„TREI ROMÂNI CU NUME DE STEA: EUGENIU GREBENICOV, ELENA VĂCĂRESCU, MIHAI EMINESCU“

Şcoala ALTFEL – Să ştii mai multe, să fii mai bun!

 MARŢI, 8 APRILIE 2014 

„TREI ROMÂNI CU NUME DE STEA: EUGENIU GREBENICOV, ELENA VĂCĂRESCU, MIHAI EMINESCU“

 ELEVI AI ŞCOLII „OCTAVIAN VOICU“, BACĂU

FLORIN DANIEL DINCĂ, ELEVI AI ŞCOLII „OCTAVIAN VOICU“, BACĂU

ELEVI AI ŞCOLII „OCTAVIAN VOICU“, BACĂU

ELEVI AI ŞCOLII „OCTAVIAN VOICU“, BACĂU

◊◊◊

Chiar dacă o bună parte din viaţa mea am vorbit

şi am scris ruseşte, nu mi-am uitat totuşi limba mamei.

Şi nu o voi uita şi nu mă voi dezice de ea niciodată.

Sunt mândru şi solidar cu Academia de Ştiinţe a Moldovei,

care a ştiut să apere demnitatea adevărului pe care trebuie

să-l slujească. Nu există naţiune moldovenească

 şi limbă moldovenească după cum nu există naţiune

şi limbă oltenească, bănăţeană, maramureşeană,

bucovineană, transnistreană.

Există români şi limba română şi punctum,

vorba clasicului. Cu această convingere

am să intru şi în mormânt.

Acad. EUGENIU GREBENICOV

◊◊◊

Pe măsură ce trece timpul, mă sfâşie un dor nestăvilit

de Patrie. Îmi fac mereu procese de conştiinţă:

am lucrat mai mult pentru străini decât pentru ai mei.

De aceea, în timpul ce mi l-a hărăzit Dumnezeu,

aş vrea să mă consacru prosperării ţării

în care m-am născut. O, dacă Ţara ar înţelege

să-şi primească fiii rătăcitori!

Acad. EUGENIU GREBENICOV

◊◊◊

M-am născut român şi am să mor român,

căci naţionalitatea este precum chipul sau încălţările.

Acad. EUGENIU GREBENICOV   

ŞTEFAN DINCESCU, ELEVI AI ŞCOLII „OCTAVIAN VOICU“, BACĂU

ŞTEFAN DINCESCU, ELEVI AI ŞCOLII „OCTAVIAN VOICU“, BACĂU

ŞTEFAN DINCESCU, ELEVI AI ŞCOLII „OCTAVIAN VOICU“, BACĂU

ŞTEFAN DINCESCU, ELEVI AI ŞCOLII „OCTAVIAN VOICU“, BACĂU

VA VENI MOARTEA ŞI VA AVEA OCHII TĂI 

Va veni moartea şi va avea ochii tăi –

această moarte ce ne-nsoţeşte 
din zori şi până-n noapte, insomniacă,
surdă, ca o veche remuşcare 
sau ca o patimă fără noimă. Ochii tăi

un strigăt mut, o  tăcere.
Aşa ţi-i vezi în fiece dimineaţă
când de tine însuţi te-ndoieşti
în oglindă. O, scumpă nădejde,
în ziua aceea şti-vom şi noi
că eşti viaţa şi eşti nimicnicia.

Pentru toţi viaţa are o privire. 
Va veni moartea şi va avea ochii tăi.
Asta va fi ca şi cum te-ai lepăda de-o patimă,
ca şi cum ai vedea într-o oglindă
ivindu-se un chip de mort,
ca şi cum ai asculta buze ferecate.
Vom coborî muţi în abis.

CESARE  PAVESE

CE-AI SĂ TE FACI, DOAMNE, DACĂ MOR? 

Ce-ai să te faci, Doamne, dacă mor?

Dacă mă sfarm? (îţi sunt urcior).
Dacă mă stric? (şi băutură-ţi sunt).
Sunt meşteşugul tău şi-al tău veşmânt,
cu mine rostul tău dispare.

