Şcoala „Octavian Voicu”, Bacău; Ştefan DINCESCU, vol. MÂŢE PE SOCLU, REFERINŢE CRITICE, 2021

 

Ştefan DINCESCU   

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

MÂŢE PE SOCLU

 

VERSURI    

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Editura AMPHION

Bacău, 2021

         

          Ştefaniei

şi lui Florin Daniel Dincă,

mâna dreaptă şi inima Ursicului cel Bun!

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

	Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României Dincescu, Ştefan Mâţe pe soclu: versuri/ Ştefan Dincescu. - Bacău: Editura Amphion, 2021 ISBN 978-973-1919-76-8 821.135.1

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

          PE COPERTA A IV-A

 

Ştefania şi Florin Daniel Dincă

Ştefan Dincescu

CUVÂNT ÎNAINTE

 

PROTEISM DINCESCIAN

sau POEZIA – EMANAŢIE A FIRII?

 

            Motto: „Oamenii aceștia de pe la noi sunt înțelepți în materie de gândire – unde trebuie ceva sminteală – și sunt smintiți în viață. Cumințenia lor, pe care o mai numesc și românească, asta e. Resemnare, seninătate, împăcare în filosofie. Și dincolo? Haos.”

(Constantin Noica)

 

          Libertatea înnăscută de a fi absurd cu sine și lumea – „Lume, lume, soro lume...” – stă la originea metafizicii Operei dincesciene. Cine-i știe debutul din Cenaclul revistei Ramuri, nr. 7 (193), iulie, 1980, p. 15, condus de Marin Sorescu (se știe: nu doar poet, dramaturg, eseist, romancier, ci și un critic de referință – vi-l amintiți din vol. Ușor cu pianul pe scări), și i-a citit volumele publicate până în prezent a remarcat fidelitatea craioveanului (predestinat, parcă, să continue ideea tragică a versului bacovian: „Dar iar rămâne totul o lungă teorie”) față de propria-i gândire poetică/ filosofică, față de voința de a se lupta cu sine/ de a se învinge pe sine, știut fiind că un scriitor nu-i în pericol, estetic vorbind, decât din vina-i proprie.

            Cu siguranță că autorul tragediei Iona a intuit, la studentul Universității din Craiova, îndrăzneala de a se apropia de „poezia gravă” și, cu siguranță, „credincioșia” lui în „Adevărul ca Urgie și Foc purificator” (N. Steinhardt), care se opune, permanent, minciunii, versalității, demagogiei, trădării, simulacrului generalizat, perfidiei, tuturor profețiilor (a)politice și, mai ales, tuturor „dădacelor literare”, care astăzi au crescut în proporție geometrică etc.

            Parafraza după Eminescu, „Eu rămân ce-am fost: Dincescu!”, nu este o afirmație gratuită. Puținii critici care i-au studiat devenirea poetică de la volumul de debut, Turnir cu Demostene, 1991, la Viață în pielea goală, 1993, Lancea lui Ahile, 2002, Cel de pe urmă Laocoon, 2003 etc., au remarcat cum poetul rămâne egal și credincios sieși; singur cu el însuși, singur pentru el însuși, fără să se dezică de personalitatea conflictuală a Eului auctorial, de intertextualizarea nu tocmai comodă pentru cititorul condamnat să învețe „limba oltenească” (musai cu o studentă craioveancă, ce-şi spune în fiecare zi: „frumoasă fui și tare mi-s frumoasă”) ori să-și procure, din biblioteca personală, un dicționar folosit și pentru „traducerea” lui Sorescu din volumele La Lilieci, Descântoteca etc.

            Într-un alt limbaj, aparent paradoxal, aș putea spune că fostul student Dincă Ștefan a rămas un posedat de propriul său spirit estetic, polemic, ca de spiritul unui alter-ego străin, numit în istoria poeziei, de astăzi și de mâine, Ștefan Dincescu.

            Din „Cumințenia românească”, cum a numit-o Noica în Jurnal filozofic, Humanitas, 1990, autorul volumului Mâțe pe soclu preferă să transfigureze haosul, nu seninătatea și împăcarea cu Lumea, așa cum a sculptat-o genial conolteanul său, Constantin Brâncuși.

            În reprezentarea acestui arhetip – haosul –, Ștefan Dincescu se întâlnește cu atipicul George Bacovia nu doar în „abisul sufletesc”, în perplexitatea existențială, în viziunea iremediabil tragică a realității, în nevrozele de fiecare zi, ci și în viziunea neagră asupra cetății/ lumii, același „Negru profund, noian de negru...” („Negru”) Desigur, un „negru” asociat tenebrelor, haosului, morții, nopții, lucrurilor și ființelor ascunse, invizibile, de tipul celei reprezentate în poemul bacovian „Umbra”: „Mă prăfuise timpul dormind peste hârtii... / Se întindea noianul de unde nu mai vii; / O umbră, în odaie pe umeri m-apăsa – / Vedeam ce nu se vede, vorbea ce nu era...”

            Deși ermetică, funcționalitatea simbolurilor, metaforelor, artei versificației, interogațiilor dincesciene etc. ajută relația autor – cititor/ contemplator. Niciodată nicio carte nu-i inaccesibilă prin ea însăși, ci din pricina nevredniciei cititorului. Pe lângă o eventuală piedică de natură intelectuală, de cele mai multe ori, se insinuează o piedică de natură morală – lenea, superficialitatea, prejudecățile, meschinăria, nerăbdarea, invidia etc. Goethe era convins că este tot atât de greu să citești o carte bună, pe cât este de greu să o scrii. Mâțe pe soclu este o carte bună! Prin urmare, încercați ori să o rescrieți, ori să     o citiți... Bacovia, care-mi monitorizează scriitura, îmi spune că visez „la lumi ce nu există” și „iar rămâne totul o lungă teorie”.

            Cele trei părți ale volumului – 1. Poeme într-un vârf de ac (144 de poeme, selectate din 360, îmi spune Ștefan, pentru a-mi sugera, probabil, că nu doar criticii citesc...); 2. Pumnii din plex (90 de poeme); 3. Bună dimineața, noapte! (38 de poeme) – configurează o Simfonie tragico-absurdă a Haosului, același pe care genialul George Bacovia îl transfigurează shakespearian în poemul „Pulvis”: „Imensitate, veșnicie,/ Tu, haos, care toate-aduni.../ În golul tău e nebunie – / Și tu ne faci pe toți nebuni.” Fiu al Maicii Lot (titlul unui volum apărut în anul 2005), poetul craioveano-băcăuan profită, estetic vorbind, de simbolismul ambivalent și contradictoriu al mâței. În mod curent, pisica/ mâța se asociază principiului feminin, instinctului, sexualității, fenomenelor magnetice, focului, misterelor nopții. 

            În antiteză/ complementaritate, aceeași pisică este și o încarnare a perfidiei, agresiunii, cruzimii, a răului și a demonicului. În volumul dincescian, tocmai această întruchipare a răului și a maleficului este ridicată de societate, pe soclu. Eterna temă a lumii pe dos, ce te obligă, totuși, să te întrebi de ce pisica nu este pomenită printre animalele salvate de Arca lui Noe? În schimb, astăzi este salvată pe „soclu” de întreaga planetă! Sic transit gloria mundi... Fie dacă este o prerogativă divină sau – o prerogativă auctorială, numele volumului reflectă pluralitatea mesajelor scriiturii, amintește de titlurile atipice ale volumelor anterioare: Decesul trompetei, 2005; Pandaliile fericitului Iov, 2006; Se spânzură condeiul!, 2007; Clóțele Șeherezadei, 2009; etc., și potențează nevoia de complicitate cu lectorul, care trebuie să empatizeze, să rezoneze cu tematica foarte complexă a cărții. De fapt – problematica vieții. Dar poate este momentul să vă ofer din partea a III-a, Bună dimineața, noapte!, un autoportret al autorului „urzit ciocnire” și „lucrat psaltire”, chiar de Marele Anonim:

 

„Lucrurile, Doamne, m-au urzit ciocnire!...

 

Mi-e teamă să le privesc. Poate văzul ucide.

Mi-e teamă să le ascult. Poate auzul ucide.

Mi-e teamă să le iubesc. Poate iubirea ucide.

Mi-e teamă să le pictez. Poate penelul ucide.

Mi-e teamă să le scriu. Poate penița ucide.

 

Lucrurile, Doamne, m-au lucrat psaltire!...

Ce mâine fi-va, Doamne, până mâine?!...

Ce mâine fi-va, Doamne, fără greieri?!...

Ce mâine fi-va, Doamne, fără mine?!...

 

Ce mâine fi-va, Doamne, fără creieri?!...

Ce mâine fi-va, Doamne, fără tine?!...

Ce mâine, Doamne, o să treieri?!...

 

Ce mâine fi-va, Doamne, fără mâine?!...” (Poem [7])

           

          Neliniști, îndoieli, incertitudini heideggeriene străbat subteran cele 272 de poeme ale cărții. Suspendat între da și nu, „urzit ciocnire”, drumul poetului Ștefan Dincescu exprimă relația de reciprocitate dintre „greșeală și întrebare”. Dar mai bine să îl implicăm și pe Heidegger, pentru a lumina, mai liber, energia dubitativă și lupta scriitorului cu Destinul (se știe: pentru cultura antică, destinul avea calități demonice și puteri distrugătoare) și cu Absurdul, omniprezente: „Mergi și porți greșeală și întrebare, de-a lungul potecii tale.” O potecă spre un „mâine fără mâine” ce potențează agresiv starea de scepticism și de vanitas vanitatum. De aici satyriconul imaginar ubicuu, noaptea întârziată, (a)simptomatică, imprevizibilă și negrul tragic, bacovian, al transfigurărilor din Bună dimineața, noapte!, cea de-a treia parte a volumului – cea mai dincesciană, în opinia mea.

            Poetul are grijă să topească în arhitectura celor 38 de poeme, arhisimbolurile nopții asociate, după necesități compoziționale, întunericului, haosului, infernului, morții, confuziei, inconștientului:

 

„Această noapte a venit pe nepusă masă!...

 

În cana cu apă îşi spală grijile sale,

sub ţestul de pâine îşi coace boroboaţele sale,

în laptele vacii îşi odihneşte nedreptăţile sale,

în cărămizile templelor îşi bolboroseşte ruinele sale.

 

Această noapte a venit pe nepusă masă!...

 

Fătului din ou îi răsuceşte gâtul şi gândul,

şarpelui casei îi retează capul c-o lovitură perfectă,

icoanelor noastre le scoate ochii cu ochii de tigru

şi-n pieţele Băniei îşi schimbă talanţii pe muşte.

 

Această noapte a venit pe nepusă masă!...

 

Nu ştiu dacă îţi pune cuţitul la gât, dacă îţi taie

respiraţia cu «trestii de sticlă», dacă îţi smulge

dinţii din bolboroseala tribunei, dacă îţi lipeşte

inima cu prenadez, dacă îţi vizitează

puţoii rotunzi şi fiicele oable, Adame!...

 

Această noapte a venit pe nepusă masă!...

 

Pe uricele noastre

îşi plimbă degetul Mefistofeles.

 

Oamenii s-au împrăştiat, parcă bătuţi cu păleaţa,

geamurile afişează orbire, uitare şi ură,

uşile mai asamblează umbre de clampe,

iar tobele anunţă defrişări masive.

 

Ţara s-a transferat la pompele funebre,

vasăzică perfecţiunea şi-a împlinit

«toate profeţiile politice».” (Poem [16])

           

            Cam așa scrie, astăzi, condeiul Dincescu și „hahalerele sale”, fără să cadă „în groapa comună a Poeziei” și, mai ales, scrie din convingerea că „fiecare generație își are cizmărușii ei”! Simulacrului generalizat i se închină un satyricon încă fără egal stilistic, în literele române: „Laudă vouă, măști ale capitulării”! Să nu uităm: ne aflăm în „dimineața” acestei apocaliptice nopți..., dar purtăm deja, ca în Țiganiada lui Ion Budai-Deleanu, măștile (re)capitulării.

            Titlul părții a II-a a volumului, Pumnii din plex, scrisă sub spiritul invocației „Rămâi, demența mea, rămâi!...”, configurează, în cei 90 de „pumni” (lovituri ale soartei), încălțați în „sandale doctrinare” (post)comunistoide, legile unui paradox continuu, ce confirmă teza lui Arghezi: poezia este însăși viața, adică este ubicuă, imprevizibilă și simultan comică-tragică-absurdă.

            O asemenea ontologizare a poeziei, o proiectare a ei sub specia ființelor, lucrurilor sau a stărilor naturale, mi se pare cea mai importantă particularitate a volumului Mâțe pe soclu. În viziunea organicistă a poetului debutat de Marin Sorescu, în revista Ramuri, poezia este investită cu atributele existenței:

           

„Dacă Mister Scardanelli, soră mare,

nu îşi mai vede lungul nasului,

cine se mai interesează de coropcarii,

de bondarii şi de prepelicarii Parnasului?!...

 

Când toate nimburile uită să înceapă,

insomniac, nostalgic şi concret,

cine mai investeşte o ceapă degerată

într-un friabil bouţ de poet?...

 

Scălâmbăindu-se în cizmele unui cadet,

clocite-n falanstere glaciale,

spârc îndoit de mizilicul din anale,

Pegasul se hârjoneşte-n mahalale

şi recoltează piei de-anahoret!...” (Poem [63])

           

            Cam asta-i condiția „bouțului de poet”, de la Platon până în prezent, din (ne)fericire... Ferească Dumnezeu, de mai rău!... Poezia dincesciană nu e doar emoție, idee, incertitudine, presimțire, revoltă,  stare religioasă, mirare, interogație, ci este ființă și existență aflată în război etern cu nonexistența și nonpoezia. Indecis pare autorul volumului Mâțe pe soclu, dacă să-și investească poezia cu o putere cathartică sau cu o putere revelatoare. Această indecizie estetică mă face să cred că poezia la Ștefan Dincescu este mai curând o emanație a firii. Așa s-ar explica de ce poemul dincescian este alcătuit din cuvinte din toate orizonturile vocabularului și din goluri ce aparțin simultan Istoriei, dar și tăcerii primordiale:

 

„Prin gândul apelor pleşuve,

strigat-am, Doamne, numele-mi pierdut,

 

aşa cum ţi-ai pierdut ciracii într-o gară,

printre paporniţe şi printre câţe, Doamne,

când te-au făcut zdrângarii de ocară!...

 

Cum mi-au răspuns

trădarea şi gâlceava, sicarii,

Pitia şi detractorul, regizorul, pârţarii

şi decorul, ţarina, Potemkin şi biciul?...

 

Ce rezonanţă faină are, Doamne,

secunda mea borţoasă cu supliciul!...” (Poem [38])

 

            Interogația dubitativă, alternanța, pendularea, ambiguitățile sunt expresii autentic dincesciene ale cutremurării existențiale, ale neputinței noastre de a îndrepta sensul existenței.

            Și în Poeme într-un vârf de ac, Ursicul cel Bun rămâne tot un poet existențialist. Nu un nihilist, cum ar lăsa să se înțeleagă cele mai multe din volumele sale publicate (Fiii alambicului, 2009; Metaforă tăiată la gât, 2011; Licuricii din infern, 2013; Ultimul asalt, 2015 etc.). Și în lirismul concentrat „într-un vârf de ac” al poemelor se confirmă teza că omul poate trăi și pe marginea abisului, adică poate trăi și cu „moartea-n suflet”...

            Chiar scriitorul Ștefan Dincescu este un model în acest sens. A găsit, în existentul predestinat, motivația de a se autodepăși și de a crea o operă remarcabilă, chiar și sub dictatura comunismului și, în mod fatal, sub dictatul finitudinii vieții. Persecutat, ca orice creator, de geniul morții, care nu recunoaște niciun merit omului – teza nihilismului –  poetul rămâne un învingător, tocmai pentru că privește moartea din perspectiva vieții, își construiește un sens, nu doar personal, în ciuda fatalității și a presiunii/ Istoriei, realului. În acest sens îl ajută și umorul specific olteanului autentic, ironic cu sine și cu lumea:

 

„Ce vor face zilele cu mine, în cazanie

mi-ai deslușit. Cum mă prăvălești

în iad, jupâne, fără o țăpligă de chibrit?!” (Poem [4]);

 

„Cezarul cel roșu îți cinsti, cu biciul, nopțile

de agonie și-ți tufli – rotund, la iconiță –

dreptul tău la suicid, la nebunie.” (Poem [5]);

 

„Scatiul a uitat să cânte, dar înjură.

L-a inundat scursoarea comunistă. Vin anii

cu scurmeicile în gură și cu biștarii în batistă.” (Poem [12])

           

                Îmi place să cred că lectorii vol. Mâțe pe soclu au observat că scriitorul continuă, într-o altă concepție nihilisto-existențialistă,  o întreagă literatură a viziunilor de sfârșit apocaliptic, de tipul celei scrise de Hermann Hesse, Lupul de stepă, sau Feodor Mihailovici Dostoievski, Însemnări din subterană etc., fără să ajungă la concluzia dostoievskiană „că omul n-ar renunța niciodată la suferința adevărată, adică la distrugere și haos”.

            Cu sau fără intenție, Ștefan Dincescu se implică în dezbaterea dintre concepția schopenhaueriană asupra superiorității inexistenței și cea nietzscheană asupra eternei reîntoarceri:

                       

„Zambila de la geamul mamei s-a otrăvit

c-o frumusețe arogantă. Turnându-i fulgere

la rădăcină, azi o invită Dumnezeu la cină.” (Poem [14]);

 

„Pe-o buturugă din cetate ieri

gâtul mi l-am așezat. Călăul încă mai

prânzește. Nu eu îmi sunt călăul patentat?...” (Poem [38]);

 

„Cât de uituc mi-a fost poetul ăsta, mamă,

de și-a uitat și mâna în poeme, de nu am loc

să-mi împletesc cosița, când libovul dictează-mi teme!...” (Poem [55])

 

            Implicit, poetul ne spune că e de datoria noastră să ne bucurăm de viață. S-o irosim fără niciun sens înseamnă să profanăm marele dar al lui Dumnezeu.

            În integralitatea cărții citim o poezie-fluviu cu 272 de cascade legate subteran de volumele anterioare. Toate textele au drept nume „Poem” însoțit de un număr; 38 de poeme au 3 numere identice   în cele trei secțiuni ale volumului; 90 de poeme au două numere identice, în cele două părți ale cărții, iar poemele „într-un vârf de ac” au 54 de numere unice, de la 90 +, la 144.

            Numărul e necesar ca reflectare a esenței lucrurilor și reglator al ritmurilor cosmice, aceleași cu ritmurile sufletești – se știe, același ritm străbate și suflete, și stele. Dubla și tripla coincidență de nume și de numere potențează aritmosofia volumului și deschide criticii literare/ cititorilor, posibilitatea interpretării diadelor polare/ complementare (yang – yin; masculin – feminin; frumos – urât etc.), triadelor dinamice (Tatăl – Fiul – Sfântul Duh; Brahma – Vișnu – Șiva), tetradelor sau pentadelor etc. Poemele numerotate de autor au ținut cont de întrebarea românească referitoare la nume: „Ce lucru este în toate și fără el nu se poate?...” Nu atât pentru a diferenția identități poetice, stări, cât pentru a ascunde și a revela ideea heraclitiană: totul curge. Rămân în integralitatea volumului deschise întrebările: „Cu frică și cutremur lucrați la mântuirea voastră...?” (Filipeni, 2) și/ sau alternativa ei, nietzscheană: „Cu voință și plăcere,/ curaj lucrați la mântuirea voastră?”

            Ca alternativă la somnambulismul românesc/ european, poetul băcăuan pune, implicit și explicit, accentul pe (re)nașterea conștiinței de sine. Individul are libertatea și, desigur, responsabilitatea de a pune stăpânire pe sinele său, într-un mod care să-i asigure o existență reală, demnă, armonioasă cu sine, cu Lumea și cu Dumnezeu.

            După lectura fiecăruia din cele 272 de poeme ale volumului, am avut impresia că îl aud pe autor, repetând versul eminescian din „Odă (în metru antic)”: „Focul meu a-l stinge nu pot cu toate/ Apele mării.” Civilizația noastră să fie oare sortită să se petreacă în virtual și în interior, cum credea Mateiu I. Caragiale, adică doar în inimile/ sufletele noastre se cade să întemeiem ideea, mântuirea, frumosul, fericirea etc.?

               

          10 august 2021, Bacău                  

 

Petre ISACHI

Ştefan DINCESCU

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

POEME ÎNTR-UN VÂRF DE AC

 

 

POEM [1]

 

Ai ghicit vreodată cum începe cântul

dintr-o primăvară, într-un colţ de-arenă?...

Acele îşi bagă auriga-n venă?...

 

POEM [2]

 

Până mâine cine o să-mi ţină chipul

într-o cantă cu acizi?... Până mâine, Doamne,

ai răbdare?!... O să-nveţi să mai ucizi!...

 

POEM [3]

 

Hannibal cu elefanţii, pasămite,

s-au pitit într-o cutie de chibrite.

Doamne, ne-am iubit pe bâjbâite!...

 

POEM [4]

 

Ce vor face zilele cu mine, în cazanie

mi-ai desluşit. Cum mă prăvăleşti

în iad, jupâne, fără o ţăpligă de chibrit?!...

 

POEM [5]

 

Cezarul cel roşu îţi cinsti, cu biciul, nopţile

de agonie şi-ţi tufli – rotund, la iconiţă –

dreptul tău la suicid, la nebunie.

 

POEM [6]

 

De ce asculţi privighetorile, scatiul,

nu sufletul orbecăind, înnoitor, pe ape,

nu drujbele călcând pisicile pe pleoape?...

POEM [7]

 

Nicio rază nu respiră în spârnăul

veacului pârât. Lunga ciumă nu-i o brumă

ce-i trecu scatiului, cântând, prin gât?...

 

POEM [8]

 

Ia-mi corvoada cântului, din spate, vântule

de seară, băşicând arţarii!... Cine-mi

mută, pe sub lege, mările şi năvodarii?...

 

POEM [9]

 

Nu aleargă tribul spart la judecată.

Unde-or fi zdrângarii, larii, oratorii?...

O cenuşă într-o nalbă: defendorii, cârtitorii!...

 

POEM [10]

 

Pe un deal spoit de vulpile fâşneţe

un arţar fălos se frăsuieşte. Cloşcărind

într-o bulboană, luna sparge ochii altui peşte!...

 

POEM [11]

 

Leul şi-a halit pedichiuristul.

Stă lângă altar, lingând iertare.

Un smardoi îi pune şaua în spinare.

 

POEM [12]

 

Scatiul a uitat să cânte, dar înjură.

L-a inundat scursoarea comunistă. Vin anii

cu scurmeicile în gură şi cu biştarii în batistă.

POEM [13]

 

Zi degeaba, zi scoruşă!... Ţii dosite,

după uşă, urcioraşe cu cenuşă.

Domnul pune de-o culcuşă.

 

POEM [14]

 

Zambila de la geamul mamei s-a otrăvit

c-o frumuseţe arogantă. Turnându-i fulgere

la rădăcină, azi o invită Dumnezeu la cină.

 

POEM [15]

 

Când rănile se dau în stambă,

mă-nvârt ca titirezul uns cu miere,

sub pofta biciului spălat în fiere.

 

POEM [16]

 

Oglinjoară, văduvioară, ară

boliştea în ţară!... De atâta foc şi pară

n-are cine să mai moară. Câţ!...

