TRAIAN CHELARIU, VEZI, EU,
CA TOŢI POEŢII NAIVI, N-AM PREACURVIT...
♦♦♦
La patruzeci şi şase de ani
Bucuria galbenă a vicleanului
care-ţi ia dreptul la pâine...
Intri ca-n noapte şi neguri...
Tot mai reci hotarele zilei de mâine...
La patruzeci şi şase de ani,
Asemenea plantelor neştiutoare,
Ca în climate streine...
Nici o nădejde apropiată...
Nici o lumină.
Numai vina de a fi om. Iarăşi şi iară
Vina de-a nu fi vrut să fii unealtă sau fiară.
Suflete fără de moarte
Spăşeşte rătăcirile altora.
Destinul pe umeri ţi-aşază mari aripi, splendidă povară.
(19.09.1952)
♦♦♦
Cum să mă-ntrec şi-acum cu tine? M-ai strivit
Cu titlurile ’nalte, de mult, şi bunăstarea!
Vezi, eu, ca toţi poeţii naivi, n-am preacurvit
Cu crezurile mele, cu visul, cu cântarea.
Invidiat de tizii tăi lacomi, ai ajuns!
Eu – munca pentru pâine mi-o fac la hingherie.
Să nu crezi că-n tăcere îţi coc vreun gând ascuns!
Nu-mi stric cu fleacuri drumul de-azur şi reverie!
Fii liniştit
Îngraşă-ţi măruntul personaj
Creat să-şi joace rolul, pe sfori, şi să ia premii.
La timp o să-i stea hoitul la vreun Ecarisaj,
Căci toate sunt supuse capriciilor vremii!
UNUI ŞOBOLAN
Nu o mânca! Momeala-i otrăvită! Nu vezi?!
O pun cu lingura-n ungher!
Ce-s vinovat, că mi-a fost zugrăvită
Greşit viaţa şi-am ajuns hingher?!
Pieziş, aşa e, m-au şcolit burghezii,
Nu-s genial să scriu ca un Beniuc.
Cum să mă-ncumet oare pe Arghezi
Cu lipsa mea de caracter să-l duc?
Hai, vino, uite, n-avea nici o teamă.
Nu te-aştepta, frăţeşte, Jebeleni
Să-ţi scrie-un vers! Ei sunt poeţi de seamă!
Eu?, un minor printre bucovineni.
Comiţi şi tu pe-ascuns, pentru sertare,
Poeme-albastre?!... Nu eşti realist!
Poftim? Nu merge?! Ba să am iertare,
Doi bani nu face-un rând idealist!
În locul nostru alţii cu toţi dinţii
Şi-ar roade cale lată către barzi!
Ce spui?!... Preferi, fără stăpân, ca prinţii,
Să mori sărac cu marii vagabonzi?!
Eu te credeam deştept, zău, şi m-amuză
Acest răspuns naiv, nepertinent!
Nu ţii cumva, băiete, la vreo muză
Şi te-ai scrântit în ultimul moment?!
E bine oare-aşa, ca toţi golanii,
Să ne-ntâlnim săriţi de pe macaz?
Te pomeneşti, că între şobolanii tăi,
Numai tu mi te socoţi mai breaz?
De-aş şti că porţi atare aberaţii
În scăfârlie, cât ai zice „crâs!”
Te-aş pune-n stih, treizeci de generaţii
Să-ţi facă neamul guzgănesc de râs!
Hai, iartă. N-am vrut clara ta dumbravă
Şi-azurul pur din suflet să-ţi ucid,
Dar, vezi, prea umblu, totuşi, cu otravă
Şi-am devenit, se pare, prea lucid.
Tu mă cunoşti de-ajuns. Ca pe o gâză
Îmi prind poemul proaspăt din văzduh.
De ţi-am făcut un cântec, n-o să râză,
Fii liniştit, nici cei lipsiţi de duh!
Cel mult, cândva, la-ntrecere-n arguţii,
Vom fi de scribi şi profesori citaţi...
Stârneşte-un vers, adeseori, discuţii
De care nu-s poeţii vinovaţi.
Traian Chelariu,
în Strada Lebedei nr. 8. Pagini de jurnal, 2002