În urma mea nu mai ai casă-n care

să te întâmpine cuvinte calde.
Cad eu, din ostenitele-ţi picioare cade 
sandala de velur, mângâietoare.
Mantaua ta cea mare se desprinde. 

Privirea ta spre care se ridică
obrazu-mi cald precum o pernă mică,
va rătăci-ndelungă vreme după mine – 
şi-n asfinţit de soare se va-ntinde
în poala rece-a pietrelor străine. 
Ce-ai să te faci, Doamne? Mi-e frică. 

RAINER MARIA RILKE  

ELEVI AI ŞCOLII „OCTAVIAN VOICU“, BACĂU

◊◊◊

„Născută din cel mai curat pământ românesc,
crescută generaţii după generaţii în volbura

veacurilor româneşti, eu am respirat adierea

parfumată a primăverilor noastre,

am înfruntat crivăţul zăpezilor noastre,

poveşti străvechi mi-au alintat copilărie,

iar înţelepciunea şi poezia rustică

mi-au nutrit cele dintâi gânduri şi sentimente.“

Elena VĂCĂRESCU 

◊◊◊

„Sălaşul meu parizian a fost întotdeauna

un colţ de patrie românească.

În casa mea dăinuia nu numai un spirit românesc,

ci o atmosferă românească. Căci dacă nu eram

în ţară, ţara era cu mine, în depărtata Franţă,

pe malul august al Senei.“

Elena VĂCĂRESCU 

ŞTEFAN DINCESCU, ELEVI AI ŞCOLII „OCTAVIAN VOICU“, BACĂU

ŞTEFAN DINCESCU, ELEVI AI ŞCOLII „OCTAVIAN VOICU“, BACĂU

RUGĂCIUNE

Tu-arunci sclipiri de soare pe şesuri şi coline,

Spre coastele în floare apleci copaci străbuni,

Şi mările le legeni ca nişte cupe pline

În ritmul fără stavili al marilor furtuni.

O, tu, ce-n cupa goală mai vezi încă lucind

Cel mai amar din plânsul ce l-aş fi plâns vreodată,

Îţi dau inima-ntreagă s-o umpli mai curând,

E largă şi adâncă şi veşnic însetată.

Îi trebuie putere şi pace şi lumină.

Să pui în ea apusuri cu mari speranţe-n ele,

Şi zori săltând pleoapa cu raza lor senină,

Şi proaspăta răcoare a serii din vâlcele.

Şi astre gânditoare, şi cerurile toate

În inima aceasta cu-abisuri să se-afunde,

Şi ea s-adoarmă-n cânturi supreme, avântate,

Ce leagănă toţi sorii prin spaţiale unde.

Când va fi plină, Doamne, de ale tale glorii,

Ea va vedea zâmbindu-i în treacăt o durere,

Şi peste strălucirea din clipe iluzorii,

Se va-mbăta de-o calmă, puternică tăcere.         

Elena VĂCĂRESCU 

ELEVI AI ŞCOLII „OCTAVIAN VOICU“, BACĂU

◊◊◊

Eminescu a fost, într-un cuvânt, un om înzestrat să exprime

sufletul jalnic sau mânios al unei mulţimi în primejdia

a fi strivită de puterile îndârjite ale lumii vechi, să o învioreze

 cu vehemenţă şi să o împingă înainte, arătându-i viitorul

în chipul unui trecut idilic, şi pe care soarta l-a aruncat

într-o societate părând entuziastă de progres şi grăbită 

de a-şi lepăda veşmintele vetuste, dar hotărâtă

a nu abandona nimic din privilegiile ei.

GEORGE CĂLINESCU

◊◊◊

Eminescu era un român verde de tip carpatin, 

dintre aceia care, trăind în preajma munţilor,

mai cu seamă în Ardeal şi Bucovina, sub năvala străinilor,

cresc mai vânjoşi şi mai aprigi şi arată pentru în­cercările

de smulgere a lor din pământul străbun rădăcini fioroase,

prelungi, asemeni acelora ce apele curgătoare

descoperă în malurile cu copaci bătrâni.