 

POEM [17]

 

Pisoiul rătăcit în blana flendurită îşi bagă labele

în călimara ponegrită şi-mi bate punct după restriştea

din poem. Din flama fiarelor flanor mă chem!...

 

POEM [18]

 

Din colivii tichia haijinului mă strânge

subţire şi încercănată. Rămân ce-am fost: o surlă

bulbucată. Iar Vel Dincescu pe-altă dată?...

POEM [19]

 

Zi ciudoasă, zi de Paşte!... Prin biserici

auriga umblă, azi, cu atelajul. Mâinele –

în zece feţe!... Vezi comândul şi sevrajul?...

 

POEM [20]

 

Înghesuit în cearcănele de codană ori în extazul

dimineţii de scatiu, dibace, Dumnezeule

liliachiu, mă calci pe elegiile din rană!...

 

POEM [21]

 

Cum trăsnetul îi dă în ţeastă şi-l ia

puhoiul în spinare, azi câinele devine

mai bisericos, uitând de haitele-n turbare.

 

POEM [22]

 

Poetul manevrează păpădii şi stele.

Un calemgiu stochează poemele

înfierbântate şi înveleşte fudulii în ele.

 

POEM [23]

 

Călare pe un fluture de rouă, haijinul

s-a tot dus prin lume până ce fluturii s-au isprăvit.

De când mi-atârnă veşnicia într-un nit?...

 

POEM [24]

 

Din troaca porcilor dacă prânzeşte, retează-i ciocul,

scoate-i ochiul păunului dedat la carnavalul

gloatei!... Ce oblojeşte, drace!..., minijupa zloatei?...

POEM [25]

 

În grădinile sanctificatelor ospicii,

toamna bate nucăria cu vătraiul.

Vodă-nsămânţează ficţiunile cu scaiul.

 

POEM [26]

 

Se smiorcăie în colivie leul.

În foruri veştile au clopoţei la glezne.

Scânceşte moartea-n adipoase bezne.

 

POEM [27]

 

Ce dobitoc mi-am fost când mi-am crezut

că oful ierbii din asfalt ţâşnind opreşte-n grajduri

armăsarii lui Ahile, târându-se, mâţoii, pe şezut!...

 

POEM [28]

 

M-am îndoit sub policarul unui funambul

jucând pe taierul Cezarului sfădeţ. Nu, Doamne,

m-ai vândut pigmeu şi mălăieţ?!...

 

POEM [29]

 

Pâinea se mâhneşte de-aşteptare,

vinul îşi dă duhul în pahare. Clanţa uşii

mi-a sărit într-un rechin din mare.

 

POEM [30]

 

Cocoloaşe face liniştea pe ramuri

şi-n opaiţ negura îşi subţiază seul.

Versul îşi roteşte-n rime caduceul.

POEM [31]

 

Căneala veştilor o spală ploaia asta, pe care-o

spionezi dintr-un balcon trăsnit, sub care îşi mai

fierbe supa bâlbarul Mengele cel cătrănit.

 

POEM [32]

 

Moartea îşi începe sultanatul. Străzile

schiţează psalmii. Indecent, scamatorii

şi bufonii trag obiele-n parlament.

 

POEM [33]

 

M-ai răsplătit cu gloriile unui naufragiu,

când, Doamne, îmi păşteai asinul

între demenţă şi carnagiu?!...

 

POEM [34]

 

V-am plâns c-o lacrimă în stare,

irecuzabili turmentaţi, să ducă tigrul

în spinare!... De ce, brânzarilor, muşcaţi?!...

 

POEM [35]

 

Îndeasă teii într-un cântec firava linişte

sporindu-şi firfirigul. Ferestrele îţi sunt cârpite

c-o negură din care şiroieşte frigul.

 

POEM [36]

 

Domnul şi-a pornit şapirograful.

Astăzi face râme, cârtiţe şi viezuri.

Cum va scoate, mâine, cojile din miezuri?...

POEM [37]

 

Primăvară, iarnă, ce-am făcut cu voi?!...

V-am vândut, ochioase, pe doi creiţari

îngerilor nopţii, bravi şi bişniţari!...

 

POEM [38]

 

Pe-o buturugă din cetate ieri

gâtul mi l-am aşezat. Călăul încă mai

prânzeşte. Nu eu îmi sunt călăul patentat?...

 

POEM [39]

 

Mă sperie acest belşug de sărăcie. Pe-acilea

nu respiră nicio liră. De-acilea se extrase

păuniţa pe care satrapiile o jumuliră.

 

POEM [40]

 

De indecenţa nuferilor zăpăciţi se infectează

pizmăreţul gând al apei în care Pilat îşi clăteşte

barba. P.S. Stropiţi mărarul, ştevia, rubarba!...

 

POEM [41]

 

Pe când exilul răbufneşte-n stele, pleşcarii

dau cu tăvălugul peste tine. Să fie bluf

de primăvară?... Te-nchiriază, găgăuţă, orişicine!...

 

POEM [42]

 

Pe-o alee trasă cu briceagul, o veveriţă

îmi atacă rugăciunea care stă proptită într-un vers.

Ascult, la vămi, plesnind veciile din univers.

POEM [43]

 

O negură dosind tuneluri hămesite

flanchează marşul calului locvace. Ţipa-vom

cândva gorobeţi sub ferăstraiele de dobitoace.

 

POEM [44]

 

Lira nu mai vrea să-mi fie uşă. Sparta

nu mai vrea să-mi fie casă. Doar măscuţa

chipul mi-l înghite şi plocon dihorilor mă lasă.

 

POEM [45]

 

Am campat pe Golgota să-mi văd oile ducând,

în boturi, lupii tineri, învăţându-i să îşi sape

groapa. Unde-s ţarii, pamfletarii, ţoapa?...

 

POEM [46]

 

Mister Vineri s-a întors mogul acasă.

Scoate iepuroaicele din pălărie,

tărtăcuţa lui Crusoe din colivie.

 

POEM [47]

 

Mai lasă-mi păsările, sclifosită poezie,

suav nefiind sclipind în toropeala din găoace!...

Ce-i nefăcut poşircă s-ar desface!...

 

POEM [48]

 

Din tezele Cezarului făcuşi pingele, din uvrierii lui

ţi-ai inventat căpute şi ţi-ai durat altar,

tembel, din cocoşelul ghiocelului rebel.

POEM [49]

 

Dar unde-i lampa doicii, soră mare,

să ne-ncălzim pe sticla ei sitarul din care dinastia

ne găteşte agapele, vecerniile, sărindarul?!...

 

POEM [50]

 

Din raiul pric şi liliput cum să rămâi

c-o tărăboanţă în care câţa îşi cloceşte puii

slujind fachirii de la manutanţă?...

 

POEM [51]

 

Se-aude rinocerul cel mai verde

cum îşi propteşte în statui arţagul

şi le sfărâmă scăfârlia cu baltagul.

 

POEM [52]

 

Ţi-ai băgat luceferii sub pălărie,

neamule de târlă, neamule de tuci,

şi ţi-ai strâns, la vetre, îngerii de muci!...

 

POEM [53]

 

Ştiut-am, Doamne, că năvleg Cezarul

ne-a vrut coleaşă, boască şi melasă!...

L-am învăţat, murind, că „mie-mi pasă”.

 

POEM [54]

 

Driblând Peloponezul, Salonicul,

se-aude rinocerul cel mai roşu cum îşi goleşte

în statui piticul şi le înghite pipota cu polonicul.

POEM [55]

 

Cât de uituc mi-a fost poetul ăsta, mamă,

de şi-a uitat şi mâna în poeme, de nu am loc

să-mi împletesc cosiţa, când libovul dictează-mi teme!...

 

POEM [56]

 

Să mori în orice bătălie e, fiule, sfinţită

ştiinţă mare, la care se închină anagnoştii

din care mările îşi iau furtivele izvoare!...

 

POEM [57]

 

Vin nopţile cu otuzbirul şi se lăţesc

în flautul de isprăvit. Trompeta nu-i acasă,

ci la morgă!... De-acuma, Doamne, suntem chit!...

 

POEM [58]

 

Să-ncepem epurările de primăvară?...

De-acum se vând statuile pe borş, pe caracudă.

De-acum dinţoasă veşnicia visează să ne mai audă.

 

POEM [59]

 

Inertă zi de primăvară, incestuoasă laudă

de chipuri, ia-ţi catrafusele şi du-te, soră

mare, la neamurile tale din nisipuri!...

 

POEM [60]

 

Se-aude rinocerul cel mai negru cum se înfige

în statuile din parc şi le retează braţele

cu ferăstrăul. Mai calcă-n străchinet lătrăul?...

POEM [61]

 

Ţi-au vânat discipolii învăţătura şi ţi-au pus

popriri pe cutezanţă. Cum te-au dus în piaţa

mare învelit, năpruiule, în hanţă?!...

 

POEM [62]

 

Până mâine cine să mă nască iute

primenind puierniţa dreptăţii?... Doamne,

stinge-ne-am în imnul bolilor cretinătăţii!...

 

POEM [63]

 

Mai musteşti în nedreptate,

suflete bloncos, inept?!... Cine, greiere,

ne soarbe soarele şi îngerii din piept?!...

 

POEM [64]

 

Când o să vină mesagerul, Doamne,

mărunt, subţire, potolit, să-mi pună un răvaş

în palmă, frângându-mă într-un ecou şcolit?!...

 

POEM [65]

 

O ploaie îşi lărgeşte muncile pe iazuri. C-o aripă

de vultur îndoielnic muntele pictat îşi taie gâtul.

P.S. Niciun groştei nu-şi excizează râtul!...

 

POEM [66]

 

Că mi-ai făcut o mantie regală din petice

de mahala borţoasă, cine-ar putea să-ţi stingă

nimbul, Doamne, sub dinastia caraghioasă?!...

POEM [67]

 

Această iarbă inocentă şi incertă, această

iarbă doctrinară şi augustă se ţine scai de pana

care-mi scrie şi ţi se uită, nemurire, pe sub fustă!...

 

POEM [68]

 

Doar brânduşile de toamnă (cloţe

răbdătoare) stau pe şevalet. Ploaie aspră,

cârtitoare!... Fulgere – în ţoale de valet!...

 

POEM [69]

 

Să nu-i spui, Doamne, mâinii drepte

cum stânga o trişează şi o-njură, cu anasâna

când îi ia caimacul şi-i dă cu greieri peste gură!...

 

POEM [70]

 

Lungindu-şi hărţile şi trapul, doveditor, tenace

ziguratul a ieşit în lume chiar pe poarta mare

şi, plod clevetitor, şi-a mătrăşit satrapul.

 

POEM [71]

 

Pielea dudului, cicălitoare, frige frig

în raiul meu subţire. Cu speranţe

clandestine, ziua haiduceşte prin psaltire.

 

POEM [72]

 

O pitulice jucăuşă pe umărul statuii face

nişte semne de care se întunecă arcaşul.

Din glorii, prinţe, v-a rămas rântaşul!...

POEM [73]

 

Sub tălpi avut-am mări, imperii, iar voi, scârţarilor,

m-aţi răsturnat în glastră şi-acum vă aşteptaţi

să vă aplaud, topindu-mă în ciurda voastră!...

 

POEM [74]

 

Vinde-m-aş psaltire unor motofleţi!...

Spânzuraţi de-o flintă, vânător şi rit,

să ieşim la mare, Doamne, ne-am cuscrit!...

 

POEM [75]

 

Cine îţi fură, veacule bloncos, neliniştea

condeiului rapace, din care inorogul

se desface împins, cu juncii, la prăşit?!...

 

POEM [76]

 

Azi steaua plânge dorul haitei de-a fi o tobă

pe-un maidan cu gioarse, pe care îl prăşeşte

Penelopa cu ţâţele pe dos întoarse!...

 

POEM [77]

 

De-atâta ţârâit de greieri n-auzi

cum crapă noaptea pe la-nchieturi,

iar sufletul ţi-e gheb de julituri?...

 

POEM [78]

 

Scatiul se sfădea cu sfinţii lingând botforii

lui Ahile, întors din carnavalul de la Troia.

Păpase dânsul, poezie, celebrul sălămior cu soia?!...

POEM [79]

 

Când s-a spart cuţitul din privire,

stihurgiule fălos?!... Fluturi vin din amintire

întorcându-ţi cioarecii pe dos.

 

POEM [80]

 

Tu, marea mării care vine din jalea neamului

bouţ, deschide-ţi plajele să îmi schiţez

la soare halima parcelor trăncănitoare!...

 

POEM [81]

 

Graiule din iarnă, raiule din moarte,

câtă limpezime, barde, vă desparte?!...

Ochilor de câine, ne-am bătut în parte!...

 

POEM [82]

 

Înjosirea, sfada, vicleşugul şi-au întins

pe masa ta belşugul. Doamne, câtă

paradire îţi încape în lucire?!...

 

POEM [83]

 

De mâine ai să fii acelaşi ţipăt, al decimaţilor

din Saba, de care piatra îşi va sparge

ţeasta, de care leul îşi va rupe laba!...

 

POEM [84]

 

În orice stil dau boroboaţele statuii, iar gloria,

malagambista, ajunge la gamelă. Şi Montezuma

s-a cărat doar în izmene, măi sufleţel cu manivelă!...

POEM [85]

 

De-aici urmează să decidă Domnul

armura, lancea, ziua şi duşmanul. De-acum

mă vinde zeflemeaua cu ţârâita, cu toptanul!...

 

POEM [86]

 

Pe la geam se mişcă pomişorul,

vântul îl tot ia la scărmănat, iară

noi, melancolie, în ce plisc ne-am pitulat?!...

 

POEM [87]

 

Coaja dă cu oiştea în gard. Miezul face

boroboaţe. Numai tu, simplicitate,

cum ţi-ai pus zorelele pe moaţe!...

 

POEM [88]

 

Cuptor n-am fost încins de Cleopatra,

nu m-am bătut pe-un ciolănel cu Sfânt Ilie,

dar de pişat eu m-am pişat doar poezie!...

 

POEM [89]

 

Să nu o vadă luna dezbrăcată, o cinteză,

destrăbălându-şi soiul, s-a învelit c-o floare

de dovlete, uitând furnicile, pisoiul.

 

POEM [90]

 

Te-au împopistrat, mărite Doamne, fălindu-se

că eşti al lor, numai al lor!... Dar tu, încrâncenatule,

cum le-ai tras clapa!... Cum le-ai şutit şi cloţele, şi iapa?...

POEM [91]

 

Doar căinţele rămân iubeţe şi se ţin,

tataie, scai de tine!... Ziua-ţi face feţe-feţe,

noaptea-mi troncăneşte sângele în vine!...

 

POEM [92]

 

Să rămâi un clean mustind în soare

când în somn se ceartă retorii, ţuicarii.

În senat se ciumpăvesc pe orz stipendiarii.

 

POEM [93]

 

Cu scatii, cu piţigoi, cu rouă, ne plăteam

imaginaţia din care plouă. Greieri, lăcomiţi

la o tanagră nouă, împărţeam şi-o moarte-n două.

 

POEM [94] 

 

Pe-acoperiş de-o vară umblăm goi.

E vremea să ne facem bine, Doamne!...

Cu praştia ţângăii trag în noi.

 

POEM [95]

 

Cât dormim în greieri, iarbă cobitoare?!...

Câte fulgere fac un chibrit, soră

mălăiaţă, soră,-n disperare?!...

 

POEM [96]

 

Se boţi amurgul scărpinând barcazuri.

Trestiile jură flaşnetari să-ţi fie,

un scatiu draghează boala azurie.

POEM [97]

 

Când marea pare un cazan cu ciorbă,

bătrânul şi marlinul stau de vorbă,

iar sapienţii râcâie, tâmpiţi, în torbă.

 

POEM [98]

 

O gură-i varsă altei guri povestea

şi, ciucure, se fecundează, se ucid,

lăsând urmaş blestemul de a fi nefiind!...

 

POEM [99]

 

Un far clipea într-o cetate avidă de cătuşe,

de botniţă, de blid, iar glonţul îşi gătise

fracul pentru tine, muşcând peceţile din zid.

 

POEM [100]

 

Lucind din febrele bobiţelor de rouă,

cum ai putea, melancolie, soră mare,

să-mi radiezi plăpânde pâraiele din mare?!...

 

POEM [101]

 

Un geac, o pălărie, un baston şi nişte cioareci

însăilaţi din vânt!... Un testament în limba

altor rinoceri!... Şi cloţa boliştilor în cuvânt!...

 

POEM [102]

 

Ţi-ai vândut gazelul pe-o ţigară

de-o-mpărţişi cu soarta unui câine

care îţi lătră în ieri, în azi şi-n mâine!...

POEM [103]

 

Noaptea asta pântecele îşi desface

şi ne-arată gărgăriţele din lapte. Doamne,

cine o să-mi taie ombilicul dintre fapte?!...

 

POEM [104]

 

Pe-acest olat de care n-aveţi nicio ştire a început,

bondarii mei, să prindă coajă măruntul glas în care

v-aţi lăsat un deget slujind împărăţia dată-n preget!...

 

POEM [105]

 

Şi-a încins roşeaţa, tâlhăreşte, macul,

zdrenţele îşi papă-n gherlă cozonacul.

Demostene dă în muşte cu tesacul.

 

POEM [106]

 

Liniştea înţeapă orele cu acul şi poemul

sparge negură-n chindie. Cum mi-ai

hârbuit destinul, fandosită ciocârlie?!...

 

POEM [107]

 

Sufletul mi l-am întors pe dos, câineşte, 

să îi văd împărăţia peticită. Doamne,

zăpăcită, ilicită, pacea nelucrării stă corcită!...

 

POEM [108]

 

Cum să rămâi cu flamurile spânzurate

de pandaliile Cezarului iuţit?... De breşele

nădragilor nu-i pasă, buşind scatiul istovit!...

POEM [109]

 

Nu ţi-au zis castraţii ăia, Doamne,

c-au intrat cu raşpa-n călindare?!...

Face viermi psalmistul din sertare.

 

POEM [110]

 

Noi eram codaşii, noi eram fruntaşii!...

Cum sclipeau prin ierburi Winnetou,

apaşii, Robinson şi Vineri, ştimele, cosaşii!...

 

POEM [111]

 

Pe-Acropole trosneau amurgurile, Doamne, aidoma

insomniilor pe abajur!... Nişte păstori de capre

se sfădeau cu nişte zei cu pantalonii rupţi în cur.

 

POEM [112]

 

Când s-au răsfirat în vadra noastră

cinteza, scatiul şi prigorul?... Când

scăpă în eternie inorogul cu piciorul?...

 

POEM [113]

 

Cum Dumnezeu îşi schimbă lazaretul, pe Amazon

şi pe Tamisa nu-şi schimbă Desnăţuiul scurt

poetul, precum penaţilor promis-a!...

 

POEM [114]

 

De câte ori plătirăţi sărindarul, vitejilor

cu sufletele pe cartelă?!... Nu Dumnezeu

vă taie policarul, magiştrilor în daravelă?!...

POEM [115]

 

Privighetoarea cu ucaz de la partid

s-a-nfipt cu ghearele într-o statuie

şi-n guşă îi presează drob de cuie.

 

POEM [116]

 

Dacă verbul tău ne-a văduvit de fapte,

megieşi de cruce, Doamne, cum să bolim

aceeaşi boală potopiţi în veştile de smoală?!...

 

POEM [117]

 

La şezătorile acestei satrapii şi muntelui

îi vine greu să care o albină în spinare.

De-acum dau porcii-n orice sărbătoare!...

 

POEM [118]

 

Sulimenită, gureşă, încinsă, când briza

întărâtă pescăruşii, mutându-şi rimele-n

bârlog cu urşii, aleargă inspiraţia la montă.

 

POEM [119]

 

Giugiulind chiticii, nuferii

din lac, rugăciunile vlădicii, Sfinte

Petre,-n lampioane se prefac!...

 

POEM [120]

 

Să navigheze pe oceane inflamate,

mesaj într-o uioagă: corci. De când

copeică Desnăţuiul căzu în blidul altor porci?...

POEM [121]

 

Nu scalpase Cezar solii ficţiunii?... Nazurile

dicţiunii câte drame le învaţă?... Puţintel şi cătinel,

Ararat într-un inel, plânsule fără povaţă!...

 

POEM [122]

 

Lipindu-mă la stâlpul infamiei, între vestală

şi ciulin, nu v-aţi gândit, cretinilor, o clipă

că-l voi schimba în glonţul unui crin?!...

 

POEM [123]

 

Bombardat cu mucuri de ţigară, ascultând

păunii, căpriorul, surioară, ursul îşi semnează

slobozia ridicând peste statui piciorul!...

 

POEM [124]

 

Pe-un bănuţ certat cu pricopseala mutra

Cezarului rânjeşte ca un boldei printre ostreţe.

De câte veacuri, poezie, îţi dau pârnăile bineţe?!...

 

POEM [125]

 

Piatră nu-i!... Azi tâmpla şi piciorul

se lărgesc în boliştea din vid. Între somnolente,

apătoase veacuri fluturii caustici se ucid.

 

POEM [126]

 

Se zgâlţâie tăcerea pietrelor bătute de foamea

şi de scârba unui cârtitor ţinându-şi viitorul

pe mosor. Ce poftă, Doamne, ai să mor!...

POEM [127]

 

Cu mustrare, beştelire şi chermeză,

cine şifonează măştile rânjind în paranteză?...

Azi ne-ai scos la drumul mare, sărăcie siameză!...

 

POEM [128]

 

Aplauzele voastre se holbează la pietrele mele

şi, iute, îşi încalţă papucii de pâslă. O limbă de scatiu,

înfierbântată, aprinde barcagiul de sub vâslă.

 

POEM [129]

 

Actorii s-au uşchit din scenă. „Opriţi-vă,

sufleorilor!”, strigară nucii. Un pisicuţ, sărind

dintr-o epodă, Cezarului i-a dat papucii!...

 

POEM [130]

 

De-atâţia pârşi s-au fisurat statuile hulite!...

Un taur dejghinat se perpeleşte, iată,

sub pălăria filomelei jumulite.

 

POEM [131]

 

Tu, calemgiul rănilor sforăitoare, înfipt

pe promontoriu, între vânturi, coleric far spălând

sămânţa pe picioare, nu simţi că veşnicia doare?!...

 

POEM [132]

 

Vânturile-njură râsul umbrei tale. O lotcă fură

merele domneşti şi umple pivniţele dintre

naufragii. Pe ce subtext, melodule, te iscăleşti?...

POEM [133]

 

Înjurătura şi blestemul, tăcerea şi lătratul

la icoane să-ţi fie ziua, cina, maidanezii?...

Hei, prinţe, cum te-au lacerat danezii?!...

 

POEM [134]

 

Uşile voastre le-am găurit cu sânge de iepuri,

iar graniţelor voastre le-am dat la ţurloi!... Tot mai

visaţi pogromuri, vistavoi, nu pitulici, nu cintezoi?...

 

POEM [135]

 

Tristeţile, zurbala şi regretul nu-s pita

unui ţuţăr prostovan?... Olimpul şi-a vândut

penetul pe-un scârţâit de gologan.

 

POEM [136]

 

Că v-am trezit din letargie, vă rog, cu umilinţă,

să iertaţi!... Nu după fiţele furtunii azi strunele

vă acordaţi?... Ce-mi caută satârul între omoplaţi?...

