Traian CHELARIU
„Dimineaţa, mi-am revăzut hârtiile. Tot ce scriu nu poate avea circulaţie astăzi. Şi sub aspectul reuşitei literare sunt, socialmente, un ratat pentru dictatura proletariatului, căci nu văd nici un timp mai apropiat în care să poată fi luate în considerare încercările mele lirice. Judecând prin absurd, numai o răsturnare a regimului actual mi-ar putea oferi o nouă intrare în arena publică. Dar această răsturnare nu s-ar putea petrece decât în urma unui război mondial urmat de cel civil, ceea ce înseamnă: pe socoteala a milioane de morţi şi pe socoteala a unor imense comori culturale. Or, cu aşa preţ, prefer să rămân în vecii vecilor un inexistent.”
(Traian Chelariu, în Strada Lebedei nr. 8. Pagini de jurnal, 2002)
„În fond nu eu sunt păgubitul, căci, de bine, de rău, tot mi-am câştigat mult-puţina bucată de pâine în anii de mizerie 1952–1957. Păgubită e literatura reperistă, căci oricât de închipuit aş fi, tot nu sunt atât de orbit de închipuire ca să nu-mi dau seama că nu scriu mai prost decât Mihai Beniuc şi ceilalţi. Şi n-ar fi stricat ca lirica anilor 1944–1958 să fi înregistrat şi alte sunete decât cele ale trompetelor propagandistice, sunate, şi fals, şi nesincer, şi greţos de simplist, de cei 15-20 de poeţi care mint, se mint şi se lasă minţiţi numai şi numai să-şi asigure cât mai bine banul pentru care, la caz de nevoie, sunt în stare să se sfâşie ca lupii.” (Traian Chelariu, în Strada Lebedei nr. 8. Pagini de jurnal, 2002)
„Şerban a turnat, ieri, pozitivul portretului Stellei. «Mărţişor pentru mama» cum l-a numit el. Este al patrulea portret în ordinea încercărilor sale plastice. Dar e aşa de expresiv şi de viu încât pare lucrarea unui sculptor pe deplin format. Autoportretului, făcut în 1958, îi lipseau principalele calităţii plastice, portretul Stellei însă le are pe toate. De altfel cotitura în perceperea şi realizarea plastică a unei fizionomii s-a petrecut la executarea portretului Ninichii, portret pe care Ion Murnu l-a găsit excepţional de bun şi surprinzător pentru vârsta lui Şerban. În ziua de 30 sept. anul acesta Şerban va împlini 16 ani. Portretul lui Doru, fratele Ninichii, portret pe care Murnu nu l-a văzut încă, este, după părerea mea, şi mai bun. Iară acuma, văzând portretul Stellei, arta fiului meu mă pune serios pe gânduri. Şi, mai ales, pasiunea cu care văd că lucrează.” (Traian Chelariu, în Strada Lebedei nr. 8. Pagini de jurnal, 2002)
„Visat-au părinţii mei şi visat-au, / Fără-ndoială, părinţii / Lor, şi visez şi / Eu, urmărind cu duioasă / Lacrimă visul / Fiului meu care pune / Culoare pe pânză / Exact unde tremură, / Nemuritoare, / Steaua speranţei, / Şi mă curprinde / Tainică teamă. Şi milă-mi / Este de toate / Tăcerile visului / Prea copleşit de atâtea / Promiţătoare / Semne şi de tăcerile atâtor / Nevindecabile / Cicatrice şi-nfrângeri.” (Traian Chelariu, „Steaua”, 11 septembrie 1960 – 20 aprilie 1962)
„Nu! Lacrimile nu-mi vor brăzda obrajii, / Nici ochii nu se vor zdrobi sub pleoape. / Tu ai plecat departe făcând doar în necazul / Destinului, pe care l-ai biruit. Aproape // Nu-mi vine-a crede! De unde energia / Ce desrobea destinul încetul cu încetul ? / De unde-atâta suflet şi-nţelepciune-n glia / Ce te-ajuta cu trudă să zămisleşti poetul? // Nu vreau să-l plâng pe omul ce pildă-l am în viaţă, / Ce mult aş vrea destinul să i-l urmez. Şi arta / Să o slujesc cu truda-i şi să-i urmez povaţă, // Să mă creez pe mine cu scrisul sau cu dalta / Aşa cum el pe sine prin scris s-a zămislit. / Nu! Lacrimi nu-mi vor curge. Destinu-i biruit!” (Şerban Chelariu, manuscris, 1966)
