„DE LA HOBIŢA LA TESCANI: CONSTANTIN BRÂNCUŞI, GEORGE ENESCU“

Şcoala ALTFEL – Să ştii mai multe, să fii mai bun!
 MIERCURI, 9 APRILIE 2014

„DE LA HOBIŢA LA TESCANI:

CONSTANTIN BRÂNCUŞI, GEORGE ENESCU“

ELEVI AI ŞCOLII „OCTAVIAN VOICU“, BACĂU

 ELEVI AI ŞCOLII „OCTAVIAN VOICU“, BACĂU

„DALTA ŞI GÂNDUL“ 
◊◊◊ 
Păsările măiestre m-au fascinat şi nu m-au mai eliberat din mreaja lor niciodată. 

◊◊◊

Sculpturile mele sunt fecioarele mele!... Le gătesc ca de nuntă! 

◊◊◊

Nu mai sunt demult al acestei lumi; sunt departe de mine însumi, desprins de propriul meu trup – mă aflu printre lucrurile esenţiale. 

◊◊◊

Arhitectura este sculptură locuită. 

◊◊◊

Nu putem să-l ajungem niciodată pe Dumnezeu, însă curajul de a călători spre el rămâne important. 

◊◊◊

Muncind asupra pietrei, descoperi Spiritul – tăinuit în materie, măsura propriei ei fiinţe. Căci mâinile sculptorului gândesc întotdeauna şi urmăresc gândurile materialului.

                               ◊◊◊

Eu am voit să înalţ totul dincolo de pământ. Cocoşii mei cântă! Şi păsările mele zboară! 

◊◊◊

Am şlefuit materia pentru a afla linia continuă. Şi când am constatat că n-o pot afla, m-am oprit; parcă cineva nevăzut mi-a dat peste mâini.

CONSTANTIN BRÂNCUŞI
 

ELEVI AI ŞCOLII „OCTAVIAN VOICU“, BACĂU

„DALTA ŞI GÂNDUL“ 
◊◊◊ 
Eu nu dau niciodată prima lovitură până când piatra nu mi-a spus ceea ce trebuie să îi fac. Aştept până când imaginea interioară s-a format bine în mintea mea. Câteodată durează săptămâni întregi până când piatra îmi vorbeşte. Trebuie să privesc foarte atent înlăuntrul ei. Nu mă uit la vreo aparenţă. Mă depărtez cât mai mult posibil de aparenţe. 
◊◊◊

Lumea poate fi salvată prin artă. Artistul face, în fond, jucării pentru oamenii mari. 

◊◊◊

Trebuie să faci artă aşa cum respiri, trebuie s-o faci fără dificultate, fără angoasă.

◊◊◊

Oamenii nu îşi mai dau seama de bucuria de a trăi, pentru că nici nu mai ştiu să privească minunile Naturii.

◊◊◊

La ce bun să lucrezi după model? N-ajungi decât să sculptezi cadavre.

◊◊◊

Ceea ce fac eu astăzi, mi-a fost dat ca să fac!... Căci am venit pe lume cu o menire!

◊◊◊

Simplitatea este în sine o complexitate – şi trebuie să te hrăneşti cu esenţa, ca să poţi să îi înţelegi valoarea.

◊◊◊

Nu doresc niciodată să fiu la modă. Ceea ce este la modă, ca moda trece.

◊◊◊

Când creezi, trebuie să te confunzi cu Universul şi cu elementele. Şi pentru ca să realizezi ceva, nu trebuie să nu fii tu însuţi şi să te distrugi. Şi trebuie să cauţi mereu să scapi de maeştrii. Nu ajunge să posezi idei.

◊◊◊

Diavolul şi bunul Dumnezeu nu se află separaţi, în realităţi; şi nu sunt nici aici şi nici acolo, ci ei sunt... simultan şi pretutindeni.

◊◊◊

Arta trebuie să odihnească şi să vindece contrarietăţile interioare ale omului. Aceste contrarietăţi derivă din însuşi destinul lui şi din tragedia lui. Arta are şi această misiune terapeutică; să ne amintim numai de Catharsisul aristotelic.