 

POEM [137]

 

Mi-am cheltuit talentul şi talanţii

jucând cu tine, Cezare, barbutul, iar tu,

calin borfaş, mi-ai şterpelit scremutul!...

 

POEM [138]

 

Tipăriţi într-o tăcere oablă, Doamne,

rănile pe care le împodobim de Crăciun nu sunt

rănile în care ţi-ai înfipt bocancii matale de tablă?!...

POEM [139]

 

Şi-a făcut biserici din balcoane ţara. Peştii

din acvarii luminează blând. Degetele de la umbra

mamei scânteiază întunericul flămând.

 

POEM [140]

 

Nu mă vinde, gândule bătrâne, celui de pe urmă

căpălău!... O tilincă ţiuie la stâne. Un zăblău miroase

dâra de haidău. Câte vise, Doamne! Căcălău!...

 

POEM [141]

 

Cum se-angajează vidanjori, frăţică, toţi

îngerii bâtari, isterici?!... Ai uitat, fărădecreiere,

să mai şi mori!... Toţi Cezăruşii sunt colerici.

 

POEM [142]

 

Fiecare zi plăteşte să o iei în spate

în alaiul tău de idiot. Se adună sceptrele

în Valea Iosafat şi se bat pe un pişcot.

 

POEM [143]

 

Pe legea ciurdei ceasurile explodează,

iar Venus trage câte-un scârţ. Azi pitulicile

falsează între Luceafăr şi cocârţ.

 

POEM [144]

 

Scatiul nu pricepe ce se cântă acolo, jos,

la rădăcină, că fluviile se usucă-n mare,

că, Doamne, ai rămas făr’ de lumină!...

Ştefan DINCESCU

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

PUMNII DIN PLEX

POEM [1]

 

Nu mai sunt tuneluri, frate,

luminiţe!... Nu mai cheamă toba

proşti la claca mare. I-auzi!...

La chindie caii au mierlit-o

seceraţi de pe picioare.

 

I-auzi!... Suflă greierele în feştilă

că pe ape luna vrea să doarmă

cum adoarme Hemingway pe-o armă

scărpinată,-n nări, de o zambilă.

 

I-auzi!... Primenit în pielea goală,

fracturează-şi Vodă creierii la şcoală.

 

Unşi pe o statuie de talaş,

ţipă corbii, mintenaş:

„Istoriile se nasc din ucigaşi!...”

POEM [2]

 

Într-un tangou de cuţitari,

să fii o lacrimă fraternă,

în care otova să-ncapă

 

ilăul, schitul şi călăul,

flaşneta, pârţotinele, vălăul,

în care Penelopa să îşi scalde

avorturile, boroboaţele şi prădătorii!...

 

Când dau în flăcări sicomorii,

când trag la bâlci lampadaforii,

să fii o lacrimă fraternă!...

POEM [3]

 

Ce-am fost se cheamă,

soră mare, în ce suntem,

cu delicateţuri de aspide!...

 

Condeiul se dezbracă de nervi,

iar mâinile se spală de efemeride.

Tot mai visezi la oacheşele aguride?...

 

Ce tragedie luată la refec

le fierbe porcilor mărgăritare?...

Scufiţa Roşie îşi spală cuţitele în mare,

iar lupul s-a uscat de-atâta sec.

 

Răul şchiop s-a tipărit în boala silei tale.

Ieri capul ne-am scăpat între victorii hăcuite.

Vin heruvimii-n tărăboanţe şi zilele-mi sunt zeciuite.

 

Îşi joacă jalbele-n proţap

pe toate străzile postumitatea.

În lanţ se zbânţuie umanitatea.

POEM [4]

 

Mi-au tras cătuşe,

iar zăbala o mestec

între dinţi, indiferent.

 

Mă-ntreabă guguştiucii:

„Unde-i cheful revoltei

şi-al mândriei de-a te bate?”

 

Uscându-te-n urcioarele

din sărărie, când bălărie,

colbărie deveniră toate,

mai ştii, fericea mea singurătate?!...

 

Nimicul mi-a fost dat belşug din toate.

POEM [5]

 

Această noapte

dă verdictul cel mai negru.

De mâine vom ieşi din carcerile noastre

să ne mutăm în gropniţe comune.

 

Râdeţi cu poftă, stelelor!... Splendori nebune!...

Peste popine trece ploaia bucălaie.

Ne-am paradit în patimi şi în hărmălaie,

de-acum, de-aici urmează ineditul:

excavatoarele, nu preoţii, ne cântă.

 

Privighetorile ne luară piuitul.

 

Voi, bravii de la Termopile,

v-aţi pitulat în beciuri şi-n sertare!...

Azi poezia iese-n stradă. În pielea

goală îşi visează amorezii.

 

Foşnesc în parlamente căcărezii!...

POEM [6]

 

Cu livezile-i stropind

argint în geamuri, ce să fac

cu primăvara asta, mamă,

 

care a scăpat din hamuri,

care îşi filmează moaţele

şi gheaba, care­-şi numără

popinele de morţi degeaba?!...

POEM [7]

 

Cum toate-ncep dintr-o sudalmă

cătinel trecând prin savantlâcul roz,

o floare de gutui ghiceşte-n palmă.

 

Ahile se mai dă pe nas cu cinoroz.

 

„Până la vers îţi piere neamul”, zice

pleşcarul – infantul. „Să fie frumuseţea

o balanţă pe care se descalţă ursul, elefantul?...”

 

De când între noi şi numele noastre

au apărut aceşti munţi?... Cine să înnoade

punţi între nenăscuţii grozav de cărunţi?...

 

Noaptea asta îmi despică văzul în patru,

când în turbionul oglinzii învăţ să mă latru.

Pe irişii mei se plimbă furnici violente.

 

De când m-aţi învăţat

să mă trăiesc în cazematele

cetăţii morbulente?...

POEM [8]

 

Niciodată mâinele nu vine

cu o chită de zorele. După spiţă,

după graiuri, numeri legile tembele,

bată-te norocul, menestrele!...

 

Sub pilotă se lăţeşte (o pănuşă,

o mănuşă) târfuliţa jucăuşă.

 

Cu piciorul ai bătut în orice uşă.

 

POEM [9]

 

Fuge ţara după ţară

dinlăuntru în afară,

 

din afară înlăuntru

crapă anii, moare vântul.

Neamuri scârţâie-şi avântul.

 

Glonţul muşcă pribegia,

legile îşi sparg fetia,

umblă râse, crăcănate,

prin ogeacuri, deşelate.

 

Popii şi-au iţit caninul,

crucea îşi campează chinul.

 

Doamne, ne-ai borât destinul!...

POEM [10]

 

Aţi uitat de zei, de amulete.

 

Ediţia de opere complete

eşecul şi-a-mbrăcat-o-n pielea

unui tigru schimbat, pe-un franc,

 

pe-o pisicuţă durdulie, de-acelaşi

negustor vânzându-şi chilipirul

înscăunării sale triumfale.

 

Din ce stilet se inventează stilul?...

 

Azi glonţul vine în rafale,

iar râma îmi stucheşte trandafirul.

POEM [11]

 

Orice frunză, soră, are-un greier

să îi cânte prăduirea!... 

 

Orice cântec, frate, are-o spadă

să îi taie strălucirea!...

 

Orice suflet, mumă, are-o cheie

să-şi deschidă nemurirea!...

 

Orice mână, taică, are-o mână

să-i scurteze fericirea!...

 

Orice moarte, Doamne,

are-o moarte să îi sece hămesirea!...

POEM [12]

 

Au venit toate sărbătorile

cu proclamaţiile bolilor tale. Destul!...

 

Au venit sălbăticiunile să îţi livreze

ultima kokuţă. Destul!... Au venit

ambulanţele din Itaca să îţi aducă

ultimul infarct al lui Ulise. Destul!...

 

Bătrânul îţi adoarme cu limba

morţii sub limbă. Destul!...

Cerul ţi se întoarce, de asfalt,  

pe partea cealaltă. Destul!...

 

Ţi-a venit mormântul,

ghirghilicul, nu „pantofarul”

azilantului Bossert?... Destul!...

POEM [13]

 

Drumurile şi-au întors

pe dos mesajul, iar sufletele

şi-au scrântit pruncia.

 

Ne-ai căptuşit cu spaime,

cu tăcere, Doamne, casa!...

La geamuri – clopoţei

cu franjurii de primăvară!...

 

Din paturi măştile nu se ridică,

învaţă psalmi pe dinafară.

 

Prin parcuri

dă autografe aceeaşi

ordonanţă militară.

POEM [14] 

 

De mâine şaua va fi goală

ca maţul unui cerşetor fudul.

 

De mâine calul fi-va o părere

cu solzii şlefuiţi de-o iarnă.

 

De mâine fi-voi amintire

pe-o buză de ulcică din povarnă.

POEM [15]

 

Nicio veste, fraieri, nu mai vine

c-aş mai fi pe vreun scriptoriu

umbră smulsă dintr-o carte,

 

c-aş mai fi în vreo oglindă

lampa care se împarte

între clipa care strânge între muguri

şi-ntre roade, între vorbele

năroade, între plozi şi-ntre Irozi!...

 

Nicio veste, Doamne,

nu mai vine că au întrebat

de mine stelele Sfinţiei Tale!...

 

Dând din sfârlă,

dând din jale, carnea

s-a îmflat de angarale.

POEM [16]

 

Firul cu plumb, maiaua, salahorii,

canciocul, şpaclul şi rindeaua

sărută mâna meşterului cel mai tare,

gol culcuşit, tiran, în temelie,

vecia înţepând-o cu undreaua.

 

Acolo joacă bâza cu tălmaciul

nedus pe la altare, la icoane,

uitându-ne oglinzile, prinosul.

 

Văzând pretextul, franjurii,

subtextul, ce spune Pedro,

mincinosul?... Din toate

ne-a rămas prisosul!...

POEM [17]

 

Suflete paradit de micii inculţi,

ehehei!, ce dimineaţă de pomină!...

Cineva îşi înmoaie peniţa în comină.

 

Rezemat într-un toiag, asculţi

cum se decolorează ambiţiile de pe cruci.

Toată viaţa ai şters podelele învingătorilor

şi-ai înghiţit poruncile atâtor năluci

până ţi s-au fleşcăit genunchii.

 

„Pipăindu-i gâtiţa, rărunchii,

ce ai scris, Doamne, pe uşile din ochii

ieruncii?!...” „Fii mulţumit, cârcotaşule!...

 

Fii liniştit, păgubaşule!... Au venit

şi zilele tale de glorie!...” „Ce scoate

Chifa, dibaciul, din orie?!...” „De ieri

se caută deşeuri pentru statuia orbului

scăldat în pârâiaşul dumitale.”

 

De-aseară poezia s-a ciupit

şi dă cu oiştea prin dandanale!...

POEM [18]

 

Cine-mi zgâlţâie lumina

care-mi bâzâie-n fereastră blânda ei

dantelărie din revoltele dintâi?...

 

Ies, borţoase, dintr-o glastră

vremuri făr’ de căpătâi!... Strigă

împuşcatul din cazarmă:

 

„Rămâi, demenţa mea, rămâi!...”

 

Se muşcă tromboniştii

de-un călcâi, iar plozii lor

dughenele ne sfarmă!...

POEM [19]

 

Voi aţi murit din bancuri,

din mangleală. Eu am murit

din veghe, din molimă de poezie.

 

Azi iarba pe morminte – aceeaşi

frumuseţe. Azi o turtesc gladiatorii,

iar loazele îi dau bineţe.

 

„Şi unde-i, tuşă, cimitirul ăla

cu epigonii lui petrecăreţi?!...”

„S-a transferat într-un azil

de bătrânele”, răspunde pric

buldogul din coteţ.

 

Eşti, Doamne,

cel mai prăpădit isteţ!...

POEM [20]

 

Pe scut când m-or aduce

scutierii, să nu boceşti

de-a valma, fiule, cu proştii!...

 

Tu fă-ţi cămaşă de nuntire

din spuza steagurilor oştii

s-o spele hămăitul obştii!...

POEM [21]

 

Fiecare s-a străduit

să mă înveţe câte ceva.

 

Unii – legile botniţei

sau ale pumnalului, alţii – purtarea

cocoaşei. Ce mare onoare!...

 

Iertaţi-mă, scârţari!... Degeaba-i,

frăţioare! Eu mi-am rămas tot

un incult pe care, din când în când,

peticită inocenţa îl doare.

 

Cum să vă dau pirogile

prin gând?... Plânge-mi-ai

privighetoare, Doamne,

în brăduţul de comând!...

POEM [22]

 

Nu mă-ntâlnesc

cu mine, poate, niciodată,

dar bucuria drumului înţarcă

întristarea, deci, melcilor,

 

vă zic: „Aici se culcuşeşte arta:

o vampă în ogeacul unui peşte.”

 

Ieri musafirii mi-au venit

din Sparta. Azi după colţ

Itaca mă pândeşte.

POEM [23]

 

Duce-m-aş într-o pădure,

să-i fiu jude, cu scatii

şi cinteze zălude!...

 

Doar pământul mă aude,

doar pământul îmi răspunde,

iar curajul colapsează.

 

Doar pământul mă lipeşte

cearcăn ochilor de peşte.

 

Să-ncropesc cu el avere

mi-ai dat, Doamne, un bănuţ!...

Rănile mi-ai uns cu fiere.

Mă văzuşi stângaci, bouţ?...

 

Vămii să-i plătim tăcere,

luntre, praguri, despuiere,

mi-ai dat, Doamne, doi frăncuţi!...

POEM [24]

 

O, poezie doldora de fapte,

scatiu în gheare de călău,

ai dat oceanul la gealău

şi ai ajuns căpuşă

într-un spârc de carte!...

 

Nici Solomon, cârpaciul,

nu desparte o zongoră

de un sabot?... Cel mai smintit

dintre Ahabi escaladează

lucioase pâlniile altui caşalot!...

POEM [25] 

 

Nu mai râde, viaţa mea, de tine!...

De ce stai cu bufniţele în amvon?...

De ce stai cu şarpele pe-acelaşi tron?...

 

Nu mai râde, viaţa mea, de tine!...

De ce bagi – frământ – în athanor

cinteze, scatii şi turturele?...

 

Cine mână ploaia pe muscele?...

Cine-i bagă-n insomnii cinele?...

Cine-mi bate steaua cu vergele?...

 

Sufletul rămas fără izvor

ţipă-n boasca nopţii din marchiză:

„Nu mai râde, viaţa mea, de tine!...”

 

Luna s-a zdrelit într-o baliză

şi-a crăpat tăcerea din urcior.

„Cine îşi dezghioacă zeii din ruine?...”

 

Sforăind după cuptor, Doamne,

cum mă-nveţi să mor?!... „Nu

mai râde, moartea mea, de tine!...”

POEM [26]

 

Chiteşte-ţi noaptea căpătâi, băiete,

şi Desnăţuiul trage­-l peste faţă,

aşa cum sluga-şi trage peste suflet gluga

şi-i sparge cloţele în dimineaţă!...

 

Azi dormi înghesuit, rotund, în tine

cât mărul în nădejdea lui de-o toamnă

lungă, lungă!... Pentru copilăria

care-şi bate clopotele-n dungă,

cum ar putea vecia strâmbă

până la streşini să­-ţi ajungă?...

 

N-ai, Doamne, nicio fericire-n

pungă, niciun trifoi cu patru foi?!...

Infernul să-l gustăm în trei, în doi!...

POEM [27]

 

Brumat, cu granguri ţopăind pe umeri,

pe gămălia Carpenului, soră mare,

între atele sufletul sporindu-şi,

 

vine colduşul gâdilându-şi iarna

confuză şi nerăbdătoare

ca piţipoancele din visele din Varna!...

 

De-acum prostia şi-a făcut altare

şi scoate seminţiile spre rugăciune.

Toţi faraonii pariază pe-o trădare.

 

De-acuma râmă porcii în minune,

de-acum se scrie raiul cu tăciune,

de-acuma se casează cerul din urcioare.

POEM [28]

 

Ce convulsii – clopotele,

dimineaţa!... Ce chilim

de brize trase peste piept!...

 

Scoală-mă, augustă piţipoancă!...

Am uitat de-un veac să mă deştept.

 

Domnul m-a chemat la regiment

în izmene şi-n saboţi. Mi-aţi crescut

peste bărbie un mormânt de nouă coţi.

POEM [29]   

 

Jele-i, Doamne, fiului

că se stinse graiul lui

în băltoace, în plotoage,

în poloage, dobitoace!...

 

Jele-i, Doamne, neamului,

dusă-i talpa sfântului,

aspră-i sfada vântului

citind umbra cântului

dintre lună şi arţari!...

 

Jele-i, Doamne, tobei mari

de atâta gălăgie, de atâta calicie

cu duhori de sindrofie!...

 

Jele-i, Doamne, plânsului

de strâmtoarea râsului!...

 

Duce-m-aş în pribegie

veste şchioapă, belalie,

din vecie în vecie!...

POEM [30]

 

Mai ştii ce zi ne-a despărţit, părinte,

de m-a uitat în viaţă, tu – în moarte,

călătorind în spasmul unui trăsnet

lovind în porţile Efratei?!...

 

Nu Apelles stâlci sandaua adoratei?...

 

Nici zeităţile de pe colinele greceşti

n-aveau aceeaşi căutare cât vacile

acelea, două, slăbănoage, pe care

le-amăgeai c-un pumn de uruială.

 

Cât fuse poezia, Mister, păruială?!...

 

De-acum un gard de sârmă şi-o răchită!...

De-acum un drum îngust, claxoane,

biciclete!... De-acum cavoul sigilează

panorama c-o turturea şi c-un brabete!...

 

De-acum pe-aici se moare pe-ndelete,

de-acum pe-aici piticii se stochează

într-un muzeu înfăşurat în căldurosul Lethe!...

 

Pe-o scenă, lăuzind, lozincile vibrează.

POEM [31]

 

Livada, cât o palmă de copil,

umflându-şi florile încetinele,

salută moşneguţul din balcon,

 

muşcat de pume şi de iele,

fumând cu secolele pipa păcii

şi numărând bănuţii de sicriu.

 

Doar morţilor mai pot să le mai scriu,

doar fiarelor mai pot să le mai fiu

o ultimă dumicătură.

 

Îmi stoarce Linos strugurii în gură.

POEM [32]

 

Cerurile ţi-au grăbit venirea

şi te-aşteaptă în ceadâre,

fără iminei şi fără obrăzare,

fără sorcoveli şi fără câre!...

 

Bagă-n traistă

şi scrisorile de-acreditare!...

Pe scriptoriu lasă-ţi testimoniile,

versul!... Haidem, suflete, la preumblare!...

 

Şi-a deschis bordeluri universul.

POEM [33]

 

De mâine mâna-nşurubată

în gâtul leului, gârlane,

va fi o jucărie arvunită, plimbată

cu landoul peste şine, pe unde vine

trenul burduşit cu greieri,

cu senatori cu balamuc în creieri!...

 

De mâine scăfârlia unui rege

va fi pisoarul dintr-o gară,

pe unde-or trece fabricanţii de culcuşă,

pe unde paparudele­ ţi-aşază

găleata cu zemurci la uşă!...

 

De mâine urna cu cenuşă

mă va striga pe numele cel mare,

de-oi auzi cum se goleşte veşnicia

bubiţele ducându-şi la mulsoare!...

POEM [34]

 

N-am adormit pe metereze,

Doamne!... N-am stat, fricos,

cu piţipoancele în cort,

 

ci, drept în şa, te-am preamărit,

mărite, cu luciul rănilor nechibzuite,

cu spasmul reveriilor cănite,

dar astăzi dragostea n-o port!...

POEM [35]

 

V-a trebuit o jumătate de veac

până să vă iasă pe nas învăţăturile

pingelarului cu perje în gură.

 

În orice zid se coace o spărtură?...

 

Într-un decembrie incendiind portrete,  

broşurile – „sandale doctrinare”,

străzile voastre dădură în clocot

 

aidoma tuciului cu lapte

din cuhnia bunicii subţirele,

pe care o mâncă dalacul, sfădindu-se,

prin ’71, cu huhurezii, cu malacul!...

 

V-a trebuit o jumătate de veac

să fiţi ce n-aţi fost niciodată,

un bic cu fuduliile în flăcări

răgând într-o amiază decoltată!...

POEM [36]

 

Înaintea şi înapoia

noastră – nimicul!... Deasupra

şi dedesubtul nostru – piticul!...

 

În scaunul tău – primăvara

care ţi-a purtat sâmbetele!...

 

În patul tău – iadul pe care

l-aţi hrănit cu biberonul!...

 

Stropind muşcatele, peronul,

sare cântecul, mâţeşte, împrejur.

 

Nu flecarul Dumnezeu îţi pune

pioneze, bătrâneţea mea, sub cur?!...

POEM [37]

 

Orice trompetă

este-o istovire ce nu mai vrea

aplaudacii să şi-i nască.

 

Sub talpa ta obositoare

de-acuma hăurile se tot cască.

 

Jucându-te cu leul şi cu puma,

tu, purtătorule de bască,

mai storci luminile pe-un dig?!...

 

Prin gaura unui covrig,

pe care l-am mâncat pe lumea cealălaltă,

din toate plăgile vrăjmaş mă strig.

 

Când, moarte, începui să te irig?!...

POEM [38]

 

Prin gândul apelor pleşuve,

strigat-am, Doamne, numele-mi pierdut,

 

aşa cum ţi-ai pierdut ciracii într-o gară,

printre paporniţe şi printre câţe, Doamne,

când te-au făcut zdrângarii de ocară!...

 

Cum mi-au răspuns

trădarea şi gâlceava, sicarii,

Pitia şi detractorul, regizorul, pârţarii

şi decorul, ţarina, Potemkin şi biciul?...

 

Ce rezonanţă faină are, Doamne,

secunda mea borţoasă cu supliciul!...

POEM [39]

 

M-ai uitat pe-o plută

dintre chioare naţii, gemene

 

în ură, în dispreţ şi-n bâtă,

şi mi-ai pus în stemă,

Doamne, o lumină amărâtă!...

 

Firelor de iarbă le-am sortat

lumina, ploaia ne-au

grăbit-o cinteze-n ştiulete,

 

Potomacul ţi-a-nghiţit

piroga, buciumaşule, poete!...

POEM [40]

 

O să vină ploaia şi-o să-ţi spele

veştile cicălitoare!...

 

O să vină vântul şi-o să-ţi spună,

mortule, o ghicitoare!...

 

Nicio ţâţă veşnicia n-are,

ducă-se la naiba, surioară!...

 

În borcanul de pe policioară,

Doamne, moartea a-nceput

şi dumneaei să moară!...

POEM [41]

 

Cineva semnează de-o vânzare,

cineva-şi iubeşte trădătorul,

cineva se scaldă-n iluzoriu!...

 

„Am studiat cu râvnă, ah, filozofia

 din scoarță-n scoarță, dreptul,

medicina, şi din păcate chiar teologia.”

 

Contrasemnează, sufleţele uscăţiv!...

Deschide-mi paraşuta de rezervă!...

Semnează-mi actele de-acreditare!...

 

În ceruri ne aşteaptă strălucirea.

 

Sabrer izbit de ceasuri, de secunde,

racem crescut din molime vindecătoare,

veghe veghind insomniacii îngeri,

căinţă jecmănind egolatria,

contrasemnează, suflete parşiv,

şi du-te dracului pomană!...

 

Se iscăleşte Sfântul Petru

pe-o cormană, iar greierii

desfid litolatria.