El avea ca atare un suflet etic, simţitor la toate ideile

şi sentimentele care, alcătuind tradiţia unei societăţi, sunt 

ca grinzile afumate ce susţin acoperişul unei case.

GEORGE CĂLINESCU

◊◊◊

Ape vor seca în albie, şi peste locul îngropării sale

va răsări pădure sau cetate, şi câte o stea va vesteji

pe cer în depărtări, până când acest pământ

să-şi strângă toate sevele şi să le ridice în ţeava

subţire a altui crin de tăria parfumurilor sale.            

GEORGE CĂLINESCU 

ŞTEFAN DINCESCU, ELEVI AI ŞCOLII „OCTAVIAN VOICU“, BACĂU

♦♦♦

Iar colo bătrânul dascăl, cu-a lui haină roasă-n coate,
Într-un calcul fără capăt tot socoate şi socoate
Şi de frig la piept şi-ncheie tremurând halatul vechi,
Îşi înfundă gâtu-n guler şi bumbacul în urechi;
Uscăţiv aşa cum este, gârbovit şi de nimic,
Universul fără margini e în degetul lui mic,
Căci sub fruntea-i viitorul şi trecutul se încheagă,
Noaptea-adânc-a veciniciei el în şiruri o dezleagă;
Precum Atlas în vechime sprijinea cerul pe umăr
Aşa el sprijină lumea şi vecia într-un număr.

MIHAI EMINESCU

♦♦♦

Fu prăpastie? genune? Fu noian întins de apă?
N-a fost lume pricepută şi nici minte s-o priceapă,
Căci era un întuneric ca o mare făr-o rază,
Dar nici de văzut nu fuse şi nici ochi care s-o vază.
Umbra celor nefăcute nu-ncepuse-a se desface,
Şi în sine împăcată stăpânea eterna pace!...
Dar deodat-un punct se mişcă... cel întâi şi singur. Iată-l
Cum din chaos face mumă, iară el devine Tatăl!...

MIHAI EMINESCU

♦♦♦

Punctu-acela de mişcare, mult mai slab ca boaba spumii,
E stăpânul fără margini peste marginile lumii...
De-atunci negura eternă se desface în făşii,
De atunci răsare lumea, lună, soare şi stihii...
De atunci şi până astăzi colonii de lumi pierdute
Vin din sure văi de chaos pe cărări necunoscute
Şi în roiuri luminoase izvorând din infinit,
Sunt atrase în viaţă de un dor nemărginit. 

MIHAI EMINESCU

♦♦♦

În prezent cugetătorul nu-şi opreşte a sa minte,
Ci-ntr-o clipă gându-l duce mii de veacuri înainte;
Soarele, ce azi e mândru, el îl vede trist şi roş
Cum se-nchide ca o rană printre nori întunecoşi,
Cum planeţii toţi îngheaţă şi s-azvârl rebeli în spaţ’
Ei, din frânele luminii şi ai soarelui scăpaţi;
Iar catapeteasma lumii în adânc s-au înnegrit,
Ca şi frunzele de toamnă toate stelele-au pierit;
Timpul mort şi-ntinde trupul şi devine vecinicie,
Căci nimic nu se întâmplă în întinderea pustie,
Şi în noaptea nefiinţii totul cade, totul tace,
Căci în sine împăcată reîncep-eterna pace...

MIHAI EMINESCU 

ŞTEFAN DINCESCU, ELEVI AI ŞCOLII „OCTAVIAN VOICU“, BACĂU

EMINESCU 

Atât să nu uitaţi:

că el a fost om viu, viu,

pipăibil cu mâna.

Atâta să nu uitaţi:

că el a băut cu gura lui,

că avea piele îmbrăcată în ştofă.

Atâta să nu uitaţi:

că ar fi putut să stea la masă cu noi,

la masa cinei celei de taină.

Atât să uitaţi! Numai atât,

că El a trăit, înaintea noastră…

Numai atât,

în genunchi vă rog, să uitaţi!

NICHITA STĂNESCU