„Tatăl meu, poetul şi eseistul Traian Chelariu (1906-1966), după terminarea studiilor de la Paris şi Roma, a primit două oferte de lucru: una, la un centru universitar din America, cealaltă, la o facultate din Germania. Urmându-şi îndemnul convingerilor şi credinţelor lui nezdruncinate în destinul lui ca intelectual aparţinând de poporul român, s-a reîntors în ţară cu puţin înainte de începerea războiului pentru a ajunge – din profesor universitar la Cernăuţi – deratizator la abatorul din Bucureşti. Câmpul gravitaţional al Americii nu are nici o influenţă asupra celor care ştiu ce vor!” (Şerban Chelariu, A emigra sau a nu emigra, iată întrebarea!, în Un părinte pentru eternitate, 2008)
„Dispărea în spatele fumului de ţigară, mereu aprinsă înainte de a începe să scrie cu tocul acela negru, lăcuit şi gros, care cânta uneori din peniţă ca o vioară dezacordată, îngânându-i gândul, greier haihui zbârnâind printre versuri, fum de ţigară, rânduri şi rime. (...) Desenam aruncându-mi din când în când câte o privire către monstrul acela tăcut care brusc se transformase într-un înger plutind peste o lume de vis. (...) Stăteam destul de departe nu pentru a-l observa, ci pentru a fi observat! Uite, îmi spuneam mereu spunându-i, nu vezi că sunt şi eu artist? Dar el nevăzându-mă, vedea cu mult mai multe decât mi-aş fi închipuit!” (Şerban Chelariu, în vol. Un părinte pentru eternitate, 2008)
„Tatăl meu / Mi-a dăruit / Foarte puţin din / Sufletul lui. / Mie / Puţin şi altora / Restul / Fără să bage de seamă / Şi fără să se ştie / L-a încredinţat / Destinului / Care / Bucuros de afacerea / Contractată a plecat. / Fără să-l mai / Răsplătească / Cum se cuvine.” (Şerban Chelariu, manuscris, 1966)
„Este adevărat că datorită aprigei viforniţe năruite asupra destinului tatălui meu de comunism şi locomotiva destinului meu a fost troienită din mers şi «transferată» forţat de pe şinele traseului predestinat peste traversele unui altfel de terasament, ale cărei şine străluceau intersectând un infinit mult prea rapid îndepărtându-mă de imaginea orizontului predestinat şi rămas ţinutuit până în ziua de astăzi, proaspăt şi cald, doar amintire. Este adevărat că până în momentul emigrării mele în America, în anul 1976, nu am primit niciodată aprobarea să plec în vacanţă nici măcar până în Bulgaria (unde, de fapt, am ajuns până la urmă, dar strecurându-mă printre iţele excursiilor de o zi la Varna, organizate de pe litoral de agenţiile ONT lăsate de securitate, prin 1974, mai în voia întâmplării). Ca să nu mai vorbim de plecarea în Franţa unde fusesem invitat de o galerie pariziană, prin Uniunea Artiştilor Plastici din România, să-mi deschid o expoziţie de pictură care până la urmă nu mi s-a deschis, pentru că nu am putut pleca, şi nici expedia tablourile decât numai cu gândul.” (Şerban Chelariu, Emigrant român în America, în Un părinte pentru eternitate, 2008)
Biografie
N-a scris despre el
Nici un Plutarh,
Nici un Cornelius Nepos.
Desigur, nici nu vor scrie.
Totuşi, trăieşte.
De cincizeci de ani.
Vecin cu tine,
Vecin cu vecia,
Vecin cu grăbitele glorii.
Pentru că viaţa,
Sublima, deoparte
I-a pus doar luminile-aprinse lăuntric.
Iată-1, acesta-i:
Iubeşte. Iubeşte
Fapta, şi gîndul, şi visul...
Asemănările
Crezi că e absolută nevoie de rimă,
Nevoie de ritmuri alese
Ca să-ţi pui sufletul în painjenişul
Unui poem tot aşa de sincer ca lacrimile copiilor?