POEM [42]

 

Ascuţit rămas în scenă, schimbând

măştile singurătăţii, intru vesel

într-o piesă precum gerul în mănuşă.

 

Meşterii decorului de iarnă au uitat

de geamuri, de ogheal, de uşă.

Nu revine doamna-nvăţătoare?...

Nu se-aude, soră, clopoţelul?!...

 

Numai bocănit de cârje,

dom’ le doctor, bombănit şi tuse!...

Ieri sintaxele iernării scris-au

cu mi-ai fost şi-mi fuse!...

POEM [43]

 

Fulgerul cetăţii, soră mare,

mă colindă şi se dă cu suliman

ca proasta când îşi vede

bucile-n oglindă!... Basta!...

 

Când mai dăm pe la madame?...

Hei, Adame, tot mai doare coasta?!...

 

Dobitoace, sărăntoace,

se sleieşte umbra în băltoace,

faima s-a-mpuţit în poloboace!...

POEM [44]

 

Lasă-mă Clotildei

să-i botez desfrâul!...

 

Lasă-mă furtunii

să-i traduc cuvântul!...

 

Lasă-mă luminii

să-i îngroş avântul,

 

blestemată noapte

lacerând pământul!...

 

Lustrui-ţi-aş, Doamne,

creierii, veşmântul!...

POEM [45]

 

Cum de-am uitat

să vă achit, nemţeşte,

pentru scatoalcele fierbinţi?...

 

Pe-aici de urâţenia zidirii

toţi zeii şi-au ieşit din minţi.

 

De-aici de ce aş reveni la voi

cu nuieluşa unui fluture muşcat

de o zambilă-ntoarsă cu cheiţa

sub gheara leului încornorat?...

 

Să fie faima un triunghi

prin care de-a latul trece împăratul

cu mâinile legate după ceafă,

visând Efrata, Araratul?...

 

L-a pus în ghilimele natul.

 

În orice sânge dai peste-o cazarmă

în care s-a îmbolnăvit Crăciunul.

Nu mai face, Doamne, pe nebunul!...

 

Orice chitic se înnădeşte cu o armă.

POEM [46]

 

Hoaşca nopţii neodihnă

îţi juleşte stins obrazul.

 

Îngerul îşi vinde scalpul,

blohătăile, grumazul.

 

Încuscrindu-te cu dracii,

Doamne, ai schimbat macazul!...

 

În vitrina dictaturii

doar Filipicele, prazul!...

POEM [47]

 

Nu mai aştepţi corăbii,

papagali şi vânturi, nici sticle

transportând mesaje de urgenţă.

 

Ahile dă cu lancea în prudenţă.

Au toate veşniciile câte-o carenţă.

 

Din uşă-n uşă fiara vine şi recoltează

chipurile noastre fermentate.

Cine veni, din pribegie, în cetate

cu bocitoarele cu limbile tăiate?...

 

Neagra cea mai neagră,

boliştea cea lungă, ne-a crescut

în carne, Doamne, o paiaţă!...

 

Jurământul viselor porcoase,

roză ageamie, cine te învaţă?!...

 

Se desparte, i-auzi!..., sângele de sânge.

Se desparte, i-auzi!..., măduva de oase.

Se desparte, i-auzi!..., plâng de plânge.

 

Duşii noştri se înregistrează la prisoase!...

POEM [48]

 

Ies umbrele cu pâine şi cu sare

în drumul nostru spart printre conace.

Cine-mi crestează cu briceagul

flămând năplaiul ochiului sagace?...

 

Cine îşi toarnă-n cap cenuşă?...

Azi cine catrafusele îşi face

să ne întoarcă fluviile în găoace?...

 

În stânga – iată-mă, pifanul.

În dreapta – somnul cu arcanul.

Oceanul, impavidul, ne desparte.

 

Gâlceava haitelor – pe viaţă şi pe moarte!...

POEM [49]

 

Şi-ai rămas spărtură ghiftuită

cu solfegii roz, realitate!...

Azi mă-nveţi să îţi citesc firmanul,

când te dai, cu mâţele, pe spate.

 

Te-au şparlit ai tăi, râzând sub sită,

şi ţi-au tors grumazul pe butuc.

Pitrocindu-şi viitorul, cum şi-au dat

pe diblă snobii cu usuc!...

 

Neamul tău îl râse pingelarul

scărpinat, ca un godac, pe burtă.

Răvăşindu-ţi sindrofia,

te-ai cabrat cu vulpile-ntr-o iurtă.

 

Ciripeşte Dumnezeu prin vişin

sau un bard secundele îşi dădăceşte?...

Beştelindu-ţi tinereţea, te-ai prăsit

la „curtea de mişei”, mâţeşte.

POEM [50]

 

Pregăteşte-mi

sângele şi pergamentele tale,

insomniacule scrib!... Pentru fiecare

scrisoare din Pont, împăratul ne plăteşte

o avere: un gălbior şi un hrib.

 

Ce dimineaţă somptuoasă,

vrednică de rămas aidoma-n anale!...

De-acum scarpină-te-n popou, în ureche!...

 

De-acum sare ea, inspiraţia, de undeva,

proaspătă şi nepereche, pe care se mai vede

ştampila „Mengele & Asociaţii”.

 

Pe crezul ciungilor, pe decoraţii, azi,

cacaleţilor, vă jur: „Din languroasele

ovaţii se tot putea muri câte puţin!...”

POEM [51]

 

Dudul pric – de la fereastră,

scuturându-şi liniştile, creasta –

înnegri, schilavul, noaptea asta!...

 

Ava, un călugăr lotru bate lumile

cu sacul!... Pupăza, gătindu-şi spiţa,

ia luminilor caimacul. Doamne,

neamurile tale s-au boţit pe veresie!...

 

Ce poveste lămureşte capul

dus pe o tipsie?... Îndoit şi răsucit,

râd în foc, butuc, nesăbuit.

POEM [52]

 

Clopotul la mănăstire

rugăciunile îşi bate. Mâna umblă

prin psaltire, buimăcită, făr’ de rost.

 

Peticită Majestate, santinela

cea din urmă a fugit, stuchind, din post!...

Ziua ta distribuită pe cartelă, ordonanţă,

s-a-nţepat (şi ţipă – hanţă) într-un rid

de cutezanţă, însă plozii călimării

au rămas la manutanţă.

 

Nime ştie ce-i lăuntra, pragule,

prăguţ!... Unde-s boţmanul şi musul?...

Unde-i susul?... Unde-i josul?

Dar varmeghea, auriga, ciosul?...

 

Sufletul cel insolent rupe fracul

de ciment. Azi căpuşile din pieţe

sparg speranţele în parlament.

POEM [53]

 

Sâcâitoare, ştirbă moţăind,

plăpânda ursitoare mă visează

vărând pe mările caline: „O spadă

năduşind în teacă, o descendenţă

 

dată cu gealăul, o lacrimă dormind

la umbră de cătuşă, tenace râu

plimbându-şi aurul, şalăul!...”

 

Din ziduri vine goarna unui câine

ţinând în lanţ un cerşetor. Se sperie,

decolorându-şi gândul, tăcerea

schiloditului izvor, iar ceasul

nu-şi mai vrea comândul.

 

Ridat, presat, învârtoşat cu fluturi,

ieri zarul unui semn de întrebare,

i-ai pus ventuze ficţiunii.

 

Aş mai putea să merg pe mare,

să fiu nesomnul stelelor şi-al lunii?...

POEM [54]

 

Nicio primăvară, tată,

cu albine şi zambile!... Nicio vară,

soră mare, cu ovaţii şi idile!...

 

Cine-ţi dă, nu tava cu jăratic,

vremuri de nanism, futile?...

 

Zilele încovrigate dau

cu undiţa-ntr-un suflet de pupil.

Mamă, schiţa lumilor neterminate

plagiază fluturii de-april!...

POEM [55]

 

Cineva îşi ia (într-un paner de fluturi)

rimele şi pleacă la plimbare.

Cineva îşi ia (într-o cutie de chibrituri)

visele şi mulge Ursa Mare.

 

Cineva îşi ia victoriile-n degetar

şi podeşte aventura până la a zecea uşă.

Am adunat – pe Himalaya – gălbiori,

iar limba mi-am presat-o în cenuşă.

 

Cineva mai dă o raită prin bodegi,

blând, încovrigat şi dezmembrat.

Cineva mai pescuieşte cegi

în ligheanul nopţii, sus, pe Ararat.

POEM [56]

 

Insolent, prăjindu-se la soare,

stă dealul între ore picurat

pe aripile rândunelelor, pudrate.

 

Caligula s-a îndulcit la mecenat.

 

Ce suflet cade în sperjur, Pilaţi,

când moartea ctitoreşte uşi?...

Mă rătăcesc prin norii sigilaţi

cu grosiere ţipete de pescăruşi.

 

Pe unde vântul îşi petrece

andrelele de purpură suavă?...

Pe cuget îmi ascute briciul

epistola plesnind într-o agavă.

POEM [57]

 

Nu-s lângă tine, fiule, icoana

şi flacăra incendiind bulboana

din care îşi adapă scroafele căţeii!...

 

Propteşte-te în faima casei noastre

şi udă-ţi viorelele şi bojoţeii!...

 

Să nu mă vinzi, năpruiule

de-o şchioapă, celor ce-ţi sună

tinichele în auz!... Vor năboi

furnicile-n cobuz, iar fulgere

ne vor muşca din pleoapă.

 

Şi Montezuma o mierli mofluz,

poftindu-se cu Linos la agapă!...

POEM [58]

 

Ţi-a rămas scrijelitura, scalde,

pe un scai cu zilele tăiate-n zece!...

 

Munţii umblă prin album niznai.

Plânge, la mârleală, şubredul berbece.

 

Ţin postirile slujimii piţigoii

şi-o ogarcă. Vinde Noe bucăţele

dintr-un incipit de arcă.

POEM [59]

 

De-această molimă prăsindu-se în lume

şi orele s-au împuţit, cloşcare,

precum meduzele pe-o plajă

pe care aţipea barbarul de la Roma,

interogând postumitatea,

de le sporea privighetorilor aroma!...

 

Când toţi m-au învăţat plesnitul

peste ceafă, când toţi m-au învăţat

cu revărsarea într-o gârlă,

când toţi m-au învăţat cum să respir

printr-o şopârlă, nu pristandaua

 

cu toporul, când toţi m-au învăţat

cu temniţa, cu foişorul, cum aş putea

s-ajung sabrerul Troiei, mamă?!...

POEM [60]

 

Ochiul ţipă a zaveră,

bolboiatul şi posacul!...

 

În vitrinele posterităţii –

răgălii şi vomismente!...

În ierbarul lui Ahile: macilor,

avertismente!... Primăvară?... Ioc!...

 

Nici iarnă, vară!... Cina gâlcevirii?...

Aur şi trupeţi!... N-ai, Măritule,

în moarte cald iatac pentru poeţi?!...

POEM [61]

 

Apasă ceaţă peste munţii mei

şi peste nume. Nu ştie mâna

stângă unde-i mâna dreaptă.

 

Le-am dat efemeridelor credinţa unei glorii

şi le-am adus în piaţă să îşi bată mare toba,

dar voi v-aţi îngropat în nişte mituri.

 

Mai sar speranţele din nituri?...

Îşi mai încinge nemurirea soba?...

Unde-s pembe muşcatele de la fereastră?...

 

Nu la icoană taină se chirceşte

o teamă c-un hulub în palmă?...

Amurgul colapsează între naţii,

iar printre dinţi o reavănă sudalmă!...

POEM [62]

 

Un Dumnezeu de-o şchioapă

şi-a ieşit din pepeni şi ne-a trântit în nas

zăbala dumisale, de am rămas

pe eternie repetenţi la glorii,

prinşi între faruri şi-ntre orii,

 

întortocheaţi într-un destin sfrijit,

cărunţi, mărunţi, bubaţi,

vorbind în dodii. O viespe sparge

anotimpul altei rodii şi-un zid

se umflă-n strugurii damnaţi.

POEM [63]

 

Dacă Mister Scardanelli, soră mare,  

nu îşi mai vede lungul nasului,

cine se mai interesează de coropcarii,

de bondarii şi de prepelicarii Parnasului?!...

 

Când toate nimburile uită să înceapă,

insomniac, nostalgic şi concret,

cine mai investeşte o ceapă degerată

într-un friabil bouţ de poet?...

 

Scălâmbăindu-se în cizmele unui cadet,

clocite-n falanstere glaciale,

spârc îndoit de mizilicul din anale,

Pegasul se hârjoneşte-n mahalale

şi recoltează piei de-anahoret!...

POEM [64]

 

Toată viaţa, mamă, ne-ai învăţat

cum brav se călăreşte ariciul

şi cum să ne batem visele cu pliciul!...

 

Toată viaţa, soră mare, ţi-ai agonisit

norocul dintr-o baltă!... Doamne,

trenurile noastre s-au ponosit din haltă

 

în haltă şi îngerii şi-au băut laptele

numai din ceşcuţe făcute

dintr-o suavă sârmă ghimpată!...

POEM [65]

 

Bolboroseala viselor cotei mă spune

şi-mi mărunţeşte boala ţurţurii

şi steiul. Cum îşi ratează ficţiunile

 

condeiul, m-auzi, mă vezi, lumină

dintr-o rugăciune?!... Uitând sinistrele

ce îşi sporesc debutul, un bătrânel,

 

calama şi Lunguţa măsoară veştile

din universul din care vine, călărind

poneiul, un vis lovit de greaţa unei rime.

 

Într-un viespar se-nchide seminţia

şi rugăciunea-şi termină uleiul.

De-un secol ţâţa unei ştime

se ceartă cu mârtanul, cu boldeiul!...

POEM [66]

 

S-au trezit cumva, ciocnindu-se

cu tine, câte rase, nadă timpurie?!...

Cine-mi răsuceşte în zambile visurile

în sevraj, mustoasă ciocârlie?!...

 

Mi-au rămas în câmp de bătălie

corturile, şeile, stipendiarii.

Pe-un chitic, pe-o direclie,

lăncile le-au măritat şmenarii.

 

Cine mi-a căznit pe o tipsie

menadele, naiadele, zdrângarii?...

Când la mascaradă, Linos, la coicăit,

fanfaronii, dandy, s-au căit?!...

POEM [67]

 

Dacă mi-aţi da serafii să-mi repare

visul – care-mi scrâşneşte din măsele,

prins între două naufragii –

v-aş duce într-o ricşă până în Itaca,

alunecând pe muzicile dintre stele.

 

Dacă mi-aţi da sacâz pentru condeiul

ostenit, pe gratis v-aş compune o baladă

cu toate candelabrele ciobite, de-ar învăţa

caiafele aminul pe guiţat şi pe cobite.

 

Notează Linos (scribul, arlechinul):

 

„Limba leul cum şi-o recunoaşte?...

S-a făcut bisericos, de Paşte, dar copilul

îi tot scoate prânzul dintre dinţi

şi-l paşte, călărindu-i cerbicia!...”

 

Mută vântul clipele, vecia,

iar poemul coarnele nu-şi recunoaşte.

Toţi dracii s-au sfinţit, frăţică,

lingând lădiţele cu moaşte?!...

POEM [68]

 

Ce-i de făcut, Excelenţă,

cu duelgiii noştri, caricaţi?!...

 

De când au fost, de-a surda,

condamnaţi la mititica, la tinete,

la zăbic?... Pe bulevardele poveştilor

pocite, statui înalte până la buric!...

 

Tot stacojiul se pretinde bic,

iar ţarul dârdâie din limfocite.

Cine clamează-n pieţele clocite?...

 

„Noi muncim, nu gândim!...” „Moarte

intelectualilor!...” „Şi pamfletarii,

doamnă?!...” „Valea!...” „Ciocul mic!...”  

 

Un pitic se caţără

pe cocoaşa altui pitic. Tot

iadul s-a pretins o fantezie şic!...

POEM [69]

 

S-au dat izvoarele zălog cântării,

dar cât mai ţine prăduirea asta?...

Ce veghe îşi iubeşte zeii, casta?...

 

Cum tremură o cinteză

c-un fluture în cioc!... De toate

jafurile-avui noroc, dar noaptea

asta zău că nu-şi găseşte rostul!...

 

Poppaea ţine clopoţei la cingătoare.

Doamne, până când mai faci pe prostul

şi-mi frămânţi ocara în ciubare?...

 

Nu-mi mai bate Pegasul degeaba,

nu mai poate, Doamne, să mai zboare!...

Se tot gudură, ţâfnosul, pe la băi

cu virgula între picioare!...

POEM [70] 

 

De când ne-am împărţit

pământul şi-am obligat

 

Cezarul să îşi spele steagul

într-o oliţă de sugar?...

 

De larma pocăinţei noastre,

tu, Dumnezeule, nu ai habar!...

 

Când cintezele dau alarma,

asudă sufletul scârţar!...

POEM [71]

 

Când voi dormiţi – momiţi

sub puntea unui velier, dus printre înecaţi

de urlătoarea smintitului împopistrat – 

un scrib notează într-un turn de veghe

în stilul dumnealui prolix, destrăbălat:

 

„Hei, ţârule încoronat,

câte răspântii are noaptea asta?!...

În câte stai înfăşurat în boturile fiarelor

pe care nici Dumnezeu nu le mai vrea în lesă?...

Se încâlceşte vântu-n jupe de metresă.

 

Cuţitul îşi stropeşte bărbăţia cu sângele

cocoloşindu-se de frică-n iepuri.

Alunecă pe Sena nişte şlepuri

sau trupuri de sinucigaşi, poeţi?...

Mai are naufragiul, nene, marafeţi?!...

 

De ce rămâi cu ochii la perete,

Doamne, şi-asculţi doar viermele

din poame?!... Un graur îşi întinde

fracul pe geamurile patricide!...

 

Pacea dezbină, liniştea ucide.”

POEM [72]

 

Azi cuvântul tău

n-are mormânt, azi plânsoarea

noastră n-are cruce!... Vântul,

şchiopătând pe diguri,

dă în brânci în stele să se-astruce.

 

Larma sângelui în jale

bate, gloaba, darabana

la Caiafa şi la Ana!... Boala

scrie pe uluce biblia Măriei

Sale picotind în dandanale.

 

Bălăuce, zăbăuce,

la chermezele din Cana

prind veciile să se usuce.

POEM [73] 

 

Exilul stihurgimii, Doamne, este

acelaşi spârc dintr-o poveste

în care şi-au plantat părinţii

rugoasa insomnie bolboiată!...

 

Azi cine-mi vinde la bucată, iată,

pe seul oilor, Itaca, sfinţii?... Ieri,

Alexandre, subteranele căinţei

prăjiră melopeea bulbucată!...

 

Azi escapismul mi se-arată

nevolnic, gudurând arginţii

pe care îi momeşte Vodă Iuda,

libărcile dospind, păzea!, şi caracuda.

POEM [74]

 

Când dimineaţa bate darabana

pe geana pirpiriului scatiu,

pe unde Paştele n-ajunge nici pe targă,

 

cineva-i dictează satrapiei sale

cu limba scămoşatului diliu:

„Ziua urăşte ziua care se iubeşte!...”

 

Cu sabia în mână ieşind la drumul mare,

cineva îi porunceşte limbii sale

în tevatura ultimelor scăldătoare:

 

„Ia seama, ucigaşule!... Ia seama!...

Noaptea urăşte noaptea care se iubeşte!...”

POEM [75]

 

Nici moimiţa nu mai vrea

să-mi fie mumă, c-am făcut-o,

Doamne, iarăşi de ruşine!...

 

După chipul tău din Patmos,

Ioane, ce aţi exersat pe mine?!...

 

(Printre cuţitari şi osanale,

cintezile se dau huţa şi-n oglinda

satrapiei îngerii şi-arată puţa.)

 

Sună ochii unui vultur printre

două santinele. I-auzi!... Turma

a intrat în pricopseală. Frăţioare,

 

surioară, se îndoaie zidurile

de zorele!... I-auzi!... Luna a căzut

în donicioară şi-n ţepuşele din turturele.

 

Niciun şoim nu creşte din zăbrele!...

POEM [76]

 

I-auzi cum susură păunii, soră,

cei rumegaţi, plăpânzi, de silicoză!...

I-auzi cum vine calpuzanul lunii, soră,

împachetat, ritos, într-o narcoză!...

 

Proptit într-o peniţă de căneală, soră,

scribul notează caligrafic, prostovanul,

iar Empedocle-o dă în trăncăneală, soră,

şi-nchiriază iadul (mucles!) pe tot anul!...

 

Frigându-ne lumina ficţiunii, soră,

cine îmi şterge chipul sclipuit?!...

Şi cui să-i strigi dintr-o ulcică, soră,

această ranversare într-un mit?!...

POEM [77]

 

Niciun cântec n-are uşă,

niciun cântec n-are cheie. Doamne,

le-ai puţit dintr-o almee!...

 

Când fantezia îşi arată cracii,

imperiile îşi postează-n piaţă

cătuşele, zbilţarii, haidamacii.

 

Cică toamna jucăuşă

foc îţi suflă-n ultima-ţi scânteie

plagiind un epitaf de orhidee.

 

Dintr-o corcitură de geneză

mulge stele melusina maidaneză.

POEM [78]

 

Vorbele urau,

făţărnicind, să se adune

dându-­şi criniştea-n cărbune!...

 

Jucând bâza cu troparul,

morţii îi sărea muştarul.

 

Vulpea limbilor, nubilă,

se-ndopa cu silă, cu prăsilă.

M-aţi întors cu moaca la perete.

 

În ovaţii de subrete,

călăream, pe deşelate,

mizilicuri de celebritate.

 

Şi-ai rămas cu buzele umflate,

clisa bâtului eternitate!...

POEM [79]

 

Cine-şi coase casa

între două maluri târguind,

dintr-un rondel, rochiţa-rândunicii?...

 

De când dau în zarzării,

prostiţi, de la fereastră cu păduchi

de stele zeii, nevricoşi, ai străbunicii?...

 

Nici căscăul belfer, Doamne, nici dulăul

nu-mi popresc călătoriile plesnind din mine!...

Hăul se crăceşte-n boturi de jivine,

iar Villon îşi coace paiele, bulăul.

 

Când ne-am căţelit, băftoasă spaimă,

rupţi într-o poveste şleampătă, înaltă?!...

Mumă prăduită, scrâşnet fără faimă,

m-ai uitat satir pe lumea cealălaltă?!..

 

Insomnia crucii, Dumnezeule, şi lampa

ţi-au mai dat de veste-n rime despre mine?!...

Mi-aţi trântit în sforul ficţiunii stampa

bălmăjind pe-un tron de cinteze şi de verbine!...

POEM [80]

 

Te-ai lămurit

de unde vine plânsul ăsta,

chircit în sinea lui întortocheată,

roit în pielea lui împiestriţată?...

 

„Ce înger nu îşi plămădeşte

mască, directoraşule cretin?!...”

Înveţi cum fericirea doare?...

 

Tai ceţurile dintr-o ghicitoare

privindu-se în ochii de rechin?...

Nu-s, frăţioare, soi de arlechin?!...

POEM [81]

 

De mâine voi aprinde bezna din furtună,

incendiindu-mi mâna care-mi scrie

uitându-mă sub pluta respirând sub ape.

 

De mâine fată mâţele pe clape

şi boliştea pământul mi-l prescrie.