◊◊◊

Nu trebuie respectate sculpturile mele. Trebuie să le iubeşti şi să ai dorinţa să te joci cu ele... Eu vreau să sculptez forme care pot da bucurie oamenilor.

◊◊◊

Sculptura rămâne o expresie a acţiunii Naturii.

◊◊◊

Opera de artă necesită o uriaşă răbdare şi, mai presus de orice, o înverşunată luptă împotriva materialelor.

CONSTANTIN BRÂNCUŞI

 

ELEVI AI ŞCOLII „OCTAVIAN VOICU“, BACĂU

„DALTA ŞI GÂNDUL“ 
◊◊◊ 
Cine nu iese din Eu, n-atinge Absolutul şi nu descifrează nici viaţa. 
◊◊◊ 
Eu nu creez Păsări – ci zboruri. 
◊◊◊ 
Eu nu am căutat, în toată viaţa mea, decât esenţa zborului! Zborul – ce fericire! 
◊◊◊ 
Sunt imbecili cei care spun despre lucrările mele că ar fi abstracte; ceea ce ei numesc 
abstract este cel mai pur realism, deoarece realitatea nu este reprezentată de forma
exterioară, ci de ideea din spatele ei, de esenţa lucrurilor. 
◊◊◊ 
Nu trebuie să silim materialele să vorbească în limba noastră, ci trebuie
să le aducem până la acel punct, unde alţii vor înţelege limba lor.  
◊◊◊ 
Colaborarea intimă între artist şi materialele folosite, precum şi pasiunea care uneşte bucuria meseriaşului – cu elanul vizionarului, îl duc pe rând la esenţializare, la forma ideii în sine... Sculptorul trebuie să îşi pună spiritul în armonie cu spiritul materialului.  
◊◊◊ 
Pasărea de aur!... O lucrez încontinuu!... Însă nu am găsit-o încă!

CONSTANTIN BRÂNCUŞI 

ŞTEFAN DINCESCU, ELEVI AI ŞCOLII „OCTAVIAN VOICU“, BACĂU

ELEVI AI ŞCOLII „OCTAVIAN VOICU“, BACĂU

„DALTA ŞI GÂNDUL“ 
◊◊◊ 
Când nu mai suntem copii, suntem deja morţi. 
◊◊◊ 
Arta ar trebui să fie numai bucurie!... De aceea, nu există ,,artişti“, ci numai oameni care simt nevoia să lucreze, întru bucurie! Să cânte, asemenea păsărilor! 
◊◊◊

Arta rămâne o taină şi o credinţă. Iar când se face după vreo teorie, este falsă. 

◊◊◊

Arta trebuie să apropie, iar nu să depărteze; să umple, iar nu să sape prăpăstii în bietele noastre spirite, şi aşa destul de răscolite de întrebări. 

◊◊◊

Simplitatea nu este un ţel în artă, dar ajungi fără voie la ea pe măsură ce te apropii de sensul real al lucrurilor. 

◊◊◊

Eu am făcut piatra să cânte pentru Omenire. 

◊◊◊

Artistul trebuie să ştie să scoată la suprafaţă fiinţa din interiorul materiei şi să fie unealta care dă la iveală însăşi esenţa sa cosmică, într-o existenţă cu adevărat vizibilă. 

◊◊◊

Arta este altceva decât redarea vieţii, este transfigurarea ei. 

◊◊◊

Măiastră!... Ea se zbate aprig, ca tot ceea ce am realizat, până astăzi, ca să se înalţe spre ceruri.

CONSTANTIN BRÂNCUŞI 

ELEVI AI ŞCOLII „OCTAVIAN VOICU“, BACĂU

ELEVI AI ŞCOLII „OCTAVIAN VOICU“, BACĂU
„DALTA ŞI GÂNDUL“
◊◊◊ 
Raţiunea de a fi a artiştilor este aceea de a revela frumuseţile lumii. 
◊◊◊

Tot ceea ce încerc să fac este să împing graniţele artei tot mai adânc în necunoscut. 