Nu-mi cere-acest lucru acuma,
Cînd îmi modelezi, ca pe-o lunatică lucie ceară,
Viaţa, şi-i imprimi toate
Multele linii prezente-n
Mîinile tale mirîndu-te,
Tu, chiromanta,
De-asemanările
Prea evidente-ale anilor
Care ne poartă
Nemaigrăbiţi pe sub culmile
Mute-ale vremii.
Cîntecul
Se prea poate să fi venit pe lume să scriu numai un cîntec.
Un singur cîntec.
Iar acest cîntec să fie doar pentru tine.
Atîta mi-este mesajul.
Atîta mi-i vrednicia.
Pentru altceva nu mai am văz , nici auz,
Nici vreo altă coardă-a simţirii.
Şi se mai poate ca tu să fii cîntecul,
Cîntecul viu.
Cîntecul carne şi sînge.
Cîntecul care respiră, rîde, se mişcă.
Printre pietre şi plante.
Printre jivine şi oameni.
Şi oamenii cred că e de-al lor acest cîntec.
Stau de vorbă cu tine.
Te-ntreabă una şi alta.
Încredinţează unele bîrfe, unele taine.
Rîd.
Se tocmesc.
Se enervează cînd nu eşti de-aceeaşi părere.
Tac şi se uită la line.
Numai eu nu te-ntreb nimic niciodată.
Ţi-am văzut adevărata fiinţă.
Da, tu eşti cîntec.
Mă străduiesc să-ţi memorez melodia.
Şi toate cuvintele.
Şi cele ce tac.
Şi cele rostite cu zîmbet şăgalnic pe buze.
Şi cele venite din adîncul grav al
Existenţei tuturor celor ce trebuiau să existe.
Cît de fericit aş fi, dacă ţi-aş prinde
Trupul şi sufletul
În două-trei strofe
Limpezi ca apa cînd este într-adevăr limpede!
Cît de fericit aş fi, dacă te-aş face
Pururi prezentă-n aceste
Stihuri simple! Prezentă
Cum e în ora amurgului murmurul
Apelor simplu.
Murmurul apelor cu care semnifică înţelesurile
Tuturor destăinuirilor lumii.
6 iulie 1961
Bucură-te
Bucură-te de întunericul blajin al amurgului
Care coboară, ca o inimaginabil de ampla cădere de ape,
Răcorind suferinţa ochilor obsedaţi de prezenţa
Întruchipării întemeiate pe aparenţe.
Intră iar în incinta poienilor pline de prime esenţe,
Unde ţi se destăinuie, tînără, unicitatea
Timpului, şi te întîmpină
Toate-aşteptările visului.
E o nespus de intimă confruntare cu autentica realitate,
Cînd inima ni se-mplineşte-n mesajele clipei
Prin acest infinit de-al nostru
Cosmos, care ni-i trupul.
Niciodată nu vom cunoaşte mai fericitoare pulberea iluziilor,
Ca în această uimitor de nouă regăsire-a sufletului
Şi mă-ntreb: „Oare pot să mai fie şi alte
Bogăţii în căderea omului prin existenţă?”
21 iulie 1958
Clinchetul
Ascult cîteodată
Clinchetul
Tulburător de fin al cuvintelor.
Par a fi ape de munte
Ce-şi prăvălesc cristalinul
Corp peste cremeni
Albe,
Sau nişte lame
Insinuant de flexibile.
Caut necesarul
Pas al prezenţei, dar toate
Cele palpabile
Se structurează
Mult peste orice
Limită a simţului
Prea concret. Oare lumea
Nu-i mai bogată-n
Forme, şi pretutindeni
Unde-aplicăm rigurosul
Gînd, se preface-n
Alte lumi şi în alte
Doruri? Printre aceste
Clipe–numai–imagini
Dragostea trece cu ochii
Plini de-aşteptare: un ram
Înflorit cu o singură
Floare-ncalte, să-şi legene
Rodul de aur şi, poate,
Numai un sprijin
Minim,
Să-şi lege
Visul, atît de
Mică-i e cererea
Pentru-nceputul
Unui minuscul
Nou univers constelat cu
Toate minunile
Cerului fără de margini.