 

De mâine m-oi sfădi cu măscăriciul,

acelaşi iubăreţ de for, de rampă şi de rostru,

lungindu-şi nopţile cu pricoliciul.

 

Din comunisme v-a rămas cariciul

şi tot scuipatul bolboiat, al nostru.

 

Vom limpezi, de mâine, linguşirea

acestui chipeş soare chiulangiu.

 

Eşti, Sir Ulise,-n mahalale,

cel mai de seamă bulangiu!...

POEM [82]

 

Mi-aţi vândut prăsila faimei costelive

şi-aţi încins tripoul veacului fălcos.

Unghiile tale, noapte, râcâie-mi

secunda bulbucind pe os!...

 

Te mai ţii, anostule, ca scaiul,

orb, de-o strâmtă limbă istovită?!...

Raiul ţi-l mai cari, velinule, cu paiul?...

Dai în gard c-o rimă rablagită.

 

Traşi pe-o roată, Doamne, frământând

sudalma, bându-ţi sorcovăţul,

pescuind pe Alma, ne-ai bătut

cu băţul, edecari, de-a valma!...

POEM [83]

 

Ne-am uitat niţel pe-această lume, Doamne,

printre şei şi frâne, lanţuri şi latrine!...

De ce-mi zdrăngăneşti pe străzi, futilă,

scăfârlia imbecilă?... Cine dă în spume,

sub cutume, roşie maculatura din vitrine?...

 

Ce smintit, în piaţă, latră toba mare-tare

şi ne vinde castraveţi muraţi în puşcărie?...

Fiindcă labele ţi-au retezat, poete,

cum să scoţi hulubi esteţi din pălărie?!...

 

Care damă îţi livrează preţ rotund

şi tăvăleală?... Care faraon ne cheamă,

suflete ductil, la sindrofie?!... Astăzi

robotim în gaşcă, pe haleală şi pileală,

şlefuind, şireţi, enciclopedia de prostie!...

 

Arde până mâine sângele-n degeaba,

bate până mâine steaua-n umbre cuie,

până mâine visul ţanţoş suge gheaba,

până mâine avortezi o veşnicie şuie.

 

Un scatiu cu ochii tulburi, Doamne,

până mâine trage zaherea din troacă!...

Pieţele s-au împuţit, Romeo, de-o şoşoacă,

de-un motoarcă!... Un bocanc al lui Ahile

mi s-a-nfipt într-un poem şi-n pâine!...

POEM [84]

 

Şopteşte-le celor de-acasă, irosită soră,

pe care îi sărează iarna peste iarnă,

că moartea este-o brichisită durdulie

mânându-şi pămpălăii la povarnă!...

 

Spre mâna tatălui slobod ignara mână

şi mă trezesc o ciutură cu fluturi şi scatii,

o ciutură căzând piţulă-ntr-o fântână,

ce n-are spor în nicio altă săptămână,

 

pe când miliţienii-mi dau scatoalce,

pe când clănţarii zdrăngănesc după perdea:

„Te-ai fript, banditule! Încoace!...”

Cad stelele, polog, din besactea.

POEM [85]

 

Luminate menestrele,

baţi moneda cea mai nouă

a lucrurilor cele mai tembele!...

 

Ce urlă scribul când îl plouă

în vis, în călimară, în măsele?...

Mai suferi de monotonie, Doamne,

de pandaliile bubiţelor rebele?!...

 

Călăilor să le purtăm de grijă,

să le pansăm pălmoaiele dibace?...

Să le plătim ciubote şi pufoaice,

atele, alambic, puştoaice?...

 

De-acum se ţine bătrâneţea într-o tijă,

de-acum orice limbric se crede faraon,

de-acum sclipirile rivaltei s-au sturât!...

 

De-atâta Făt-Frumos rescris în cuie

de-acum îşi bagă Faust ghearele în gât,

că pân’ la streşinile dumisale

toţi delatorii s-au zidit urât.

 

Că-ntr-un coteţ cu multe dandanale

cizmarul face zigurate din sandale,

cine scrisese, Alexandre, prin anale?!...

POEM [86]

 

Toţi retorii s-au dezbrăcat de neamuri,

când hoaştele pliveau tot rănile hapsâne.

Îngenunchind la cinele tăcerii noastre,

amurgul clăbucea ţâţoaie de cadâne.

 

O frână amorsează-i muzei tale!...

Tu, condeiaşule, când vei ajunge la sictir?!...

În parlament se dau momâile cu mir,

iar Iona şi-a fondat distins bordel.

 

Cu şapte rime bezna mă împunge

din strălucirea cinicului menestrel.

POEM [87]

 

Peste cearcănele câtor ape sugrumate,

curge, mumă, strigăt tremurat, felin?!...

Mă videază ceasul de osândă, frate,

iureş mă încalţă drumul cabotin!...

 

Faină pregăteşte-mi iarbă de culcare,

sub o lună-mpunsă, vulpea, cu undreaua!...

Înveleşte-mi flamura-n tropare şi-n lucoare,

peste fluvii poduri să deschizi laleaua!...

 

Scaldă-mă în ploaia mozolind luceferi,

şterge-mă c-un fulger peste veghea sură,

mumă colilie, pradă altor neferi!...

Putridă absenţa psalmii şi-i îndură.

 

Peste ridurile câtor ape sfărâmate

un zăgan răsfiră hărţi de arlechin?...

În oglindă răstigneşte-mi Orionul, frate,

şi Meropei coase-i oacheşul suspin!...

 

Tupilează-mi cheia, viespe rourată,

sub prăgarul vlăstărind din Ursa Mare!...

Pe un taier lasă-mi paos, pe-o corlată,

măcinişul vânturilor de-o prânzare,

 

înflorată rană, pâine înstelată,

aburind sfinţia oacheşă-n pridvoare!...

POEM [88]

 

De când s-a făcut întuneric

în toate amintirile tale,

te propteşti în toiagul tocit

până în căuşul palmei şi strigi:

 

„Doamne, cât mai durează

înălţimea de flacără a sufletului tău,

pe care îl mimează oceanul

peste care planează raceme de strigi?!...

 

Doamne, pe malurile aceloraşi ape

ronţăim miraţi aceiaşi covrigi!...

De departe, Doamne, te-am vândut,

şi de aproape, într-o lingură cu firfirigi!...”

POEM [89]

 

Ce bine-i şade morţii mele

cu gheara fiarei pe arsură!...

Ce bine-i şade morţii tale

cu frigul macilor pe gură!...

 

Ce bine-i şade morţii noastre

pe o corlată cu clondirul

din care îşi adapă piromanii

nadirul, ştimele, zefirul!...

 

Ce bine-i şade morţii voastre

sunând din urice şi din ucaz,

când sufletul îşi pierde scalpul,

când lebăda cloceşte doar pricaz!...

 

O fi aflând Villon, colduşul,

cât trage buca la necaz?!...

 

Faimă – ioc!... Cu răbufniri

de moarte, înserarea oablă

ne desparte, lustru vag

condeiul ne împarte!...

 

O fi tradus Villon, pungaşul,

tăcerile din sâmburii din carte?!...

Ce bine-i şade morţii moarte!...

POEM [90] 

 

Când ai plecat, Măria Ta, de-acasă

de boala veştii Prutul s-a pătat,

s-au burduşit icoanele din casă,

în sânge noaptea cinul şi-a-ncleiat!...

 

Când ai plecat, Măria Ta, de-acasă,

noi, calemgiii, cum te-am întristat?!...

Grimând ucazul crimelor de rasă

din Estul în coşmaruri desenat?...

 

Când ai plecat, Măria Ta, de-acasă,

pamfletele în sălbi s-au rotunjit!...

Gros sufletul în burguri de melasă

ce Amphion schilod şi l-a strujit?...

 

Când ai plecat, Măria Ta, de-acasă,

în draci da raiu-n lerfele piloase,

octombrie strigase luceferii la masă,

cald fumega priveghiul veciilor spirtoase!...

 

Întoarce-te, Măria Ta, colind pe-acasă!...

Azi inorogii tăi se bricolează în prinsoare,

iar sihăstriile din sărbători ne-apasă.

Clănţăi zvâcniră piromanii la tunsoare!...

Ştefan DINCESCU

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

BUNĂ DIMINEAŢA, NOAPTE!...

POEM [1]

 

Să nu le perforeze bolile şi moartea,

o insuperabilă scamatorie, iubirile noastre

şi-au făcut lămpile mici, mai mici

 

decât ochişorii acestor greieruşi exprimându-se

într-o limbă inutilă, mai inutilă decât chiloţeii

preacuvioasei Mariana Buci-de-Fier,

 

cântând sub geamurile primăriei din Galaţi,

prin ’89, să reţinem, când iepuraşii noştri

s-au trezit închiriind nişte comozi gealaţi!...

 

De ce v-aţi primenit în sânge, efebilor

de elegie infestaţi?!... Mai ştiţi moriştile

encomiaştilor protocronişti peltici?...

Visând hipopotami şi rinoceri,

poemele îşi comandau ferestre de pitici.

 

Campaţi cu lupii, dincolo de suflet,

şi-au durat tălmacii noştri sucursale.

Întoarce-te, condeiule, în colivie

şi vezi-ţi de oiţele matale!...

 

Să dormiţi cu arma la picior!...

 

De-acuma viitorul se învaţă

snopit la tălpi cu joardele. Agale

de-acuma sărăcia raşchetează

portretele băşicilor sclipind în manuale.

 

Ce zigurate încleiate

din puricii pisicului megaloman

luna dărâmă, dezmăţată,

în visele scorţosului golan?...

În cerneala noastră, vlăguită,

arde limba unui diavol inedit.

 

Toţi manglitorii şi profeţii s-au uşchit.

 

Mai vin pe râuri îngeri congelaţi?...

Stă crima jimblă între fraţi

şi-o ţară – boarfă în talcioc!...

 

Puţind a boască dintr-un poloboc,

ne-a mai rămas o rânză din noroc.

Mai vin pe fluvii tambe, sceleraţi?...

POEM [2]

 

Viitorul s-a pripit de multă vreme:

borşuri lira suflă, se tot screme.

 

Faţa n-are fluturi să ne plângă,

clipa iepuri n-are să ne creadă,

 

vestea n-are ploaie să ne stingă,

somnul stele n-are să ne vadă,

 

râsul n-are gură să ne râdă,

mâna sceptru n-are să-nflorească,

 

ruga n-are piele să se spele,

coarne versul n-are să buşească,

 

rana şişuri n-are să răcească,

vise visul n-are să viseze,

 

ziua n-are scuturi să cuteze,

casa buturi n-are să cineze,

 

ziduri zidul n-are să conteze,

moartea sânge are să doneze.

 

Zuruind din icre, din speteze,

neamuri lira n-are să sculpteze.

POEM [3]

 

Sirena ambulanţei denunţă dimineaţa.

 

Te vezi bătrân, posomorât şi cârtitor,

încovrigat în cârpele metresei noastre,

pe care o sărută maidanezii pe gâtul

răsucit după modelul Paul Verlaine.

 

Tuleşte-o, prinţe! Azi danezii

cultivă barabule-n Elsinore.

 

Pe-aici laleaua­-şi crapă strălucirea

de-un zid de care ne-ndoim c-ar exista,

deşi îi pipăim neruşinarea zgrunţuroasă,

de care voroviră cronicarii cruşiţi

de hămăitul de la Est. Mai vin

luminile din Est, din Vest?...

Mai urcă muştele pe Everest?...

 

„Aceste blânde palme mici de azi

sunt crimele mai mari de mâine”,

anunţă călimara din Gadara.

 

Toţi Mengeliştii îşi adoră ţărişoara

şi dai de-un câine-n orice pâine.

 

Sirena ambulanţei destupă dimineaţa

în care tot boscorodeşte papagalul.

Unde-i râul care seacă, Doamne,

fără să-ţi adape drumurile, calul?!...

POEM [4]

 

Agăţat de tobele druidului,

de câte ori sufletul meu a făcut trotuarul

pe străzile Bacăului, ale Romei şi ale Madridului?...

 

Mereu belit de utopiile din viaţă,  

de ce zâmbea prostanul de Romeo

din bramburita lui privighetoare,

prea agramată, clandestină primăvară?!...

 

Ducându-vă sicriele la subţioară,

să şlefuiţi votive, testamente,

„oameni de bine” din stabilimente!...

 

Închişi în pivniţe, în castre,

să renunţaţi la pieile voastre, oameni

de şmirghel, oameni de plută!...

 

Niciun Mecena veacul nu-şi ajută.

 

Sub orele stângace, scunde,

se pregăteşte snoabă moartea de culcare,

iar Dumnezeu, blajinul ghirghilic, o face lată.

 

Mulgându-şi caprele Domniei Sale,

sub fagii îndoiţi cu primăveri, cu soare,

ne cheamă Tityrus la judecată.

 

Pe ce mai faci, von Mengele, prinsoare?...

POEM [5]

 

De câte ori Socraţii noştri

daţi cu rindelele lui Vodă, chiorâşul,

agramatul şi bâlbistul, de câte ori lătrăii

noştri cu buze istovite, băşicate

de-acizii laudelor şagrinate, de câte ori

menadele vărgate, cu busuioc

pe suflete frecate, de câte ori sutanele

slinoase, duhnind a şmecherie şi-a răchie,

 

de câte ori străjerii noştri, cei tipăriţi

pe muşuroaie de orbeţi, de câte ori năvrapii

noştri, scuipând sămânţă-n oale

cu peceţi, de câte ori dulgherii noştri,

de câte ori pisarii noştri, de câte ori

haidăii noştri, de câte ori zugravii noştri

strigară-n athanorul facerii pietroase?...

 

„Închideţi căşi, coşare, foişoare!... Închideţi

schituri, spiţerii!... Închideţi covălii, cetate!...

Închideţi catedrale şi ospicii!... Închideţi

Pitii, haruspicii!... Închideţi Lupul şi Scufiţa,

Omul cel negru şi Babaul!... Ştergeţi baboii,

linul şi guvidul, condeiul, candela,

covidul, moimiţa, noimele şi spiţa!...”

 

Îşi cântă şăici, poslete, izolete

casabilii bătrâni lemnoşi!...

Aceiaşi regi, acelaşi carcalete,

aceiaşi funambuli simandicoşi!...

POEM [6]

 

Citind complexul (care?...)

şi perplexul, nu glodurosul

suflet îşi ghiceşte sexul?...

 

De-o vară Faust gângureşte-n somn,

rozându-şi degetele vinovate

de umbra semnăturii înşirate

pe testimoniile unui histrion.

 

Cum latră visul cel mai negru

din berăriile impetuoasei toamne

în care îţi ascuţi plaivazul, Doamne!...

 

Cel mai sagace dintre proştii lumii

ce scrie pe coperta spumii?... Ce pune

„vagabondul exilat de zei” în ramă?...

 

Un guguştiuc brodat în decalogul zilei

se sperie că n-ar putea să zboare

pe ritmurile stelelor şi-ale zambilei.

 

Azi nicio dictatură nu mai doare?...

Se uită mâinele între picioare,

posteritatea pârâie în bălegarul din sertare.

POEM [7]

 

Lucrurile, Doamne, m-au urzit ciocnire!...

 

Mi-e teamă să le privesc. Poate văzul ucide.

Mi-e teamă să le ascult. Poate auzul ucide.

Mi-e teamă să le iubesc. Poate iubirea ucide.

Mi-e teamă să le pictez. Poate penelul ucide.

Mi-e teamă să le scriu. Poate peniţa ucide.

 

Lucrurile, Doamne, m-au lucrat psaltire!...  

 

Ce mâine fi-va, Doamne, până mâine?!...

Ce mâine fi-va, Doamne, fără greieri?!...

Ce mâine fi-va, Doamne, fără mine?!...

 

Ce mâine fi-va, Doamne, fără creieri?!...

Ce mâine fi-va, Doamne, fără tine?!...

Ce mâine, Doamne, o să treieri?!...

 

Ce mâine fi-va, Doamne, fără mâine?!...

POEM [8]  

 

Umbrela, lingura şi cana,

sâneaţa, sabia şi pălăria le-am dat

unui pământ nevrednic, unui pământ

spălat de orice soi de rugă, scoverga

de la dracu-n praznic, acolo unde ouă

nebunia şi scoate pui în parlament.

 

Ideile au scoarţele de fontă

şi sufletele de ciment.

 

Ce-ţi spune papagalul jumulit de vânturi

nu uită pana trimiţând mesaje

unor corăbii neieşite din cedrii noştri,

din pădurea noastră, pe care o pictează

tirania cu pensulele dumisale,

insomniace, mestecând în sânge

acum de îngeri, ieri de monştri.

 

Ne-au mai rămas trompeţii

unui câmp de luptă?... Treziţi-mă!...

De când am adormit, Marie?!...

De-acum să-mi fie moartea la chindie?...

De-acum vor mai veni colindătorii?...

 

De ieri ne-au şters

din catastif lampadaforii!...

POEM [9]

 

Altcineva îşi bea ceaiul la rădăcina

viziunilor noastre, altcineva face plajă

la rădăcina nenorocirilor noastre,

altcineva aplaudă la rădăcina urletelor noastre,

 

altcineva se abţiguieşte la rădăcina

răzmeriţei noastre, altcineva oxidează

la rădăcina capitulării noastre, altcineva

sare cu picioarele pe scalpurile noastre,

 

altcineva se pregăteşte pentru delirul mărilor

noastre, altcineva exersează pentru Penelopa

noastră, pentru întrebucile sale, coclite,

altcineva evidează cocoşii lui Socrate,

 

altcineva îşi incendiază hărţile şi corăbiile

din acvariu, din lighean, din borcan,

altcineva îşi incendiază catapultele şi turnurile

de apărare din pod, din chicinetă, din balcon,

 

altcineva satârul îşi şterge de sânge pe rimele

noastre, altcineva se iscăleşte pe catargele

naufragiilor noastre, altcineva îşi parfumează

demonii cimentaţi în sărbătorile noastre.

POEM [10]

 

Şomaj, paranghelie, faliment,

brancardieri, ventilatoare, izolete,

combinezoane, măşti şi amulete,

rezilienţă, pandemie, carantină,

scursori, jandarmi şi procurori,

vlădici, plătici şi vidanjori,

ferină ţară ţăndărind lumină!...

 

Spitale şi aziluri sparte de covid,

amenzi, corvezi şi ordonanţe

militare, conserve, macaroane şi orez,

Barcazul beat, puhavul calabrez,

mangleală, ciorditori, suicidari,

fasole, bulughene şi slănină,

printre prăzari şi-ntre zdrângari

plaivazul fanteziile-şi declină!...

 

Zăbrele, ambulanţe şi palestre,

bigoţi, demagogie, ignoranţă,

guvizi, ţepari şi hahalere,

excavatoare, gropniţe comune,

strigoi politici, manutanţă,

un Corn de vânătoare, anduranţă,

 

ţuicari, stipendii, chicinete,

un speech, sicari, oleacă de vrăbete,

erzaţ de nimburi, spârc de-o ţară,

ce bâlci de-o chioară primăvară!...

POEM [11]

 

Fără nume, Doamne, fără număr,

istoviţi, miraţi, disciplinaţi,

fără mângâieri şi fără de bocire,

primeniţi în saci de plastic, Doamne,

trec marii noştri ochi închişi,

fără preoţi, fără lumânare, Doamne,

de la Madrid şi până la Bacău,

din Sculăreţi şi pân’ la Roma!...

 

Fără nume, Doamne, fără număr,

trec servii noştri, nu-i boceşte nimeni,

vin bravii noştri cu plămâni topiţi,

fac reverenţele perfecte, îşi flutură

batistele şi-o iau de-a dreptul

pe mările tumefiate, pe oceane,

pe unde îşi deschid sipetul

gălăgioasele, avidele orcane!...

 

Fără nume, Doamne, fără număr,

cuptoarele silenţioase hulpave

îţi înghit afinii!... Azi – mătăsoase,

călduroase – strâmtează-şi togile

cretinii în parlamente puturoase!...

 

Nu-şi coace vârful spaima rădăcinii?

Nu-şi frânge poama insomniile tulpinii?

Au toate legile fărădelegi în case!...

POEM [12] 

 

I

 

Toate secundele noastre

şi-au pierdut calabalâcul dumnealor,

 

toate metresele noastre

şi-au pierdut samovarele dumnealor,

 

toate credinţele noastre

şi-au pierdut tălăngile dumnealor,

 

toate cvadrigele noastre

şi-au pierdut spiţele dumnealor,

 

toate săbiile noastre

şi-au pierdut convivii dumnealor,

 

toate alambicurile noastre

şi-au pierdut Filipicele dumnealor,

 

toate statuile noastre

şi-au pierdut custozii dumnealor,

 

toate crucile noastre

şi-au pierdut elocinţa dumnealor.

 

II

 

De ieri toate catedralele noastre

ne-au expurgat toate oraşele noastre,

 

de ieri toate găleţile noastre

ne-au revocat toate fântânile noastre,

 

de ieri toate pânzele noastre

ne-au ranversat toate velierele noastre,

de ieri toate fluviile noastre

ne-au concediat toate mările noastre,

 

de ieri toate bastoanele noastre

ne-au cicălit toate azilurile noastre,

 

de ieri toate zidurile noastre

ne-au excizat toate cazematele noastre,

 

de ieri toate condeiele noastre

ne-au devalizat toate sufletele noastre,

 

de ieri toate muzele noastre

ne-au bricolat toate recviemurile noastre.

 

III

 

Vine mama şi răsfoieşte albumul gropilor comune,

ridică din umeri şi-o ia la sănătoasa,

 

vine trompeta şi răsfoieşte albumul gropilor comune,

ridică din umeri şi-o ia la sănătoasa,

 

vine Lunguţa şi răsfoieşte albumul gropilor comune,

ridică din umeri şi-o ia la sănătoasa,

 

vine scatiul şi răsfoieşte albumul gropilor comune,

ridică din umeri şi-o ia la sănătoasa,

 

vine muntele şi răsfoieşte albumul gropilor comune,

ridică din umeri şi-o ia la sănătoasa,

 

vine marea şi răsfoieşte albumul gropilor comune,

ridică din umeri şi-o ia la sănătoasa,

 

vine Dumnezeu şi răsfoieşte albumul gropilor comune,

ridică din umeri şi-o ia la sănătoasa.

IV

 

Mâinele pe care l-am aşteptat

nu este mâinele care s-a eviscerat pentru noi?...

 

Visele pe care le-am aşteptat

nu sunt visele care s-au damblagit pentru noi?...

 

Credinţele pe care le-am aşteptat

nu sunt credinţele care s-au prostituat pentru noi?...

 

Plaivazul pe care l-am aşteptat

nu este plaivazul care s-a recuzat pentru noi?...

 

Munţii pe care i-am aşteptat

nu sunt munţii care s-au învrăjbit pentru noi?...

 

Epigonii pe care i-am aşteptat

nu sunt epigonii care s-au jugănit pentru noi?...

 

Bocitoarele pe care le-am aşteptat

nu sunt bocitoarele care s-au grimat pentru noi?...

 

Morţii pe care i-am aşteptat

nu sunt morţii care s-au entuziasmat pentru noi?...

 

V

 

Astăzi bisericile noastre

stau cu uşile legate cu sârmă ghimpată,

 

astăzi săbiile noastre

stau cu uşile legate cu sârmă ghimpată,

 

astăzi prostituatele noastre

stau cu uşile legate cu sârmă ghimpată,

astăzi rugăciunile noastre

stau cu uşile legate cu sârmă ghimpată,

 

astăzi elegiile noastre

stau cu uşile legate cu sârmă ghimpată,

 

astăzi pamfletele noastre

stau cu uşile legate cu sârmă ghimpată,

 

astăzi ficţiunile noastre

stau cu uşile legate cu sârmă ghimpată,

 

astăzi statuile noastre

stau cu uşile legate cu sârmă ghimpată.

