voiam să merg atât de departe să-mi părăsesc patul
să-mi hrănesc febra cu banchize
evreu de buna seamă şi totuşi Ulisse
zadarnic jupuisem de piele universul
pâini voiajau prin aer cu ochii deschişi
spaţiul nu se putea mânca
spaima dansa goală în jurul unui
peşte uriaş
mulţimile înaintau robuste şi încăpăţânate
urletele lor erau lungi şi
sordide
cereau moartea subită
zgomote în jurul capetelor
erau oare păsări
tunetul arunca pumni de cuvinte
ce căutam pe balcon?
strigai după ajutor cu glas pierdut
dar în zadar mă văicăream gemeam
o fericire neştiută îmi cuprinsese şalele
Strigam că-s liber fericit dar groaza
îmi arunca un soare crud abia copt
ce putrezea când l-atingeam cu mâinile
ce-aş fi putut să fac decât
să izbucnesc în râs satisfăcut
singur! eram deodată singur în
lume singur cu al meu râs
da eram singur încercam să aflu
unde-i Dumnezeu
toate sertarele erau în sfârşit deschise căscate
unde-ar putea să fie
am sfâşiat pânza cerată a neantului
unde-ar putea să se ascundă să se
înghesuie
unde-ar
putea de-atâta vreme să îmi apese pleoapele
|
 |
EXODUL
Oameni de la antipozi, vouă vă vorbesc,
vă vorbesc aşa de la om la om,
cu puţinul din mine ce a mai rămas din om
cu picul de glas ce mai am în gâtlej.
O! de n-ar striga,
de n-ar striga sângele meu de pe drumuri,
răzbunare!
Alalli a sunat, vânatul e prins,
dar lăsaţi-mă să vorbesc, să vă
mai vorbesc
cu aceleaşi cuvinte ce ne-au fost
comune,
mai avem doar atât de puţine cu înţeles!
Veni-va o zi, aceasta e sigur,
când cu setea potolită,
noi vom fi dincolo de amintire,
moartea va fi desăvârşit opera urii,
iar eu voi fi un mănunchi de urzici
sub picioarele voastre.
Ei bine, atunci să ştiţi că aveam şi eu un obraz
ca al vostru. O gură care se ruga ca şi voi.
Iar când un fir de praf pătrundea sau un vis
în ochi, acest ochi plângea un pic de sare.
Şi când un spin răutăcios îmi zgâria pielea
curgea din ea un sânge tot atât de roşu
ca şi al vostru.
O, da, ca şi voi am fost şi eu crud,
şi dornic de duioşie şi însetat
de putere,
de aur, de plăcere, de durere.
Ca şi voi am fost rău şi mi-a
fost teamă,
încrezut în timp de pace şi beat
la succese
m-am împleticit speriat în ceasul eşecului!
Da, am fost un om ca toţi
ceilalţi
hrănit cu pâine, visuri, desperare. Da,
am iubit, am plâns, am urât, am suferit,
am cumpărat flori şi n-am
respectat
întotdeauna scadenţele. Duminica
mă duceam la ţară să pescuiesc,
sub ochiul lui Dumnezeeu, peşti
ireali,
mă scăldam în râul
care cânta în păpuriş şi mâncam cartofi prăjiţi
seara. Apoi, apoi mă înapoiam acasă să mă culc
trudit, cu inima ostenită şi
plină de singurătate,
plină de milă pentru mine, plină
de milă pentru om,
căutând, căutând zadarnic pe un
pântec de femeie
acea pace de negăsit pe care cu
toţii am pierdut-o
odinioară, într-o livadă mare în
care înflorea,
la mijloc, arborele vieţii...
Am citit ca şi voi toţi jurnalele,
cărţile,
şi n-am înţeles nimic despre lume
şi n-am înţeles nimic despre om,
deşi adesea am susţinut
altminteri.
Şi când moartea, moartea a venit,
am pretins poate că ştiu ce-i,
dar azi, azi
vă pot spune adevărul:
a pătruns întreagă în ochii mei uimiţi,
uimiţi de cât de puţin pricep.