Duminică, 7 septembrie 1958
Vînt matinal
Vînt matinal răvăşeşte bunele ierburi, şi lacul
Schimbă-n vagi cenuşiuri verdele proaspăt al plopilor,
Şi nu-mi ies din minte ochii tăi plini de-o ciudată lumină
Parcă pierdută-n inexplicabil de-adînci reticenţe.
Caut cuvinte, prieteneşte să-mi spună ce taină
Zace-n această indefinită simfonie-a culorilor şterse,
Poate că tîmpla mea e de vină, sau stînjeneii sălbatici
Aplecaţi prea aproape de-obrajii apelor pururea blînde.
Nu ştiu dac-ai ţinut, cu teamă, copilăreşte atentă.
Pui de pasăre prins sau vietate-a pădurii,
Dară la fel de tăcute şi dc culoarea pelinului
Le este puful rar şi pupila ne-ncrezătoare-a privirii.
Totuşi, sufletul meu, sălbătăciune cu spaime
Nelămurite, se-apleacă sub vasta povară a vîntului:
Vrea să-nţeleagă ce-adîncuri ascunde atîta
Grea răsturnare de zări, şi-ntrebarea
Ochilor tăi reticentă.
15 mai 1953
Cine-a spus?
De necrezut cum din străfundul atît de uitat al memoriei
Izbucnesc icoanele-acestea chiar şi-n nuanţă precise!
Cine le păstrează pînă şi boaba de rouă
Ivită pe zîmbetul visător al petalelor?
Sînt treizeci de ani de cînd ţi-am auzit
Pentru ultima dată aurul vocii,
Dar iată, tresar la timbrul ei limpede
Şi nu-mt întorc capul:
Te simt, ca şi-atunci, veselă, primăvăratică,
Gata să-mi pui peste pleoape răcoarea
Mîinilor tale mereu întrebătoare.
Cine a spus că nu mai exişti
În lumea noastră solară,
Cînd mai vie ca propria mea existenţă
Îmi treci prin grădinile
Dintr-o dată-nflorite-ale sufletului?!
Sîmbătă, 16 aprilie 1960
Scrisoare
S-ar putea să nu fim decît un semn de mirare
În parabola despre iubirea care nu îmbătrîneşte,
De aceea mîinile mele nu-ţi mai ajung mîna,
Nu-ţi mîngîie, înfiorate, părul şi faţa.
Inima mea stă ca o scrumieră roşie
Uitată pe etajera pe care ţi-ai stivuit
Cărţile de multe ori recitite,
Sau pe pian, sau pe marginea castanie a sobei de teracotă,
Lîngă alte obiecte de ceramică fin zmălţuite:
Negrul şi cu negresa care-şi dansează escapada duminicală,
Glastra, cît degetarul, din care se uită-o minusculă plantă,
Bufniţa înmărmurită de-nţelepciunea ce i se-atribuie.
Mai mult ca orice mă urmăreşte însă portretul
Tău zîmbitor de la capătul patului.
E-atît de bogată-n amintiri camera-n care de mult timp
N-au mai răsunat rîsetele noastre, de mult timp
Nu ni s-au mai contopit cu vecia bătăile inimii!
31 mai–1 iunie 1958
Andante
Mereu ne vom lăsa fără vrere în voia acelui dulce andante
Mult obsedant sub căderea serilor lungi, citadine.
De nenumărate ori ne vom pierde în labirintul
Străzilor, printre vehicole nerăbdător
Stopate în faţa semnalelor roşii,
Printre gravi pietoni pozînd,
Printre oameni ca toată lumea.
Ne-om regăsi şi ne-om pierde căutînd,
Ca şi ei, Necunoscutul, Necunoscuta.
Şi-om tresări la fiece zîmbet amabil
Adresat altora, altcuiva.
Te vei opri lîngă vitrine cu bijuterii
Sau la modelele ultimei mode,
Vei intra în cofetăria curată,
Ca să consumi o şarlota sau savarină.
Cochetă, vei redresa macul buzelor prea obosite.
Şi te-or surprinde scînteile darnic ţîşnite
Din ochii tăi încă tineri.
Mult mai absent, eu voi trece pe
Bulevarde cu trotuare reci şi flancate
De invizibile schele cu-afişe care invită,
Prea policrome,
La concerte şi meciuri, la premiere şi expoziţii.