 

VI

 

Codrule, codruţule,

cât mai taci, pruncuţule?

Plânge-m-aş, brăduţule,

că spălatu-ne-a cu sodă

boaita lui Caragea Vodă,

de-am ajuns zaţul, prisosul,

umbra care-şi suge osul,

de-l vopseşte-n târg, la modă,

boarfa lui Caragea Vodă,

de primim (cu otuzbirul)

sbilţul, Cezarii, fachirul,

homicizii, jălbărime,

cântăciune, rugăciune,

dangăte, odăi comune!...

POEM [13]

 

Scrie atât: „o inimă bleu” – „o mare bătaie de cap”,

scrie atât: „egloge” – „nişte piei de jivine belite”,

scrie atât: „bunăstare” – „nişte cărucioare cu invalizi

de război”, scrie atât: „celebritate” – „o mocăniţă astmatică,

târându-se, de-a-ndoaselea, pe-o singură şină”.

 

Scrie atât: „asalt” – „o catapultă cu ouă de pitulice”,

scrie atât: „cutezanţă” – „nişte piroane bătute în aburi”,

scrie atât: „blândeţe” – „tigrul cu limba trecută prin frişcă”,

scrie atât: „solidaritate” – „o pilotă umplută cu mâţe”.

 

Scrie atât: „a venit primăvara cu metastaze de crezuri”,

scrie atât: „a venit primăvara cu acordeoane de stârvuri”,

scrie atât: „a venit primăvara cu academii de înjurături”.

 

Scrie atât: „a venit primăvara în nimburi de carcalete”,

scrie atât: „a venit primăvara în reverii de cianură”,

scrie atât: „a venit primăvara în pijamale de călău”.

POEM [14]

 

Noi am rămas pe-acilea

din pricină că nu am ghicit

că mai există şi alte iaduri mai protectoare!...

 

Voi aţi rămas pe-acilea

pentru că nu aţi ştiut să fiţi

şi alte suflete mai îndestulătoare!...

 

Nici bravi, nici poltroni, nici iloţi,

astăzi, congenerii mei de-o şchioapă,

este perfect pentru noi, toţi şi netoţi,

să ne cocoloşim într-o absenţă mioapă!...

 

Astăzi nu trebuie să vă mai lăudăm, iată,

pentru gulagurile voastre cele mai estetice!...

Astăzi nu trebuie să ne mai iertaţi, iată,

pentru urletele noastre cele mai inestetice!...

 

Şi-acum, iată, chiar de la mandea,

ultimul sfat iscusit: „Să nu uitaţi să puneţi

sare, cinteze şi fluturi în bucate!...”

 

Cât de poetic le potriveşte Dumnezeu pe toate!...

POEM [15]

 

Cineva îşi încalţă drumurile pe dos.

„E bine, e bine!...” Cineva îşi îmbracă

anotimpurile pe dos. „E bine, e bine!...”

Cineva îşi amanetează spărturile nădragilor.

„E bine, e bine!...” Cineva îşi rafistolează

statuia într-o bodegă. „E bine, e bine!...”

 

Cineva îşi ia armura, călimara şi calama

şi intră în baia comunală. „E bine, e bine!...”

Santa Maria, Pinta şi Nina se caţără pe Ararat.

„E bine, e bine!...” Porumbelul îşi umflă pânzele sale.

„E bine, e bine!...” Caii dau buzna, pârţâind,

peste Atlanticul amorezat. „E bine, e bine!...”

 

Cineva îşi ia armura, călimara şi calama

şi iese din baia comunală. „E bine, e bine!...”

Încotro, norocosule Panza?!... Încotro,

inocenţă?!... („Peniţa mâzgăleşte: un infern!

Sunt condamnat la chinul mâzgălelii?”)

„Înainteee!...”, strigă Montezuma dintre

maniile sale buhăite. „Înainteee!...”,

ţipă Columb dintre pânzele sale anchilozate.

„Înainteee!...”, urlă Musaios dintre boturile

sirenelor obturate anapoda. „Înainteee!...”

 

Malurile nu se mai zăresc de mii de ani,

poate că maluri n-au existat niciodată,

dacă toate interioarele îşi uzurpau exterioarele,

dacă toate exterioarele îşi devalizau interioarele.

 

„Înainteee!...”, zbiară peniţele rotindu-se

în beznă. „Înainteee!...”, răcneşte ziua cu maţele

întoarse pe dos, cu unghiile înfipte în osânza

sangvinarilor aţipiţi la prove. „Înainteee!...”

Pe lângă Santa Maria, Pinta şi Nina dansează

şipurile cu mesaje împopistrate. Nu are rost

să le înhaţi, să le deschizi, magistre Ahab!...  

 

Privind icoanele din Scorniceşti,

de ce nu se-nchideau poeţii la prohab?...

Ce spune astăzi rumenul Moab?...

 

Ape lascive, hrăpăreţe!... Ape fugoase,

purpurii!... Ape corcite, certăreţe!...

Toţi cioflingarii dau cu sâc.

Vârste greţoase, biblii cu bâzdâc!...

 

Cineva îşi îmbracă sărbătorile pe dos.

„E bine, e bine!...” Cineva îşi prefaţează

Cântarea cântărilor din Bănie. „E bine, e bine!...”

Cineva îşi postfaţează Condeiul şi hahalerele sale

din Bacău. „E bine, e bine!...” Cineva umblă cu periuţa

de dinţi prin nările minotaurului. „E bine, e bine!...”

Cineva îşi îndeasă calapodul pe gât. „E bine, e bine!...”

 

Nu picoteşte Moby Dick, cârlionţatul,

în geamul Persiei din creşa de la Secu?...

Nu obosiră tobele, fligoarnele şi natul

să tragă puricele cu edecul?...

 

„M-am dezvăţat să mai trăiesc

printre pitici” înfofolind aricii în arnici!...

POEM [16]

 

Această noapte a venit pe nepusă masă!...

 

În cana cu apă îşi spală grijile sale,

sub ţestul de pâine îşi coace boroboaţele sale,

în laptele vacii îşi odihneşte nedreptăţile sale,

în cărămizile templelor îşi bolboroseşte ruinele sale.

 

Această noapte a venit pe nepusă masă!...

 

Fătului din ou îi răsuceşte gâtul şi gândul,

şarpelui casei îi retează capul c-o lovitură perfectă,

icoanelor noastre le scoate ochii cu ochii de tigru

şi-n pieţele Băniei îşi schimbă talanţii pe muşte.

 

Această noapte a venit pe nepusă masă!...

 

Nu ştiu dacă îţi pune cuţitul la gât, dacă îţi taie

respiraţia cu „trestii de sticlă”, dacă îţi smulge

dinţii din bolboroseala tribunei, dacă îţi lipeşte

inima cu prenadez, dacă îţi vizitează

puţoii rotunzi şi fiicele oable, Adame!...

 

Această noapte a venit pe nepusă masă!...

 

Pe uricele noastre

îşi plimbă degetul Mefistofeles.

 

Oamenii s-au împrăştiat, parcă bătuţi cu păleaţa,

geamurile afişează orbire, uitare şi ură,

uşile mai asamblează umbre de clampe,

iar tobele anunţă defrişări masive.

 

Ţara s-a transferat la pompele funebre,

vasăzică perfecţiunea şi-a împlinit

„toate profeţiile politice”.

POEM [17]

 

Să te închini în faţa mea,

„dădacă literară”, dar nu uita

să te închini, regeşte, şi-n faţa langurosului

 

bujor ciupind scatiul dogorind în seră, 

şi-n faţa bicului stropind miriştea,

şi-n faţa iepuroilor mezdrind un vişin,

 

şi-n faţa lunii adăpând restriştea,

şi-n faţa scroafei molfăind vălăul,

şi-n faţa lui Villon sfinţind bulăul!...

 

Să te închini în faţa mea,

„poşircă literară”, dar nu uita să te închini,

mâţeşte, şi-n faţa şoricelului păpând slănina,

 

şi-n faţa pâinii tale aburinde,

şi-n faţa vinului bolborosind în leică,

şi-n faţa rândunelelor de pe suveică,

 

şi-n faţa câinelui lingându­-şi cotolanul,

şi-n faţa mâţei călărind olanul!... (Uitându-şi

genele-n fântână, mai ies nălucile

din alambic de-o săptămână?...

 

Mai vin colindătorii morţilor alpestre

să-mi scoată păuniţele din bezne, când

inspiraţia îşi dă cu pioleţii peste glezne?...)

POEM [18]

 

Toate dinastiile s-au dus pe Apa Sâmbetei, mamă!...

Toate eşafodurile s-au dus pe Apa Sâmbetei, mamă!...

Toate autodafeurile s-au dus pe Apa Sâmbetei, mamă!...

Toate ordaliile s-au dus pe Apa Sâmbetei, mamă!...

 

(Până mâine se vor limpezi toate luptele noastre.

Până mâine vom plăti, cu vârf şi îndesat,

obrăznicia de-a fi rămas prea noi înşine.)

 

Toate provinţiile s-au dus pe Apa Sâmbetei, mamă!... 

Toţi gladiatorii s-au dus pe Apa Sâmbetei, mamă!... 

Toţi inchizitorii s-au dus pe Apa Sâmbetei, mamă!...

Toate Giocondele s-au dus pe Apa Sâmbetei, mamă!...

 

(Până mâine vom deveni eroi cu jumătate de normă.

Până mâine orice poem va divorţa de peceţile noastre.

Până mâine orice piatră va traversa profeţii de staniol.)

 

Toate Pitiile s-au dus pe Apa Sâmbetei, mamă!...

Toţi lampagiii s-au dus pe Apa Sâmbetei, mamă!...

Toţi tromboniştii s-au dus pe Apa Sâmbetei, mamă!...

Toţi escapiştii s-au dus pe Apa Sâmbetei, mamă!...

Toate Armadele s-au dus pe Apa Sâmbetei, mamă!...

 

(Până mâine voi ajunge ultima hemoragie a Parnasului.

Până mâine va ieşi din cuptorul lui Paracelsus şoricelul

c-un singur picior. Până mâine v0i fi cenuşa lui Montezuma.)

 

Zi de zi jurămintele tale îşi fac trepanaţie,

veacule, dragule!... Noapte de noapte legile tale

îşi sărută diavolul în cerul gurii, veacule, dragule!...

 

(Noi suntem poveştile poveştilor voastre.

Luaţi-ne-acasă!... Noi suntem ficţiunile

ficţiunilor voastre. Luaţi-ne-acasă!...

Noi suntem credinţa credinţelor voastre.

Luaţi-ne-acasă!... Noi suntem bocitoarele

bocitoarelor voastre. Luaţi-ne-acasă!...

Noi suntem scăldătoarele scăldătoarelor

voastre. Luaţi-ne-acasă!... Noi suntem

crucile crucilor voastre. Luaţi-ne-acasă!...)

 

Când la apel fantasmele o cheamă,

ce strigă bătrâneţea pardosind aziluri

într-o provinţie cu nazuri de aramă?...

 

Ce urlă anii jecmănind iluzii, mamă,

ce suflet este trainic să asculte?!...

Vine veacul, morfolit, la judecată

şi primeşte sulte după sulte.

 

Nu sunt toate statuile nişte insulte?...

POEM [19]

 

Ce fiară, Doamne, umblă prin lume?!...

 

Nu ştie piciul acesta, care înnebuneşte

cu trişca în gură, nu ştie pălăria aceasta,

care fraternizează cu toate cărările,

nu ştie oratorul acesta, care îşi astupă

tinereţea cu pietricele, nu ştie muierea aceasta,

mai clocotită decât un alambic oltenesc,

nu ştie bătrânelul acesta, picotind în balcon,

cu mâţul Zavaidoc şi cu Şeherezada pe genunchi.

 

Ziua dă cu gălbenuş de clopote pe turte.

De ce oftează Zubaida din rărunchi,

iar viitorul are gloanţele amar de scurte?...

 

Trecând peste gâtlejul ghepardului bolnav,

nu ştie ora ce seară o aşteaptă pe după colţul

bătrâneţii noastre. Ce li se-ntâmplă măştilor

arzând pe chipurile-nchipuirii noastre,

agreste, pirpirii şi erodate?!...

 

Toate condeiele se jură, doică mare,

că şi-au lărgit cărările din astre!...

 

Încercănate, moleşite, izinite,

nopţile s-au înţepenit într-o singură zi.

O prepeliţă a căpuşilor din rouă

să-mi fie viaţa vidului de vizavi?...

 

Ce fiară, Doamne, umblă prin lume?!...

POEM [20]

 

Sfidând cnemidele şi casca,

ne-am căţărat pe-un munte mai înalt

decât viitorul celui din urmă gurist

de la Bârca, de la Sârsca, de la Dolhasca!...

Iată-ne învingători, Alexandre!...

 

Ce ieftin se vindeau albumele unui turist

cu pandalii de faraon!... Sub cerul cazon,

ne râzgâiam cu săndăluţele, din ’71,

scâlciate. Un derapaj naţional!...

 

Pe sub blacheurile imnurilor tandre

puţeau luminile a rumeguşuri de Canal.

Iată-ne învingători, Alexandre!...

 

Am cărat, timizi, în spate

nu tărtăcuţele lui Sisif, narcomanul,

nu besactele cu micsandre, nu cintezele,

ciocârlanul, ci muşiţa de scamatori

pe care-i dichiseau măicuţele cu epoleţi,

de care ne loveam învineţindu-ne pruncia

jucându-se, în Văile Sidim, cu nişte pioleţi.

 

Într-o provinţie cleioasă priponiţi,

intoxicaţi de papagalii cocoliţi,

iată-ne învingători, Alexandre!...

 

19 MARTIE 2021

POEM [21]

 

I

 

Singurătatea umblă de mână cu tăcerea

pe străzile Bacăului. Singurătatea umblă de mână

cu Fiii alambicului pe malurile Desnăţuiului.

Singurătatea umblă de mână cu insomniile pe străzile

Romei. Singurătatea umblă de mână cu rudiarii

Craioviţei pe malurile Tibrului. Singurătatea

umblă de mână cu restriştile pe străzile Parisului.

Singurătatea umblă de mână cu Albatrosul

pe malurile Senei cotcodăcind în jupoane de absint. 

 

Singurătatea umblă de mână cu tăcerea

pe străzile Madridului. Singurătatea umblă

de mână cu Guernica pe malurile Guadalquivirului.

Singurătatea umblă de mână cu Balerca

de Amontillado pe străzile Richmondului.

Singurătatea umblă de mână cu fanfara

Firelor de iarbă pe malurile Potomacului,

pe-acolo, Diogene, pe unde spiţa bravilor strigă:

 

„Lasă poeţii pierdutelor glorii ale istoriei

cu trenă sclipitoare, lasă legendele lumii feudale,

triumfuri de regi, robia şi cástele, întoarce-te

spre lumea care vine, ursită viitoarelor

victorii – şi dă uitării lumea retrogradă,

las-o în seama barzilor obscuri; târască-i dânşii

cântecele leşinate pe trena-i sclipitoare.”

 

Singurătatea umblă de mână

cu fachirii pe străzile nefericirilor noastre.

Singurătatea umblă de mână cu bocitoarele

pe străzile gloriei noastre, pe care de-atâta tăcere

bocancii trupeţilor se lipesc de asfalt.

(O bujdulă de fier. O uşă de fier.

O fereastră de fier. O plapumă de fier.

O gură de fier. O căciulă de fier.

O mână de fier. O mănuşă de fier.)

 

Ce singură se simte pe străzi singurătatea!...

Ce sigură zâmbeşte lumina peste vămi!...

Ce singură flanează o plagă printre săbii!...

Ce sigură tronează o iarnă peste vrăbii!...

Ce singură scandează peniţa printre scămi!...

 

Ce sigură se simte o inimă în fluturi!...

Ce singură se schimbă mârţoaga pe sub scuturi!...

Ce singură se simte trompeta între greieri!...

Ce sigură se plimbă maceta peste creieri!...

Ce singură, mărire, de inocenţi te scuturi!...

 

(O rimă de fier. O beznă de fier.

Un Pegas de fier. O togă de fier.

O mare de fier. Un peşte de fier.

O Itacă de fier. O rugă de fier.)

 

Iată, cântecele noastre: o fereastră

cârpită în ziduri!... Iată, cântecele noastre:

nişte albine injectate cu beznă!...

Iată, cântecele noastre: o tobă

maltratată de nişte fulgere bigote!...

Iată, cântecele noastre: nişte rindele

şlefuind faraonii!... Iată, cântecele noastre:

nişte lăcuste tăiate cu satârul!...

 

Ce singură luceşte credinţa dintre ziduri!...

Ce singură plesneşte în bâlci posteritatea!...

Ce singură bălteşte speranţa pe sub riduri!...

Ce singură trosneşte în mări eternitatea!...

II

 

Până la urmă fiecare

se pricopseşte cu insuliţa şi cu papagalii săi,

cu undiţele şi cu peştişorii dumisale,

aidoma duhovnicului pricopsindu-se cu bolile

şi cu viciile infantelui a cărui sabie ne-a fost

(pardon!...) o japiţă devotată, poete!...

 

Până la urmă fiecare

dezmembrează copilăria fiecăruia,

până la urmă fiecare

eviscerează viitorul fiecăruia,

până la urmă fiecare

trepanează creierul fiecăruia.

 

Până la urmă fiecare

se înarmează cu ura fiecăruia,

până la urmă fiecare incendiază cioarecii

pămpălăului Ahile, care de veacuri

îşi cam face nevoile pre sine însuşi.

 

Până la urmă fiecare investeşte

în frânghia şi în săpunul său,

până la urmă fiecare îl poartă

în cârcă pe fiecarele său, până la urmă

fiecare îşi face din gloria literară

o pensulă pentru vopsitul scuipătoarelor

din primăriile în care se pedalează

pe-aceleaşi biciclete cu roţile pătrate.

 

Până la urmă fiecare dă buzna,

măcar o singură dată într-o viaţă de câine,

în Pensiunea Dina din 1985, acolo unde

damful expatrierii îmbătrânea macaroanele

din farfuriile disidenţilor cu zurgălăi sub pălărie.

Pe-acolo, bunii mei fii, moartea investea

în garoafele de staniol din care miliţienii balcâzi

îşi făceau sorcove!... Pe-acolo, taciturnii mei fii,

întunericul se încâlcea în romanele şiroind

prin gaura cheii!... Pe-acolo, pirpiriii mei fii,

utopiile îşi strângeau, de boaşe, amfitrionii scheletici!...

 

Până la urmă, bravii mei fraţi,

fiecare vreme îşi are calpuzanii şi cizmăruşul ei!...

Până la urmă, năbădăioşii mei fraţi,

fiecare generaţie îşi împlântă briceagul

în heruvimii săi apatrizi!... Până la urmă,

trăncănitorii mei fraţi, fiecare inocenţă

îşi pensează sprâncenele într-o casă de atrizi!...

 

Până la urmă, vrednice Pedro, zdranc!...

nişte Mâţe pe soclu, până la urmă, poete,

pleosc!... nişte cupole în mâluri, până la urmă,

băiete, huştiuliuc!... nişte bulendre în scoc,

până la urmă, Alexandre, ţâşti!... nişte

demoni prin suflet, până la urmă (păzea,

Merişor!...) de-o viaţă plaivazul ia foc.

POEM [22]

 

Îmi subţiază focul metehnele din flaut,

lăsându-mă pojghiţă, translucid,

pe când buştenii-şi caută o altă mare

pe malul unui pârâiaş rotund,

lucind printr-un inel din ghicitoare.

 

De când ne-am învăţat să bem de cucută,

zăcută mamă,-n veghe de răsură,

betoanele oraşului împuşcă ură!...

 

„Nu «pantofarul» şi-a înfipt blacheurile-n noi?”,

întreabă tâmpla poetului muşcând făptură

din caldarâmul martelat de ploi.

 

Doar un mârtan şi un sticlete,

la geam jucându-se-n agud,

reformulează panorama pe-ndelete,

când „stau pe trepţii vântului” zălud.

 

Pe lumea cealălaltă mă aud vrăbete

suflând în corn de vânătoare.

Mă cheamă numenele din izvoare

într-o cetate bosumflată să mă-ntorn.

 

De-acuma splinul calcă zeii în picioare,

de-acuma răcăneii scârţâie la unison:

„Mai suna-vei, dulce corn?!...”

 

Se vrea orice boldei marsúpiu cu licorn.

POEM [23]

 

De-acum daţi-i Cezarului

toate câte sunt ale Cezarului!...

De-acum daţi-i pietrei tărtăcuţa

care este a pietrelor voastre!...

De-acum daţi-i lacrimii căpăstrul

care este al lacrimii voastre!...

De-acum daţi-le câinilor toate

câte vă pătează sufletul neîndemânatic!...

 

De-acum daţi-i cuţitului toate

câte sunt ale cuţitului vostru!...

De-acum daţi-le cizmelor precizia

şi alifiile cizmelor voastre!...

De-acum daţi-i Poppaeei

cenuşa tiribombelor voastre!...

 

De-acum bisericile noastre

au uşile îngheţate în lacăte. De-acum

bisericile noastre au ferestrele

astupate cu izmene. De-acum

bisericile noastre se culcă în paturi

de campanie şi se trezesc în paturi

de spital. De-acum bisericile noastre

au botniţe şi bezne comune.

 

Ce singură

scânceşte în saci posteritatea!...

Ce singură cârmeşte în morţi eternitatea!...

POEM [24]

 

Azi cântecul făr’ de ventuze

nu-şi mai găseşte ancora pe-aceste veliere

plutind fără vreo mare-n custodie

între tăcere, Doamne, şi-nviere!...

 

Azi sufletul cel rătăcit în noduri

nu-şi mai găseşte lupul râzgâiat,

din fabulele voastre cele mai isteţe,

stropşite-n paginile altui Ararat!...

 

De-acum privighetorile neputincioase

nu-şi mai găsesc statuile în pieţe,

pe unde îşi aprinde candela minţitul

pe care-l tipăresc pe solzi de aur

aceleaşi Majestăţi sfădite cu sfinţitul!...

 

Azi anotimpul cel mai searbăd

în nimb nu investeşte niciun sfanţ.

Cum vine versul tămâind abisul

şi-un vis în pantofiorii săi de glanţ!...

POEM [25]

 

Ce pârţuri trage toba mare,

snopită de limbricul cocoşat,

de baragladina stâlcită!...

 

Acolo golurile dintre creieri

se fuduleau şi burduşeau muzeul.

Acolo trădătorii cu miros de lapte

pe calapod îşi lăbărţau trădarea.

 

Acolo pingelarii, soitarii

ciupeau arginţii dictaturii.

Acolo inspiraţia-şi da duhul, 

scuipată în urciorul cu tărâţe.

Acolo haita îşi da ortul popii

muşcând goglezele unor meduze.

 

Vădanii viselor, goldanii,

prin gămălia acului de la chimir

pe-acolo îşi treceau şoldanii.

 

Cum v-am spălat ciubotele cu mir!...

POEM [26]

 

Laudă vouă, măşti ale luptei,

ale înfrăţirii şi ale învierii noastre!...