◊◊◊

Eu vă vorbesc numai despre acea sculptură care posedă viaţa ei proprie; iar nu despre una care ar avea vreo formă asemă­nătoare vieţii. De altfel, întotdeauna: teoriile simple şi pure sunt eşantioane fără de valoare; numai acţiunea contează. 

◊◊◊

Arta – poate cea mai desăvârşită a fost concepută în timpul copilăriei umanităţii. Căci omul primitiv uita de grijile cele domestice şi lucra cu multă voioşie. Copiii posedă această bucurie primordială. Eu aş vrea să re-deştept sentimentul acesta în sculpturile mele. 

◊◊◊

Teoriile nu-s decât mostre fără de valoare. Numai fapta contează. 

◊◊◊

Lumea poate fi mântuită prin artă. 

◊◊◊

Frumosul este echitatea absolută. 

◊◊◊

Lumea poate fi salvată prin artă. Artistul face, în fond, jucării...pentru oamenii mari; el este ca şi viermele de mătase. 

◊◊◊

Nudurile din arta plastică nu sunt atât de frumoase ca nişte broaşte râioase. 

◊◊◊

Din toată lumea – numai românii şi africanii au ştiut cum să sculpteze în lemn. 

◊◊◊

Când nu mai eşti copil, ai murit de mult. 

◊◊◊ 

O sculptură nu se sfârşeşte niciodată în postamentul său, ci se continuă în cer, în piedestal – şi în pământ.

 ◊◊◊

Eu nu sunt nici suprarealist, nici baroc, nici cubist; şi nici altceva de soiul acesta; eu, cu noul meu, vin din ceva care este foarte vechi. 

◊◊◊

Prefer să creez aceste sculpturi şi să greşesc; decât să nu greşesc şi să recreez pe Venus din Milo – căci Venus din Milo a mai fost creată odată şi este, vai, insuportabil de bătrână. 

◊◊◊ 

Eu mă aflu acum foarte aproape de Dumnezeu, şi nu îmi mai trebuie decât să întind o mână spre El, ca să îl pipăi!... Îl voi aştepta pe bunul Dumnezeu în Atelierul meu...

CONSTANTIN BRÂNCUŞI 

 

ORFEUL MOLDAV

 

GEORGE ENESCU (1881 – 1955)

Eram, dacă-mi amintesc bine, un copil silitor

şi chiar destul de conştiincios. La patru ani ştiam

să citesc, să scriu, să adun şi să scad. Nu era meritul meu,

căci îmi plăcea învăţătura şi aveam groază

de aproape toate jocurile, mai cu seamă

 de cele brutale; le găseam nefolositoare,

având simţământul că pierd timpul;

 fugeam de zgomot şi de vulgaritate,

 iar mai mult decât orice simţeam un fel de spaimă

nnăscută în faţa vieţii. Ciudat copil, nu?

GEORGE ENESCU

◊◊◊

MUZICA ESTE ŞI EA O MARE, ÎN CARE 

SE FRĂMÂNTĂ SIMŢIRE ŞI IDEI, ELANURI

ŞI INSPIRAŢIE, VIAŢĂ CONŞTIENTĂ

ŞI VIAŢĂ INCONŞTIENTĂ SAU SUBCONŞTIENTĂ.

GEORGE ENESCU

◊◊◊

MUZICA ŞI CULTURA AR TREBUI

CÂT MAI MULT DIFUZATE, 

ÎN TOATE SATELE, ÎN TOATE COLŢURILE ŢĂRII.

GEORGE ENESCU

◊◊◊

SĂ TE ODIHNEŞTI DE MUNCĂ PRIN MUNCĂ.

GEORGE ENESCU

◊◊◊

PARISUL A FOST ŞI ESTE A DOUA MEA PATRIE. 

ACOLO M-AM AFIRMAT CA MUZICIAN

ŞI COMPOZITOR,  ÎNCĂ DE PE BĂNCILE ŞCOLII.

DE MULTE ORI, CÂND CONCERTAM

ÎN STRĂINĂTATE, ERAM CONSIDERAT

CA FĂCÂND PARTE DIN ŞCOALA FRANCEZĂ,

DAR ÎN PRIMUL RÂND ŢINEAM S-ARĂT

CĂ APARŢIN NAŢIUNII ROMÂNE.