Voi, voi aţi priceput mai mult decît mine?
Şi totuşi, nu!
Eu n-am fost un om ca voi.
Voi nu v-aţi născut pe drumuri,
nimeni nu v-a aruncat prin canaluri copiii,
pisoi micuţi, ce n-au făcut încă nici ochi,
voi n-aţi rătăcit din oraş în oraş
hăituiţi de poliţie,
voi n-aţi cunoscut dezastre în zori,
vagoanele de vite,
şi hohotele amare ale umilinţei,
acuzarea de o crimă pe care n-aţi comis-o,
de crima de a exista,
schimbând
nume şi obraze
spre a nu purta un nume hulit
şi un obraz care a servit lumii întregi.
drept scuipătoare!
Va veni, fără îndoială o zi, când acest poem
se va găsi în faţa ochilor voştri.
El nu cere nimic! Uitaţi-l, uitaţi-l! Nu e
decât un
ţipăt, ce nu poate fi subiect
de poem perfect; voi avea oare timpul
să-l sfârşesc?
Dar când
veţi călca în picioare mănunchiul de urzici,
ce am fost eu într-alt veac,
într-o istorie care, pentru voi, va fi perimată,
amintiţi-vă doar că am fost nevinovat
şi că, întocmai ca şi voi, muritorii acelor zile
am avut şi eu o faţă brăzdată,
de mânie,
de milă şi de bucurie,
o faţă de om, pur şi simplu!
|
 |
AUSCHWITZ
Acolo la
Auschwitz, departe de Vistula,
iubito, de-a
lungul şesului nordic,
într-un lagăr
al morţii cade rece, funebră,
ploaia pe
stâlpii ruginiţi
şi pe noduri de
sârmă ghimpată;
şi niciun
copac, nicio pasăre-n aerul sur
sau peste-al
nostru gând, ci lâncezeală
şi durere, pe
care amintirea le lasă
în linişte,
fără porniri şi ironie.
Tu nu vrei
elegii, idile, ci doar
temeiul
destinului nostru, aici,
tu, gingaşă-n
contrastele gândului,
nesigură-n
înfăţişarea
limpede-a
vieţii. Şi viaţă-i aici,
în fiecare nu
se pare-o certitudine:
aici auzi-vom
plângând îngerul, monstrul,
orele noastre
de mâine
bătând în acel
dincolo care-i aici, în etern
şi mişcare şi
nu într-o imagine
de vis, de
posibilă milă.
Şi aici
metamorfozele, aici vechile mituri.
Fără nume de
zei, de simboluri,
sunt cronică,
ţinuturi ale lumii,
sunt Auschwitz,
iubito! Ce repede
trecu în fum de
umbră
iubitul trup al
lui Alfeu şi-al Aretuzei!
Din infernul
acesta deschis cu o inscripţie
albă: „Munca vă
va face liberi”
ieşi
fără-ncetare fumul
din mii de
femei îmbrâncite afară,
în zori, din
cocioabe, spre zidul
de tragere, ori
sufocate strigând,
implorând îndurare
apei, cu guri
de schelete,
sub ţeava de gaz.
Le voi găsi,
soldat, în istoria
ta, în forme de
animale, de fluvii,
sau eşti şi tu
cenuşă de Auschwitz,
medalie de
tăcere?
Rămăseseră
bucle prelungi adunate în urne
de sticlă, încă
prinse-n amulete,
nenumărate
umbre de eşarfe
şi ghete de
evrei: relicve sunt
din vremi
de-nţelepciune a omului
care-şi făcu
din arme scop – sunt miturile,
metamorfozele
noastre.
Pe-ntinderi
unde plânsul şi iubirea
au putrezit,
acolo-n ploaia rece,
bătea zvâcnind
adânc în noi un nu,
un nu morţii,
moartă la Auschwitz,
să nu revină
niciodată gura
aceea de cenuşă, moartea.
SALVATORE QUASIMODO
TANGOUL MORŢII
Negru lapte al zorilor seara îl bem
|