Laudă vouă, măşti ale suferinţei,

ale oboselii şi ale salvării noastre!...

Laudă vouă, măşti ale bucuriei,

ale uitării şi ale amintirilor noastre!...

 

Laudă vouă, măşti ale visării,

ale poeziei şi ale gloriei noastre!...

Laudă vouă, măşti ale bătrâneţii,

ale tinereţii şi ale copilăriei noastre!...

Laudă vouă, măşti ale magherniţelor,

ale azilurilor şi ale pivniţelor noastre!...

 

Laudă vouă, măşti ale capitulării,

ale izoletelor şi ale ţarcurilor noastre!...

Laudă vouă, măşti ale beznei,

ale frigului şi ale angoaselor noastre!...

Laudă vouă, măşti ale insomniilor,

ale epuizării şi ale privighetorilor noastre!...

 

De mâine morţii noştri, răscoliţii,

nespovediţii, nescăldaţii şi neplânşii,

certaţii, zgribuliţii şi brumaţii,

în negri saci de plastic recoltaţi,

cu trandafiri, gherghine şi lalele

vor reveni la uşa voastră,

sârguincioase măşti ale iluziei de-a fi

bojogii unui cântec destupat!...

 

De mâine morţii noştri, amorţiţii,

de mâine morţii noştri, istoviţii,

de mâine morţii noştri, gârboviţii,

de mâine morţii noştri, sclipuiţii,

de mâine morţii noştri, rătăciţii,

vor încolţi din limpezimea voastră,

vor înflori din pietatea voastră,

vor străluci din veghea voastră,

vor hoinări prin carnea voastră!...

 

Voi, măştile agapelor din cataclisme,

voi, măştile goglezelor din turgescente isme,

picioarele să le spălaţi, cu sufletele

să le ştergeţi binişor, până lumină,

Doamne, va ţâşni din ele!...

 

S-au înnodat boscarii pe zăbrele?...

Cum clipocesc nevrozele în iele!...

POEM [27]

 

Ce-ai făcut, Doamne, cu fragedele, strălucitele

pagini ale închipuirii noastre veşnic borţoase?!...

Azi în dizgraţie căzută, că nici păduchii

n-o visează, dar ieri bătută-n pietre preţioase,

trăgea niţel, din când în când, şi lady la aghioase?...

 

Ce-ai făcut, Doamne, cu mototolitele noastre

jitioare în care maicile îşi speriau ploduţii

cu Lupul manglitor, cu Omul negru,

cu Babaul?!... Ieri crezurile îmi lau maul.

Ieri ora, sfârâind pe-o etajeră, îşi încreţea

secundele între sprâncene. Ieri utopiile,

destrăbălându-se prin stele, mă iscăleau

pe geamanduri, pe prove, pe carene.

 

Ce-ai făcut, Doamne, cu neobositele noastre

cupole sub care mai trăgeau sfinţiile cu ţoiul?!...

Ieri diaristul şi-aţipea puţoiul cântându-i,

seara, la ureche: „Lună, lună nouă, pâinea

rupe-o-n două şi ne dă şi nouă, cu salam cu soia!”

 

Bătătorind credinţa burţii goale, când ne lovea aceeaşi

streche, lucrându-şi scrisa pe arină, ieri bătrâiorii

(scrijeliţi pe ziduri) îşi cocoleau restriştile,

captura. Chiar pietrele ştiau să strige „Uraaa!...”.

 

Ce-ai făcut, Doamne, cu încâlcitele noastre

epistole în care surogaţii mă iubeau cu anasâna

pe limba Craioviţelor amorfe?!... De când pe Desnăţui,

Mărite, îşi recoltau juveţii foametea în corfe?!...

Ieri ursul îţi servea, bibane, de spovednic

şi de model bravurii strecurate prin sârmăriile

confiniilor brevetate!... Ieri sicofanţii ne munceau

cu otuzbirul, breji călărind casidele dezaripate.

Ce-ai făcut, Doamne, cu zbanghiul ăla,

pe limbă scăpărându-i, zgrunţuroase,

bruftuluite întrebările câinoase, de amorţea

în scutecele sale pantofarul, pe care îl prostea

o naţie prostită, dusă la zdup cu zăhărelul?!...

 

C-un deget perforându-şi repondenţii,

trişori sub dinastia falşităţii, vestea surdacilor

poemul Întoarcerea barbarilor la cină,

pe când muscalii se dădeau în vânt

după fierbinţile gogoşi din Scorniceştii Noi

din care se umfla o troglodită rădăcină

cântându-şi mărunţişul la oboi.

 

Ce-ai făcut, Doamne, cu pospaiul nostru?!...

Ce-am făcut, Doamne, cu suspinul nostru?!...

Ce-ai făcut, Doamne, cu netraiul nostru?!...

Ce-am făcut, Doamne, cu neplinul nostru?!...

 

Opaiţul nu cheamă năpasta altui rostru.

POEM [28]

 

Se făcea că stoarsă bătrâneţea

abia îşi înnoda şireturile tinereţii sale.

Se făcea că Demostene îmbrăcase străvechiul

mieunat de pisicuţă. Se făcea că Menelaos,

Hector şi Ahile se încinseseră la o miuţă.

 

Se făcea că zarva epoleţilor crăpase

în chicinetele vaganţilor scurtaţi cu drujba,

că un ghepard, sfinţindu-şi slujba, scobise

iezişorii printre dinţi, pe străzile bucureştene

lămpaşele că-şi inventau posteritatea,

 

Poppaea că-şi ungea întrepicioarele cu mir,

o pălărie că-şi uitase năucă tărtăcuţa

în talcioc, plaivazul că înnebunise

pe la congresele cu damf de cazacioc.

 

Se făcea că muzele umblau cu şişurile pe sub fustă,

măcelarii că-şi ştergeau satârele pe Caligrame,

îngerii că se uscau în parii dictaturii, că talpa

filfizonului Attila îţi ostenea pe cerul gurii.

 

Se făcea că împuşcatul nostru făcuse

altă şmecherie şi hopa!... iarăşi în picioare,

de-aceea jilţuri împănate cu pişălăul bolşevic,

de-aceea viitorul ţuşti! pe trepiedul muşiţei

împurpurate, de-aceea gloria venind în rate,

de-aceea Diotima îşi golise buhaiul,

pintenii şi baiul, de-aceea Hannibal

mergea călare, făcând baloane de săpun,

cu paiul, de-aceea elefanţii dumisale

suflau în nişte piculine de care se cruceau

toţi piromanii, de-aceea îşi punea la sare

istoria memoria şi monomanii.

Se făcea că surdă bătrâneţea

abia îşi încălţa cipicii tinereţii sale,

de-aceea sufletelor peticite

le plagiam când bocetul înalt,

când soclurile cele mărunţele,

 

de-aceea ciunga, aprigă, din Milo

vindea lăptuci, lăţei, prezervative

pe străzile cu belferi şi căţele,

 

de-aceea sfinţii şi miliţienii, bătuţi

cu „săndăluţele” Academiei peste cap,

se tot dădeau pe tobogane cenzurate,

 

de-aceea calicimile şi-au prezervat

gâlceava Saturnaliilor expandate.

POEM [29]

 

Cine mi-a zis istoria că se repetă,

dacă în post vom moţăi, bieţi soldăţei

de staniol?... Dacă istoria, prâsnel, este

în ou şi dacă pasărea se pregăteşte de clocit,

să se repete, soră mare, ce nici fi-va?!...

 

Ce filfizoni vândură, la tarabă, palavre

cu palavre înnodate, de-am căpiat, socratici,

bătând toba înţelepciunii date la sucală?...

Cine-şi dădu candoarea pe sub masă,

stuchindu-şi oratorii şi prăsila?...

Cine răcni făcăluindu-şi ignoranţa?...

Cine moşi poemul zimţuit cu pila?...

 

Uscându-se în spaima ghiurghiulie,

pe care şi-o tocmeşte ficţiunea cariată,

cine îţi simte rădăcina, Doamne, neputincios,

peltic şi inutil, de nu îşi merită

nici epitaful rescris pe-o rouă din april?!...

 

Să nu azvârli mărgăritare în cocina

mangaliţei, poete!... Şi dacă sabia o scoţi,

juvete, din dragoste de sabie pieri-vei!...

Orice poem îşi are naşul său, băiete!...

Cum le brodeşte Pedro chiar pe toate?...

 

Deasupra spaimei care scrie, plătind tribut

delirului nostalgic, aşteaptă sabia cea neagră,

pe care o ascute pingelarul venit pe Dâmboviţa

cu ligheanul. Ce scrijeleşte-n colivie liceanul?...

Nişte nebuni dădeau într-un nebun mai bun

cu gogoneţele aplauze stricate, de-i tot sărea

sărmanului căciula de pe ţeastă

şi râmele din ploscă, ofuscate!...

Cum ai ghicit, năvlegule,

ai şi uitat că-i ficţiunea roi mitraliat?!...

 

Îmbrobodit mi se arată ceasul,

mi-apasă pe vecernie secunda,

iar moartea-mi lăcuieşte glasul

şi-mi suflă-n sihăstrii Amalasunda!...

 

Dă-mi, Doamne, ţâfna unui greier

înnebunind întâietatea!...

 

Nu miaună ghepardul renegat?...

Nu dă în speech pustietatea

fierbându-şi hulubiţele pe Ararat?...

POEM [30]

 

De când, poete, ne-am închis într-o cetate

în care bate molima cu maiul?!...

De când, băiete, hoinăreşti pe străzi

în timp ce pe scriptoriu zace umbra ta,

în timp ce jecmăneşte petulanţa limbii

acelaşi trandafir îmbobocind din ţâţa lui Ahile?!...

 

De când, gheparde, ne-am poprit într-o cetate

în care trage zacerea cu reteveiul?!...

De când, ghizdave, lăiniceşti printre destine

în timp ce Papa căftăneşte dragaveiul,

în timp ce Diotima călăreşte mâţe,

în timp ce Loreley îşi iroseşte gazul,

în timp ce sabia se frânge în tărâţe,

în timp ce Vodă-şi zbânţuie barcazul?!...

 

Unde-i clondirul de la Boca, soră mare,

pe care l-a umplut sfârleaza blondă

cu bezele, când pe Terpeziţa veneau

de-a valma pirogile cu piţigoi, cu turturele?!...

Unde-i stăpânul revărsat al cinei,

primindu-şi fericinţa-n rate,

fierbând cocoşii-n sosuri de cucută

aidoma irositului, hirsut, Socrate?...

 

Pe unde şi-au plimbat chiticii necredinţa?...

Unde-i abacul nostru, scorojit, priinţa?...

Unde-i pizdelniţa de la Bacău, nu şcoala

greilor, Ştefane, când limbricuţul

cocoşat şi rablagită koka, prea lăptoasa,

mergeau la haita pesedistă

să-i fure icrele din blidul cu făsui?!...

Numai prostia fată câte zece pui?...

Ce-i povesteşte nopţii homicidul?...

De când, moşnege,

dai cu banul într-o răspântie

în care nu mai auzi decât tăcerea

cum îţi goleşte gândul cu ulcica?!...

 

Toţi îngerii ajung la mititica!...

 

Disciplinaţi, împiedicaţi în şoapte,

vin morţii noştri cei mai proaspeţi,

ducând pe targa braţelor subţiri

pe morţii care, Doamne, am rămas

de-aseară, ciuciţi într-o poveste

cu trei inimi, de care s-au cănit dulăii,

la care pârpolirăţi fătălăii!...

 

Nu faraonii şi-au iubit

doar nătărăii, Ionel, Ionelule?!...

POEM [31]

 

Ce noime-o fi având istorioara asta,

intraductibilă, impie, mată,

pe care mi-o şoptiţi de când eram sugar

sclipind într-o provincie ambarasantă?...

 

Azi bătrâneţea freamătă, palmată,

francheţea face trotuarul, călcând

(şontâc-şontâc!...) pe-o sticlă sfărâmată.

 

Când noaptea-şi pârpăleşte guşterii pe case,

mă uită cine la ospeţe siropoase?...

Ce noime-o fi având istorioara asta?...

 

Răspundeţi, voi, Cezari hirsuţi,

cu ochii prelungiţi în bocet perisabil,

înghesuiţi într-un prosper blestem!...

 

Prin botul fiarelor, din paradis, vă chem.

 

Când o sămânţă era Eva într-o schiţă,

Adam sămânţă când era, iar insistent

târâşul verde – o „dădacă literară”,

cine strigat-a născocindu-şi greaţa?...

O molie răspunde, şugubeaţa, „’neaţa!”

şi vă înnoadă rutul, lacrima, sărutul.

 

Se-aude peste ape cnutul

lui Caron împingând bărcuţa.

Mai dă-te, neamule, de-a huţa!...

Toţi juncii ţi-au stropşit căruţa.

 

Ieri ziua, noaptea nu-şi ziceau pe nume.

Ieri veacurile, ceasurile şi minutul

erau aceeaşi năclăire: promisiuni, pomană

şi iluzii, aceeaşi comedie cu sclipici,

acelaşi gogoşar umplut cu scârnăvii,

acelaşi steag rotit în boarea unui sânge

ţintindu-şi barbaria-ntre sprâncene.

 

Azi şarpele îşi lasă capul pe butuc

şi leii îşi masează maidanezii

de prin budoarele vrâncene.

 

La soarele prostiei mă usuc

şi-mi înţolesc, în togă, chiţoranul.

 

Ce noime-o fi având istoria aceasta,

pe care nu dă o piţulă beţivanul

cu pietre dând în geamurile lui Ahile?...

 

Ţi-au mai rămas, vecie, vreo trei zile!...

POEM [32]

 

Dacă moartea vine cu o mână-ntinsă

de-un copil c-o ţâţă clipocind în gură,

ce-ţi dictează somnul, hei, magistre?!...

Cine trage plângerea din sistre?...

 

Dacă moartea vine cu o mână-ntinsă,

ce să fac din veghea ta, chilie?!...

Ce să fac din scuzii tăi, trufie?!...

 

Ce să fac din toga ta, scapete?!...

Ce să fac din voga ta, poete?!...

 

Dacă moartea vine cu o mână-ntinsă,

ce să fac din biciul tău, cojane?!...

Ce să fac din gheara ta, lupoaică?!...

 

Ce să fac din dracii tăi, puştoaică?!...

Ce să fac din aşii tăi, iorlane?!...

Ce să fac din Loreley, din Ane?...

 

Dacă moartea vine cu o mână-ntinsă,

ce să fac din pâinea ta, samaritene?!...

Ce să fac din vârşele răsăritene?...

 

Ce să fac din şuţii tăi, posteritate?!...

Ce să fac din muţii tăi, eternitate?!...

 

Dacă moartea vine cu o mână-ntinsă,

ce să fac din merişorii tăi, Adame?!...

Ce să fac din escapism, Isuse?!...

 

Ce să fac din maieutică, Socrate?!...

Ce să fac din Pegas şi din Muze?...

Mi-s Orfeu şi Hermes sterpe călăuze.

Dacă moartea vine cu o mână-ntinsă,

de-un copil c-o ţâţă clipocind în gură,

ce să fac din tribul tău, ghizdave?!...

 

Ce să fac din utopiile bolnave?...

Ce să fac din râpele moldave?...

Ce să fac din clovni, din dave?...

 

Luminile mă nasc pe apucate,

când delatorii se dihocă.

De nălucire marea se sufocă.

 

Nud cântecul nu vrea să mi se-arate!...

POEM [33]

 

Din grea neştiinţă ştiinţa cumpărându-ţi,

tu, puţintică făptură fără de numele tău,

fără de sângele tău, fără de oasele tale,

te-ai zbenguit cu suliţele noastre, cu platoşele

lui Ahile, mitomane, coclind în veacurile

monomane!... Talangă la gâtlejul unui rostru,

tu, puţintică făptură fără de numele tău,

fără de sângele tău, fără de oasele tale,

te-ai fălit cu botniţa şi cu juvăţul nostru,

cu bubele vociferând pe străzile Gomorei

în marş de „săndăluţe doctrinare”!...

 

Roz clopot delirând într-o cetate oropsită,

tu, puţintică făptură fără de numele tău,

fără de sângele tău, fără de oasele tale,

cât mai imiţi diformul din taverna lui Ulise?...

Înţepând tăcerile foşnind în paraclise,

cât mai filmezi cocoaşele Giocondei?...

Cât investim în coţcăriile facondei?...

 

Tu, puţintică făptură fără de numele tău,

fără de sângele tău, fără de oasele tale,

de care fug ca dracul de tămâie editorii,

pistil de o vendetă cu rime inflamând

apendicele dictatorilor ducând în lesă

o sfântă „curte de mişei”, metresă,

întoarce-te-n nefiinţele fiinţării tale,

muşcând din gheara cântecului ucigaş!...

 

Poete, frecător de mentă-n alte ceruri,

tu, surdo-mutul ciuruit cu nenorocul nostru,

tu, bubuind în vraiştea din naţii, te uită

în albumele-nvelite în pieile de puradei

vâslind într-o prosperă cruciadă!...

De când imploră Caron cel holtei

să-l trecem pragurile, cu bravadă,

prin botul lacomului somotei?...

De când pofteşte Domnul să ne vadă?...

 

De-acum Cezarul ţine-n poală cutia milei

cu paftale, de-acum Guernica pictează

pe avioane gărgăriţe, de-acum se strâmbă-n

izoletă condeiul care face fiţe, de-acum

într-o puierniţă zăludul înghite pioneze,

cuie, de-acum îşi gâdilă firescul

imaculatul nefiresc pe turtă!... De-acum

 

Mefistofeles mă descuie, iar viitorul

face burtă la jeg, la josnicie, la prostie!...

POEM [34]

 

Cărându-ţi zilele, cu tărăboanţa,

în cimitirul cel mai vesel, pe care Dumnezeu

şi-aplică ştanţa, soră de cântec şi de bocet,

 

tu, veacule al disperării, al măştilor

 şi-al neamurilor răşchirate, ucis

din productiva capilor indiferenţă,

 

mai vin de-a valma şi de-a surda

marfarele cu ordonanţe de urgenţă

de care se amorezează ciurda?!...

 

Ciufută primăvară brichisită-n bezne!...

Privighetori scurtându-şi înălţarea

în alambicul retorilor duşi cu pluta!...

 

Ogarii lepădându-şi insomnia la gleznele

fătucilor de ţiplă!... Iar togile statuii

peticite probează viitorul pe sărite!...

 

(Trezeşte-mi greierii şi spală-i

de spelb zăpucul nopţilor lălâi!...

Trezeşte-mi florile îmbrobodite

de imnurile veştilor călâi!...

Trezeşte-mi guguştiucii, piţigoii

şi dă-le miei din palmele din care

pruncia mi-a sorbit o rouă păcălită,

în care mama frământa o pită

pentru prânzarea cu furtuna

într-o provinţie de-o şchioapă,

certată, somnambula, cu fortuna!...)

 

Ce vis mă traversează Desnăţuiul,

cu undiţa şi cioporul de paparude?...

Baboii şi ţiparii ne aşteaptă

pe vatra focului să-i frigem, să ospăteze

toţi boracii, jucând popicul şi purceaua

cu măciuchiţa, cu aracii, iar noi,

loviţii cu leuca, să prindem fluturii

cu târna în anii adorându-şi scârna!...

 

Mai freacă-ne pe suflet cu ariciul

sclipind sub măr, din plaga petulanţei,

pe unde şarpele încolăcit pe raze

îţi face, şmecheraş, cu ochiul,

când zorii noştri se astupă

cu zarurile ambulanţei!...

 

Sora mea de cântec, sora mea de bocet,

cine prăsi căţeaua cutezanţei?!...

POEM [35]

 

I

 

Să fie ura mai întinsă, mai elocventă

decât voga acelei dictaturi stropşite în cazarmă,

pe lângă zidul ciuruit de gloanţe, de cei ce până

ieri se sufocau de-atâtea oţioase osanale?...

De-acum se vinde viitorul în tarlale

şi gloria o fierb băciţele în stână!...

 

Se scurse pe sub Podul Mirabeau norocul

românesc precum mălaiul printr-o sită

peticită. Poeţi stufoşi, sinucigaşii,

s-au dedulcit la sfada pricopsită!...

 

Pe-afară să îţi cânte-aceleaşi păsări care-i cântară

ştreangului muşcând din beregata utopiei,

pe când se auzeau scriind stipendiarii

aplauze urlând, sărind pe stadioane,

cu securişti giugiuc suflând în megafoane.

Îşi trase dictatura botox, silicoane!...

 

La Baia Sprie îngerii chilugi hrăniră mocăniţa

nu cu fluturi, cu sânge, zău, cu sânge

năpârlind în ţipăt, Doamne!... Vară să fie,

iarnă, toamne?... Cât mai contează peţitorii

ştimei?... Cât mai blufează paraziţii crimei?...

 

Să trecem, iuţi, prin maţele acestui animal

atavic, pe care mintea Domnului – cea

de pe urmă, plictisită – nu-l va găsi în chip

de schiţă irosită prin sertăraşele Luminăţiei Sale!...

Cât mai contează altă dictatură, împurpurată

şi augustă, care se laudă tot dumneaei

că îi crescură boaşele sub fustă?...

Ia-mă de mână, suflete ciobit!... 

E vremea, subţiatule, să mergem!...

E vremea, îngustatule, să mergem!...

E vremea, urgisitule, să mergem!...

E vremea, cătrănitule, să mergem!...

E vremea, priponitule, să mergem!...

Ia-mă în cârcă, suflete cârpit!... 

 

Cât mai contează caschetarii şi tiranii,

cei ce ne-au pus ventuzele pe spate

şi ne-au pensat mustaţa şi perciunul?...

Pe-aici memoria se spală cu furtunul,

pe-aici, la Cavnic, soarele învaţă norii

că „dragostea-i pseudonimul morţii”.

Şi-au divorţat împărăţiile răzbunul!...

Ţi-ai pus, tataie,-n puşculiţă orţii?!...

Cum şuieră sfârleaza sorţii!...

 

II

 

Fără să ceri ceva, fără să aştepţi ceva,

mai întâi ţi s-a dat o zi pe care o scrijeleai

cu vârful inimii tale răcoroase,

de care condeiul ţi-l sprijineai

când îl durea faconda, măruntă, din oase.

 

Fără să vrei ceva, fără să aştepţi ceva,

mai întâi ţi s-a dat o zi ale cărei ştime

îşi scuturau pleoapele într-o fântână de aur.

Pigulind secundele din nările de minotaur,

vânturile jupuiau orice oime. De unde

au sărit stipendiarii cu şuţii, cu zdrângarii,

cu iloţii, cu parlamentarii noştri,

cu boarfele lor, cu nepoţii, cu trenurile

cu seisme, cu liceene ahtiate

de sex oral şi de clisme?...

Fără să râvneşti ceva, fără să aştepţi,

mai întâi ţi s-a dat o zi în poziţie de drepţi,

din care nu aveai cum să mai scapi,

aşa cum nu ai scăpat din prisăcile comuniste

mai greu decât o trăistuţă cu ciuşte,

cu napi, pe care-i ronţăiau calmucii,

vărsaţi de caschetarii de la Est, pe Biblia

din Voroneţ ştergându-şi cizmele şi mucii.