GEORGE ENESCU

◊◊◊

AŞTEPŢI CU NERĂBDARE ZIUA DE MÂINE

SPRE A TE DESPĂGUBI CU PRISOSINŢĂ.

 GEORGE ENESCU

◊◊◊

VĂ ÎNDEMN LA MUNCĂ, FIINDCĂ MUZICA

E A TUTUROR. DATORIA DUMNEAVOASTRĂ

E DE A FACE CA, PE LÂNGĂ ARTA ROMÂNEASCĂ,

ŞI NUMELE DE ROMÂN

SĂ FIE RESPECTAT PESTE HOTARE.

GEORGE ENESCU

◊◊◊

NU POT DECÂT SĂ FIU CU NAŢIA MEA

ŞI SĂ DORESC SĂ IASĂ LA LIMAN

CÂT MAI STRĂLUCITĂ, CUM O MERITĂ,

AR FI JUST SĂ FIE.

GEORGE ENESCU

◊◊◊

ÎN ACESTE TIMPURI BRUTALE ŞI METERIALE,

NU SE POT ÎNDESTUL ÎNCURAJA ARTA

ŞI GÂNDIREA PURĂ, PENTRU A RIDICA

DIN NOU OMENIREA LA NIVELUL

CE-O FACE SUPERIOARĂ

CELORLALTE SPECII DE VIETĂŢI.

GEORGE ENESCU

◊◊◊

TREBUIE SĂ NE ORGANIZĂM DE O MANIERĂ

MAI REALĂ PENTRU MAREA MUNCĂ

ŞI MAREA CONSTRUCŢIE LA CARE ESTE

CHEMAT NEAMUL NOSTRU.

GEORGE ENESCU

◊◊◊

AM REMARCAT DINTR-UN GRAFIC

AL VIEŢII MELE CĂ VIAŢA ORICĂRUI OM E

CA O COARDĂ DE ARC, CARE ÎNTINSĂ OSCILEAZĂ

 ŞI REVINE ÎNCET LA POZIŢIA SIMPLĂŞI

DREAPTĂ DE LA CARE A PLECAT.

EU REVIN DE UNDE AM LUAT-O. 

CĂ ACEI CARI AU PREZIDAT LA PRIMII PAŞI

AI MEI AU DISPĂRUT, ASTA MĂ ÎNDUREREAZĂ,

 DAR NU MĂ ÎNSTRĂINEAZĂ DE LOCUL MEU NATAL,

UNDE VREAU SĂ MĂ ÎNTORC ODATĂ ŞI ODATĂ,

PENTRU ODIHNA CEA MARE.

PÂNĂ ATUNCI MĂ SIMT LA BUCUREŞTI

CA ŞI LA PARIS, LA BERLIN CA ŞI LA NEW YORK,

LA MINE ACASĂ, ADICĂ ÎN NATURĂ,

MAREA CASĂ A LUI DUMNEZEU.

GEORGE ENESCU  

LA TESCANI, 22 MARTIE 2014

IOAN IOVCEV (REPUBLICA MOLDOVA),  
ŞTEFAN DINCESCU, LA TESCANI

IOAN IOVCEV (REPUBLICA MOLDOVA), 
IOAN SENIUC,  ŞTEFAN DINCESCU, LA TESCANI

 VALERIU OSTAŞ (CĂUŞENI, REPUBLICA MOLDOVA), 
ŞTEFAN DINCESCU, LA TESCANI

IOAN SENIUC , VALERIU OSTAŞ 
(CĂUŞENI, REPUBLICA MOLDOVA), 

ŞTEFAN DINCESCU, LA TESCANI

LA TESCANI, 22 MARTIE 2014

ŞTEFAN DINCESCU, IOAN IOVCEV 
(REPUBLICA MOLDOVA),
 VASILE GEORGE PUIU, LA TESCANI

IOAN IOVCEV (REPUBLICA MOLDOVA),  
ŞTEFAN DINCESCU, LA TESCANI

LA TESCANI, 22 MARTIE 2014

LA TESCANI, 22 MARTIE 2014

„TREI ROMÂNI CU NUME DE STEA: EUGENIU GREBENICOV, ELENA VĂCĂRESCU, MIHAI EMINESCU“

Şcoala ALTFEL – Să ştii mai multe, să fii mai bun!