Şi prin imaginea, clara încă-n retină,
A balerinei ca un fulg suspendată
Între vecie şi clipă,
Voi descifra banderolele
Albe ale volumelor altor autori,
Nou apărute, ispititoare,
Şi voi visa cu părere de rău la o carte în care
Am adunat diafane speranţe. Apoi,
Voi aprinde-o ţigară...
Păcat că-n toate e-un ,,însă” inevitabil
Şi nu ne-ndoim serios de realitate.
Păcat că un joc de lumini scuturat
Ca de pe aripi de fluturi
Nu e obiect cu atîtea lucruri lipsite de orice valoare.
Astfel legăm şi desfacem alte, tot
Alte prietenii, şi-n cuvinte
Punem prudente ponderi, sau rîset.
Sau înţelesuri inofensiv de frivole
Lasînd doar eroii imaginari să-şi
Plinească visul. Noi sîntem oameni
Ca toată lumea, şi viaţa merge-nainte.
Este o clipă însă, sau o vecie,
A balerinei desprinse de gravitate,
Cînd plutim, ca un fulg, între infiniturile
Tuturor putinţelor noastre
Şi ne-auzim, imperceptibil aproape, inima
Dăruitoare de revelaţii:
Bate ca o planetă de carne caldă şi de lumină,
Cheamă spre galaxiile viselor realizabile totuşi,
Omeneşte ferindu-şi rănile stelelor stinse.
24 mai 1958
Omul
Exasperantă această
Numai întindere
Neînţeles uriaşă
Curgere-a timpului,
Stare a spaţiului!
Dar firmamentul în care
Calea Lactee
Şi Orionul şi Ursele
Şi maiestuoasa
Constelaţie-a sudului
Stau resemnate, asemeni
Unor minuscule
Licăriri în cristalul
Pur al tăcerii! Şi, totuşi,
Ce fiinţă e omul!
Dor îi e pururi
De infinitul
Mare, ca şi cum totul
Ar fi fărîmă
A existenţei.
26 iulie 1958
Ritmul
Un ritm e-n toate alcătuirile
Noastre tăcute sau prea glorioase.
Ne pomenim dintr-o dată la marginea sentimentelor
Ca pe un cap Finis Terrae pătruns
Prea departe în apele mării
Şi nu mai ştim: e a noastră această
Nedumerire şi teamă?
E numai o nouă, neaşteptată
Ieşire din continentul
Stărilor cotidiene?
O, ritmul!
Spectral ne ating aripile, marile,
Ale luminii pururea surprinzătoare!
Bat la intervale atît de precise
De pe coloana
Fixă a farului!
4 iunie 1959
Rugămintea
Nu vei distinge
Vorbele mele dc-atîtea
Altele, ale
Altora. Pentru că nu au
Pic de podoabă, ci-asemeni
Unor ascunse
Fire firave
De rădăcină, mut se-nfiripă-n
Umbra pămîntului; tace
Totul în ele. Dară odată,
Cine ştie, odată
Larg o să-şi legene
Floarea:
Galben hilar sau albastru
Plin de-amintiri,
Sau chiar roşu.
Însă apropie-ţi,
Asta mi-i rugămintea,
Astăzi urechea de sunetul
Lor. Se aude-n
Inima, parcă
A fugit de stridenţele
Lumilor exterioare.
Vineri, 25 iulie 1958
Ceea ce-ţi cer
Nu încerca,
Nu găseşti nicăieri vreo balanţă.
Nu-mi cîntări puritatea, ca şi spectrală, a poemului.
Nu-ţi cer nici să mă-nţelegi, nici
Să-mi asculţi, binevoitoare,
Acest alt mod de-a-ţi face,
Măcar în parte-accesibilă,
Imensa, inefabil de imensa tăcere
Din care mă ivesc ca stîrnit de stihiile vîntului,
De inexplicabilele libraţii ale apelor.
Ceea ce-ţi cer e să mă simţi prezent
În toate schimbările
Cînd adunate, cînd pînă la desfigurare
Risipite ale sunetului şi ale imaginilor.
Iară aceste-aşa zise
Versuri, mişcîndu-se
Fără de ritmuri rigide.
Fără de rimă,
Să-şi continuie şi-n singurătăţile tale
Cele mai însingurate
Bătăile inimii,
Şoapta iubirii.
30 octombrie 1959