 MARŢI, 8 APRILIE 2014 

„TREI ROMÂNI CU NUME DE STEA: EUGENIU GREBENICOV, ELENA VĂCĂRESCU, MIHAI EMINESCU“

 ELEVI AI ŞCOLII „OCTAVIAN VOICU“, BACĂU

FLORIN DANIEL DINCĂ, ELEVI AI ŞCOLII „OCTAVIAN VOICU“, BACĂU

ELEVI AI ŞCOLII „OCTAVIAN VOICU“, BACĂU

ELEVI AI ŞCOLII „OCTAVIAN VOICU“, BACĂU

◊◊◊

Chiar dacă o bună parte din viaţa mea am vorbit

şi am scris ruseşte, nu mi-am uitat totuşi limba mamei.

Şi nu o voi uita şi nu mă voi dezice de ea niciodată.

Sunt mândru şi solidar cu Academia de Ştiinţe a Moldovei,

care a ştiut să apere demnitatea adevărului pe care trebuie

să-l slujească. Nu există naţiune moldovenească

 şi limbă moldovenească după cum nu există naţiune

şi limbă oltenească, bănăţeană, maramureşeană,

bucovineană, transnistreană.

Există români şi limba română şi punctum,

vorba clasicului. Cu această convingere

am să intru şi în mormânt.

Acad. EUGENIU GREBENICOV

◊◊◊

Pe măsură ce trece timpul, mă sfâşie un dor nestăvilit

de Patrie. Îmi fac mereu procese de conştiinţă:

am lucrat mai mult pentru străini decât pentru ai mei.

De aceea, în timpul ce mi l-a hărăzit Dumnezeu,

aş vrea să mă consacru prosperării ţării

în care m-am născut. O, dacă Ţara ar înţelege

să-şi primească fiii rătăcitori!

Acad. EUGENIU GREBENICOV

◊◊◊

M-am născut român şi am să mor român,

căci naţionalitatea este precum chipul sau încălţările.

Acad. EUGENIU GREBENICOV   

ŞTEFAN DINCESCU, ELEVI AI ŞCOLII „OCTAVIAN VOICU“, BACĂU

ŞTEFAN DINCESCU, ELEVI AI ŞCOLII „OCTAVIAN VOICU“, BACĂU

ŞTEFAN DINCESCU, ELEVI AI ŞCOLII „OCTAVIAN VOICU“, BACĂU

ŞTEFAN DINCESCU, ELEVI AI ŞCOLII „OCTAVIAN VOICU“, BACĂU

VA VENI MOARTEA ŞI VA AVEA OCHII TĂI 

Va veni moartea şi va avea ochii tăi –

această moarte ce ne-nsoţeşte 
din zori şi până-n noapte, insomniacă,
surdă, ca o veche remuşcare 
sau ca o patimă fără noimă. Ochii tăi

un strigăt mut, o  tăcere.
Aşa ţi-i vezi în fiece dimineaţă
când de tine însuţi te-ndoieşti
în oglindă. O, scumpă nădejde,
în ziua aceea şti-vom şi noi
că eşti viaţa şi eşti nimicnicia.

Pentru toţi viaţa are o privire. 
Va veni moartea şi va avea ochii tăi.
Asta va fi ca şi cum te-ai lepăda de-o patimă,
ca şi cum ai vedea într-o oglindă
ivindu-se un chip de mort,
ca şi cum ai asculta buze ferecate.
Vom coborî muţi în abis.

CESARE  PAVESE

CE-AI SĂ TE FACI, DOAMNE, DACĂ MOR? 

Ce-ai să te faci, Doamne, dacă mor?

Dacă mă sfarm? (îţi sunt urcior).
Dacă mă stric? (şi băutură-ţi sunt).
Sunt meşteşugul tău şi-al tău veşmânt,
cu mine rostul tău dispare.

În urma mea nu mai ai casă-n care

să te întâmpine cuvinte calde.
Cad eu, din ostenitele-ţi picioare cade 
sandala de velur, mângâietoare.
Mantaua ta cea mare se desprinde. 

Privirea ta spre care se ridică
obrazu-mi cald precum o pernă mică,
va rătăci-ndelungă vreme după mine – 
şi-n asfinţit de soare se va-ntinde
în poala rece-a pietrelor străine. 
Ce-ai să te faci, Doamne? Mi-e frică. 

RAINER MARIA RILKE  

ELEVI AI ŞCOLII „OCTAVIAN VOICU“, BACĂU

◊◊◊

„Născută din cel mai curat pământ românesc,
crescută generaţii după generaţii în volbura

veacurilor româneşti, eu am respirat adierea

parfumată a primăverilor noastre,

am înfruntat crivăţul zăpezilor noastre,

poveşti străvechi mi-au alintat copilărie,

iar înţelepciunea şi poezia rustică

mi-au nutrit cele dintâi gânduri şi sentimente.“

Elena VĂCĂRESCU 

◊◊◊

„Sălaşul meu parizian a fost întotdeauna

un colţ de patrie românească.

În casa mea dăinuia nu numai un spirit românesc,

ci o atmosferă românească. Căci dacă nu eram

în ţară, ţara era cu mine, în depărtata Franţă,

pe malul august al Senei.“

Elena VĂCĂRESCU 

ŞTEFAN DINCESCU, ELEVI AI ŞCOLII „OCTAVIAN VOICU“, BACĂU

ŞTEFAN DINCESCU, ELEVI AI ŞCOLII „OCTAVIAN VOICU“, BACĂU

RUGĂCIUNE

Tu-arunci sclipiri de soare pe şesuri şi coline,

Spre coastele în floare apleci copaci străbuni,

Şi mările le legeni ca nişte cupe pline

În ritmul fără stavili al marilor furtuni.

O, tu, ce-n cupa goală mai vezi încă lucind

Cel mai amar din plânsul ce l-aş fi plâns vreodată,

Îţi dau inima-ntreagă s-o umpli mai curând,

E largă şi adâncă şi veşnic însetată.

Îi trebuie putere şi pace şi lumină.

Să pui în ea apusuri cu mari speranţe-n ele,

Şi zori săltând pleoapa cu raza lor senină,

Şi proaspăta răcoare a serii din vâlcele.

Şi astre gânditoare, şi cerurile toate

În inima aceasta cu-abisuri să se-afunde,

Şi ea s-adoarmă-n cânturi supreme, avântate,

Ce leagănă toţi sorii prin spaţiale unde.

Când va fi plină, Doamne, de ale tale glorii,

Ea va vedea zâmbindu-i în treacăt o durere,

Şi peste strălucirea din clipe iluzorii,

Se va-mbăta de-o calmă, puternică tăcere.         

Elena VĂCĂRESCU 

ELEVI AI ŞCOLII „OCTAVIAN VOICU“, BACĂU

◊◊◊

Eminescu a fost, într-un cuvânt, un om înzestrat să exprime

sufletul jalnic sau mânios al unei mulţimi în primejdia

a fi strivită de puterile îndârjite ale lumii vechi, să o învioreze

 cu vehemenţă şi să o împingă înainte, arătându-i viitorul

în chipul unui trecut idilic, şi pe care soarta l-a aruncat

într-o societate părând entuziastă de progres şi grăbită 

de a-şi lepăda veşmintele vetuste, dar hotărâtă

a nu abandona nimic din privilegiile ei.

GEORGE CĂLINESCU

◊◊◊

Eminescu era un român verde de tip carpatin, 

dintre aceia care, trăind în preajma munţilor,

mai cu seamă în Ardeal şi Bucovina, sub năvala străinilor,

cresc mai vânjoşi şi mai aprigi şi arată pentru în­cercările

de smulgere a lor din pământul străbun rădăcini fioroase,

prelungi, asemeni acelora ce apele curgătoare

descoperă în malurile cu copaci bătrâni.

El avea ca atare un suflet etic, simţitor la toate ideile

şi sentimentele care, alcătuind tradiţia unei societăţi, sunt 

ca grinzile afumate ce susţin acoperişul unei case.

GEORGE CĂLINESCU

◊◊◊

Ape vor seca în albie, şi peste locul îngropării sale

va răsări pădure sau cetate, şi câte o stea va vesteji

pe cer în depărtări, până când acest pământ

să-şi strângă toate sevele şi să le ridice în ţeava

subţire a altui crin de tăria parfumurilor sale.            

GEORGE CĂLINESCU 

ŞTEFAN DINCESCU, ELEVI AI ŞCOLII „OCTAVIAN VOICU“, BACĂU

♦♦♦

Iar colo bătrânul dascăl, cu-a lui haină roasă-n coate,
Într-un calcul fără capăt tot socoate şi socoate
Şi de frig la piept şi-ncheie tremurând halatul vechi,
Îşi înfundă gâtu-n guler şi bumbacul în urechi;
Uscăţiv aşa cum este, gârbovit şi de nimic,
Universul fără margini e în degetul lui mic,
Căci sub fruntea-i viitorul şi trecutul se încheagă,
Noaptea-adânc-a veciniciei el în şiruri o dezleagă;
Precum Atlas în vechime sprijinea cerul pe umăr
Aşa el sprijină lumea şi vecia într-un număr.

MIHAI EMINESCU

♦♦♦

Fu prăpastie? genune? Fu noian întins de apă?
N-a fost lume pricepută şi nici minte s-o priceapă,
Căci era un întuneric ca o mare făr-o rază,
Dar nici de văzut nu fuse şi nici ochi care s-o vază.
Umbra celor nefăcute nu-ncepuse-a se desface,
Şi în sine împăcată stăpânea eterna pace!...
Dar deodat-un punct se mişcă... cel întâi şi singur. Iată-l
Cum din chaos face mumă, iară el devine Tatăl!...

MIHAI EMINESCU

♦♦♦

Punctu-acela de mişcare, mult mai slab ca boaba spumii,
E stăpânul fără margini peste marginile lumii...
De-atunci negura eternă se desface în făşii,
De atunci răsare lumea, lună, soare şi stihii...
De atunci şi până astăzi colonii de lumi pierdute
Vin din sure văi de chaos pe cărări necunoscute
Şi în roiuri luminoase izvorând din infinit,
Sunt atrase în viaţă de un dor nemărginit. 

MIHAI EMINESCU

♦♦♦

În prezent cugetătorul nu-şi opreşte a sa minte,
Ci-ntr-o clipă gându-l duce mii de veacuri înainte;
Soarele, ce azi e mândru, el îl vede trist şi roş
Cum se-nchide ca o rană printre nori întunecoşi,
Cum planeţii toţi îngheaţă şi s-azvârl rebeli în spaţ’
Ei, din frânele luminii şi ai soarelui scăpaţi;
Iar catapeteasma lumii în adânc s-au înnegrit,
Ca şi frunzele de toamnă toate stelele-au pierit;
Timpul mort şi-ntinde trupul şi devine vecinicie,
Căci nimic nu se întâmplă în întinderea pustie,
Şi în noaptea nefiinţii totul cade, totul tace,
Căci în sine împăcată reîncep-eterna pace...

MIHAI EMINESCU 

ŞTEFAN DINCESCU, ELEVI AI ŞCOLII „OCTAVIAN VOICU“, BACĂU

EMINESCU 

Atât să nu uitaţi:

că el a fost om viu, viu,

pipăibil cu mâna.

Atâta să nu uitaţi:

că el a băut cu gura lui,

că avea piele îmbrăcată în ştofă.

Atâta să nu uitaţi:

că ar fi putut să stea la masă cu noi,

la masa cinei celei de taină.

Atât să uitaţi! Numai atât,

că El a trăit, înaintea noastră…

Numai atât,

în genunchi vă rog, să uitaţi!

NICHITA STĂNESCU