 

Fără să aştepţi ceva, fără să o înţelegi,

mai întâi ţi s-a dat o zi pe care nu ai putut

să o dregi. În cele din urmă ţi s-au dat

nişte nopţi izinite, de care până la silă te doare

în cot, nişte nopţi fugind cu limbile scoase

prin nişte oficine în care Asuerus şi Esthera

jucară şotronul. Când râmele-i umflară tronul,

cine trăgea, orfevrilor, numai birlicul?...

Cine dădea, ofiofagilor, tot şase-şase?...

Cine servea delaţiunea cu ibricul?...

 

Fără să aştepţi ceva, fără să îi înţelegi,

în cele din urmă ţi s-au dat comilitonii

betegi, uitându-se chiorâş în fapte.

Fost-a dictatura soră-mea de lapte?...

Să ne pitim, momâie, după uşă,

cu bâta, cu orceagul, cu făraşul!...

Această damă de serviciu, jucăuşă,

îşi rotunjeşte obricariţa şi adălmaşul.

 

III

 

De când Columb, magistrul,

navighează în jurul vaselor cu tufănele

care îngheaţă pe calorifere?... Mai exersează

inspiraţia sloganuri de-nviere?...

Mai joci, băi Majestate, păcănele?...

De când în foile cârmaciului într-o ureche

toţi reşapaţii-şi ambalează patricieni şi fudulii?...

Cu maţele cântând de bolbotine, de gulii,

de când îşi dezmembrează peţitorii estropiată

hoaşca din Itaca?... Hei, stihurgiule împuţinat,

cine îţi poartă armăsarul şi cazaca?!...

 

(Azi iată-ne, strălucitori, în vârful elegiei noastre!...

Azi iată-ne, strălucitori, în vârful sărăciei noastre!... 

Azi iată-ne, strălucitori, în vârful senectuţii noastre!...)

 

De când Dalila face şmotru

în cortul lui Epaminonda?... De ieri

condeiul îşi fumează iluzia de anaconda!...

 

(Azi iată-ne, strălucitori, în vârful ereziei noastre!

Azi iată-ne, strălucitori, în vârful letargiei noastre!...

Azi iată-ne, strălucitori, în vârful sihăstriei noastre!...)

 

Azi galeşa zvâcnire a viului se dă în stambă.

Că i-a slujit aceeaşi tambă, azi sufletul

cel mai din spate se chirceşte!...

Ce vede Iona-n ochii ultimului peşte?...

 

IV

 

Ieri demonii ne-au instruit ploduţii

să-şi facă pensule din deşte,

să deseneze – pe asfalturi – cantalupii.

Ieri ne-am umplut – cu bazaconii

productive – chichiţa, chicineta, stupii.

 

Ieri paparudele ne-au amăgit copilăria

zulufi să-şi tragă fulgerele deşirate.

Ghilindu-vă cămăşile în primăvară,

i-aţi mulţumit, cuvinte afânate?!...

I-aţi colindat, cuvinte umilite

de nişte viespi trosnind într-o vioară

cu strâmbe vocile împleticite?!...

 

Pe când morocănos trăpaşul beznei noastre

tocmeşte alte călăuze, nu pe Vergiliu,

nu pe Dante şi nici driadele lăuze,

vi-l tălmăciţi în cheia lumii sale,

„soldatul câinelui”? Ţi-asculţi menirea?

 

Scurt Dumnezeu schimbându-ne psaltirea,

mâhnită apa şi ligheanul Pilatului

spălându-şi mâinile de-un sânge

crestând – peste fruntarii – călindarul,

aprinde-i, mamă, sufletul turtit

de greul naşterii urnindu-şi turma!...

De-acuma veacurile ne şterg urma.

 

V

 

Văzut-am pescăruşii ciugulind o mare

sporind, ignară, drepturile sale de-a fi o paşnică

duhoare!... Pe lângă morţii-nghesuiţi în saci,

pe stadioane, eu am văzut singurătăţile

cântând în izolete şi-n balcoane

şi-am auzit ovaţii, ploşniţe ieşind

din călimările zdrângarilor destrăbălaţi!...

 

Eu am văzut pisoii voştri, bucălaţi, din anul 2050,

înnebunind în faţa oglinzilor retrovizoare!...

Văzut-am uşile sudate prin ordonanţe militare

şi-am auzit şoşonii leilor călcând iubirile

pe limba turmentată!... Filipice văzut-am

editate-n pieţe şi-am adorat „ţambalul de Bacău”,

pe care aţipeau bocancii arestaţi

de strâmbe manechine nătăfleţe!...

Te-am auzit, Marie, bâjbâind

pe lângă blocul înnoptat, intrat

în carantină de tuberculoză!...

 

Cum hăhăiau străjerii timoraţi

de sarcofagele de celuloză!... Cu şublerul

gândită, măsurată, văzut-am câinele

primindu-şi pâinea. Ce etichetă deocheată!...

 

Ia-­ţi, mătăluţă, tălpăşiţa!...

Eşti, neamule, doar rămăşiţa!...

Eşti, condeierule, o pată!...

Noi suntem veşnicia ştampilată!...

 

Văzut-am securiştii împărţind

aceleaşi acadele Jerzy Popiełuszko,

văzut-am măcelari scriind tratate

cu sacrosante drepturile crimei adulate.

 

La şold purtând cununile de lauri,

văzut-am murdăria satrapiei

şi-o libelulă lustruind podeaua

cu „Dunărea gândirii româneşti,

Piticul–Ştie-Tot şi Papa din Sascut”.

 

Ducând în şei, pe lance şi pe scut,

ţeasta lui Ioan Botezătorul,

fost-am scatiul şi tesacul, săgeţile

lui Tecumseh, posacul, frecând

cu seul vulpilor judecătorul!...

 

Prin toate ziguratele Puterii oable

un greier şi-a trecut arătătorul!...

POEM [36]

 

Pâş-pâş!... o zi îmbătrânită.  

Ai casei mai visează încă, în zahăr candel

înveliţi, iar Mister dă cu flit realităţii

excitate. Îl doare-n cot de proaspetele

ştiri, de horoscop şi de ciordeala voastră,

de vechile sinistre şi de falimente,

de glorie, de ambulanţe şi de izolete.

 

Se simte intangibil bătrânelul,

inexpugnabil, fără doar şi poate.

Morţilor morţi ce poţi să le mai faci?...

Lud strigă-n piaţă, printre verze,

cel mai blajin boscar dintre sugaci:

„Ai îmbulinat-o, şi gata, gata!... Ai mierlit-o,

şi gata, gata!... Adio şi-un praz verde,

şi gata, gata!... Ai dat colţul, şi gata, gata!...”  

 

Prepară ceai de rostopască bătrânelul.

Scârţ, scârţ!..., deschide ferestruica.

Puf, puf!..., goleşte o ţigară. „O hulubiţă

de hârtie cloceşte şerpi sub pălărie,

zburând prin gămălia unui ac!...”,

îşi fredonează sufletul cu damf de drac.

Şi iar pe dobitocul ăla îl înjură, pe felcerul

cu „nuuu!...” şi „nuuu!...” şi „nuuu!...”.

De când ai dat condeiul pe-un mazdrac?...

De când pictezi aligatorii de sub plută?...

 

Bătrânul pregăteşte mărunţiş de pâine

şi scoate, pe pervaz, farfurioara. Bătrânul

toarnă lapte în ceşcuţă şi-o uită pe balconul

putrezit. De-acum vin anii dictaturii, Diogene,

să se-adape!... De-acuma toţi sinucigaşii

s-au trezit şi cheamă lupii la agape.

Nu inocenţa intră-n mit?... Nu tigrul

şi-a pierdut vreo zece ranchiunoase pleoape?...

Împerechează cine vişina cu dovlecelul,

kalaşnikovul şi katiuşa, grâul cu nucul,

prunul cu trifoiul, calul cu berea, spirtul

cu toporul?... Să fie Miciurin, dibaciul?...

Într-un iatac Poppaea trage la aghioase,

iar Hemingway mai gâdilă trăgaciul.

 

Ce reconversii huruie-n C.V.-uri!...

Reclame la prezervative, la sicrie!...

Auzi cum bate iarna pioneze în ciolane,

rimaciule sugând venin din elegie?!...

Se-mpiedică bătrânul în facturi babane,

cum greierii în iuţile târpane.

 

Chiar dacă n-are nicio şustă

cu pifanul ăsta, plăteşte cu sfinţenie

bătrânul. S-au despărţit de-un căcălău

de vremuri, şi-au dat papucii, sulta zilei,

pe vremea „rezistenţei prin cultură”.

Ce lingăreală dichisită!... Ies la lumină

turnătorii, dosarele ca iepuroii. Mucles!...

 

Vecina cu boticul bun la toate

slomneşte în balconul de alături.

Prin ochii ei păcatul unghiile-şi scoate

şi-i scarpină la nostalgii pe funambulii din cetate.

 

Tot lustruind copeicile şi athanorul,

niţel ciupeşte Faust dintr-un cozonac.

Cum zboară printr-o aripă condorul?...

Cum dăm în clocot neamul tolomac?...

Cum şi-a sfinţit istoria cosorul?...

Ştergându-şi faima nopţii de pe chip,

niţel se-adapă Faust dintr-un şip.

Târtanul ăla strigă „nuuu!...” şi „nuuu!...”

şi „nuuu!...”. „Te bag în cofă!”, îi răspunde

poemul cel mai mincinos, de-l lasă

mască pe Don Pedro, cel infectat

de zboruri, de ceruri, de cultură!...

 

Ce naşpa, ne apucă pântecarea!...

Trecutul îţi plesneşte viitorul peste gură,

iar sângele-şi casează nerăbdarea.

 

Sunt, Doamne, turnurile,

scările şi lumânarea!... Sunt, Doamne,

martorii, căţărătorii, destrămarea!...

POEM [37]

 

„Cristos a înviat!”, îi şopteşte gardianul de la fereastră,

dar bătrânelul nu-i răspunde „nici da, nici ba”.

 

„Cristos a înviat!”, îi şopteşte glonţul de la uşă,

dar bătrânelul nu-i răspunde „nici da, nici ba”.

 

„Cristos a înviat!”, îi şopteşte gamela de pe sobă,

dar bătrânelul nu-i răspunde „nici da, nici ba”.

 

„Cristos a înviat!”, îi şopteşte raniţa din lacră,

dar bătrânelul nu-i răspunde „nici da, nici ba”.

 

„Cristos a înviat!”, îi şopteşte Caligula de la ospiciu,

dar bătrânelul nu-i răspunde „nici da, nici ba”.

 

„Cristos a înviat!”, îi şopteşte Dalila din chicinetă,

dar bătrânelul nu-i răspunde „nici da, nici ba”.

 

„Cristos a înviat!”, îi şopteşte hamsterul de la creşă,

dar bătrânelul nu-i răspunde „nici da, nici ba”.

 

„Cristos a înviat!”, îi şopteşte rechinul din acvariu,

dar bătrânelul nu-i răspunde „nici da, nici ba”.

 

„Cristos a înviat!”, îi şopteşte epitaful de pe scriptoriu,

dar bătrânelul nu-i răspunde „nici da, nici ba”.

 

„Cristos a înviat!”, îi şopteşte sicriul de sub pilotă,

dar bătrânelul nu-i răspunde „nici da, nici ba”.

POEM [38]

 

Şi ce dacă nicio „dădacă literară” nu posteşte

mai mult de vreo trei zile?... Şi ce dacă orice

dictatură fată mai mult de unşpe căţei?...

Şi ce dacă Seneca şi-a exportat şi briciul stârnit,

şi rasa înecată în sânge?... Şi ce dacă niciun condei

nu mai face instrucţie cu Hannibal, cu Attila,

cu Torquemada?... Şi ce dacă niciun calvar

nu se mai pensionează anticipat?... Şi ce dacă

nicio tragedie nu se mai proclamă Miss Europe?!...

 

Nu orice ghepard se transformă într-o lance

de speriat puricii, Alexandre!... Nu orice truver

o mierleşte cu paporniţa burduşită cu lauri, Alexandre!...

Nu orice opaiţ bate palma cu bezna ranchiunoasă,

pe care tocmai o sfredeleşte Lunguţa, Alexandre!...

Nu orice lege îşi smulge măselele de minte,

Băbuţo?!... Nu orice statuie îşi calcă pe bătăturile

durdulii, Alexandre, fligornurile străvezii, mercantile?!...

 

Câtă floare de măceş astupă gâtlejul puştii

de vânătoare, magistre?... Bătrânul Santiago

încă mai scrijeleşte autografe pe uşile ospiciilor?...

La Waterloo bujorul încă mai iese prin scufia

râzgâiatului Napoleon, sifiliticul, Alexandre?!...

 

Mi-ajunge, băiete!... O reverie de păpădie

susură pe clavicula lui Dumnezeu, Alexandre!...

De ieri mi-am eliberat demonii din lese, copile!...

De-acum pot să îmi fac de cap, iată, cu singura

piţulă şterpelită din biblioteca fântânilor din Samaria.

De-acum, fraţii mei fraţi până la genunchii

broscuţei senile, mergeţi pe la stupinele voastre!...

Sforăiţi liniştiţi!... De-acum se inaugurează satrapiile

şi cronicile acestor cenuşi istovite oleacă prea devreme!...

Paginile testamentului mi le-am căptuşit

cu roua-cerului, Băbuţo!... Dulăilor mei

le-am dat drumul în lume să lingă rouă

şi miere din pravila străinului. Condeiului

meu i-am îndoit colţii şi-l voi răsădi, fiule,

în bălegarul din pipota Căii Lactee!...

 

Pe-aici să mă aştepte, docilă,

până la cea de-a doua venire, custozi,

umbra speriată mi-o aşez în bătaia oglinzii

pe-un scăunel cu trei picioare!... „Aprindeţi

velele, matrozi!... Deschideţi sufletele, bonzi!...”,

cine strigă-mi, Doamne, din larga prinsoare?!...

 

Mi-ajunge clocotind târziul acesta,

vârtos, Alexandre!... Mi-ajunge pleşuvă zarva

aceasta, indigestă, Lunguţo!... De-acum, de-aici

am să mă uşchesc agăţat la oblâncul ultimului

răzbnic înăbuşit în pandaliile ultimei

seminţii vestindu­-şi, Merişor, lumina

cea altfel, Doamne, siameza cea bună!...

REFERINŢE CRITICE

(SELECTIV, FRAGMENTAR)

 

•••

            „Asemenea majorităţii poeţilor de vârsta sa, Ştefan Dincă vrea să şocheze, violentând, în manieră argheziană, limbajul şi simţul comun. Teribilist, el uzitează cu mare frecvenţă limbajul argotic, cultivând pamfletul.

            Paradoxal însă modelul acestei poezii îl constituie «contrastele» din poezia cu acelaşi titlu a lui G. Călinescu. E de presupus că el va părăsi această formulă, a cărei supralicitare nu poate duce decât la manierism. Schimbarea se întrezăreşte de pe acum în poemele într-un vers pe care le scrie alături de cele «invectivă».

            Ştefan Dincă reprezintă o promisiune lirică, a cărei împlinire va depinde, în primul rând, de seriozitatea cu care trebuie să­-şi privească demersurile, de îndrăzneala cu care se va apropia de poezia gravă; căci, să nu uităm, nu e niciun poet teribilist de la început până la sfârşit.”[1]

MARIN SORESCU

(În „RAMURI”, Nr. 7, 1980, Craiova)

•••

„Remarcabile mi se par poemele lui Ştefan Dincescu, poet de factură eseniană, cu lecturi şi din imagiştii mai noi: «Cine peţeşte bezna din mine?» («Villon»); «Decembrie îmi dă târcoale, / Vocea mi-e fragedă şi dreaptă, / Cu ouăle păunilor în poală / Prin parcuri veşnicia mă aşteaptă.» («Decembrie») Nu toate metaforele sunt reuşite, unele sunt chiar uzate, convenţionale, dar acest necunoscut poet are în confesiune un limbaj mai direct şi o imaginaţie mai puţin calculată, care place: «Parcă se deşiră gheme de greieri, / Parcă se mişcă în ziduri oase pe oase. / Noaptea şi-a pierdut condurii în sufletul meu, / Vidul scutură pe case poame zemoase. // Mistreţii cu ochii de ceară / Caută jir în ţipătul meu. / Femeia de-alături mărturiseşte c-aş fi / Strop de sânge din rană de zeu. // Cuvintele mi se fărâmiţează pe limbă. / Mi-e teamă în vis şi tare urât. / Mâna Menadei, / Nervoasă, mi se plimbă pe gât.» («Visul»)”

EUGEN SIMION

(În „ROMÂNIA LITERARĂ”, Nr. 6, 1989, Bucureşti)

 

•••

            „Curios personaj este eul liric al lui Ştefan Dincescu. Vizibil atras de Villon (ca şi de oricare alt «coţar» de geniu), el mimează – sau chiar posedă? – neastâmpărul, nonşalanţa şi patosul lipsei de prejudecăţi. Textele sale sunt foarte contradictorii: alături de kitsch-ul vulgar şi plin de el se află – citind în context – momente de o înspăimântătoare diafanitate, precum acesta: «Trăiam numai în zori. / Ciocârliile zburau în toate părţile. / Mi-era teamă să nu te spargi, / Să nu te împrăştii în flori.» În cazul lui Ştefan Dincescu personalitatea poate fi mai palpitantă decât poezia.”

RADU COMĂNESCU

(În „LUCEAFĂRUL”, Nr. 9, 1989, Bucureşti)

 

•••

„În prima poezie («Ora») din grupajul său («Străjer») inclus în volumul colectiv de debut («Prier») al Editurii Cartea Românească, pentru anul 1988, Ştefan Dincescu ne frapează cu o teribilă percepţie a timpului ca fiară hămesită («Oră cu dinţii de lup»), deschidere prin care discursul poetic glisează (previzibil, aş zice, mai degrabă firesc) spre imaginea unei victime (cea a poetului sau a omului în genere). (...) Conştient de propria vulnerabilitate, autorul, sub diverse influenţe livreşti (François Villon, Serghei Esenin, George Bacovia, teoriile moderne despre poezie), îşi confecţionează o mască-armură de trubadur damnat, care mestecă «Struguri de vid, măceşe de tăcere», porneşte o morişcă a golului, convocând să oficieze diferite figuri mitologice (un zeu-şarpe, Uraeus, [...], «încarcă / lumea-n morişcă»). Menite să şocheze cititorul, unele imagini îţi lasă pregnant impresia provocată de stridenţe («Flogistică vulpe lingavă!»; «Vidul scutură pe case poame zemoase»). Mult mai adevărat este poetul când «Faţa îi arde / în lacrimă multă» sau când aspiră să fie floare cântătoare («Mă vreau ciocârlie / Cu bulbi şi petale»).

În această ipostază îl preferăm! Blocarea intenţionată a acestui flux poetic («Uşile toate / erau încuiate») duce la reacţii nefireşti («pasărea mică» e alintată, nu molestată?, cu «piatră şi foc») şi, în consecinţă, aceasta, în locul unor sunete celeste, scoate din plisc «sânge şi boală». Bruscându-şi pornirile sentimentale, pentru a ne convinge că a rupt-o definitiv cu graţiosul, poetul proclamă: «Azi zboară deasupra turnului meu / Excitate păsări de pradă. / Şerpii cu ochii vopsiţi de întuneric / Au ieşit la paradă.» («Vântul ezita să te atingă») Mai atragem atenţia asupra unui vers al său («Veghea, trufia şi chinul») care, se pare, îl defineşte pe Ştefan Dincescu.

Sentimentalul (auto)bruscat de insurgentul villonesc, sfâşierea iscată de această dualitate, clarviziunea propriei precarităţi, veghea la îndoielile intelectualului sunt, la urma urmei, izvor de poezie.

Semnalând aceste lucruri, nu facem decât să precizăm un punct de vedere asupra unui poet interesant, care ne-a dat dovada talentului său şi a cărui ieşire în lume o considerăm de bun augur.” 

IOAN ENEA MOLDOVAN

(În „STEAGUL ROŞU”, 11 martie 1989, Bacău)

 

•••

            „Temperament aprins, Ştefan Dincescu practică o poezie a urbanului, căreia îi convine versul scurt, deşi acesta creează impresia de joc, de improvizaţie. Tensiunea lirică detectabilă este aceea a unei nelinişti balcanice, insuficientă pentru a o impune.”

ALEXANDRU ŢONE

(În „ASTRA”, Nr. 4, 1989, Braşov)

 

•••

            „Convingător doar pe spaţii reduse este Ştefan Dincescu, un ludic spontan şi credul. Dicţia este lejeră, ritmată vioi şi intrând natural în orice convenţie prozodică i se năzare. Găsim şi aici o poză, de «voyou» şmecher şi foarte disponibil, cu apucături boeme, dând cu tifla şi iubind viaţa à la belle étoile. Maeştrii săi declaraţi sunt, de altfel, Villon şi Esenin.”

RADU CĂLIN CRISTEA

(În „FAMILIA”, Nr. 5, 1989, Oradea)

 

•••

„[:] poet care vine din Esenin, dar care a acumulat, prin cultură, limbajele moderne ale secolului nostru – stil direct, de o frumuseţe apreciabilă, impregnat şi de cuceririle poeziei populare. Interesantă e preluarea unor ritmuri din Bolintineanu care-l apropie de generaţia ’80 – «Villon» este o mărturisire de credinţă şi o recunoaştere a unei anumite familii de spirite, poeţii damnaţi; versul – scurt, penetrant, vertical; este interesant, de asemenea, că, în unele poeme de structură aproape clasică, poetul rămâne imprevizibil, ceea ce face lectura vie – (...) – «Omul negru» este o excelentă demonstraţie a posibilităţilor sale de evoluţie, cu ecouri din «Corabia beată» a lui Rimbaud – (...).”

GHEORGHE IORGA

(În „ATENEU”, Nr. 5, 1989, Bacău)

 

•••

„Celor ce, în aceste vremuri, le mai arde, totuşi, de poezie, le recomandăm volumul recent apărut al lui Ştefan Dincescu, intitulat Turnir cu Demostene (Eminescu, 1991). Nu neapărat fiindcă autorul ar fi băcăuan, ci fiindcă este, în primul rând, un poet veritabil, robust, stăpân pe mijloacele sale şi care îşi face intrarea propriu-zisă în literatură după o aşteptare de 14 ani, cum singur mărturiseşte într-una din poezii. Ştefan Dincescu, «domn peste anonimat», cum se defineşte, a reuşit să ne convingă de paleta largă a mijloacelor sale de expresie şi de resursele bogate ale talentului său, care, în vremuri mai calme, ar fi atras de îndată atenţia cititorilor.”

PETRU CIMPOEŞU

(În „PUR ŞI SIMPLU”, Nr. 11, 1991, Bacău)

•••

            „Iubitor al metaforei – pe care o scenarizează în maniera şaptezeciştilor – dar şi comentator iconoclast al realităţii imediate – în stilul direct al generaţiei pierdute, cu adaos de colocvialitate în felul optzeciştilor, Ştefan Dincescu se arată a fi un poet interesant tocmai prin abilitatea contopirii celor două direcţii într-o dicţiune personală. (...) Fără îndoială, Turnir cu Demostene este cartea unui poet adevărat a cărui evoluţie o vom urmări cu interes.”

MIRCEA MOGA

(În „LUCEAFĂRUL”, Nr. 41, 1991, Bucureşti)

 

•••

„Iată de ce, considerând că volumul Turnir cu Demostene  e adevăratul debut al poetului băcăuan, putem afirma fără nicio reţinere că, paradoxal, e un debut al recuperărilor în timp, de fapt, o antologie poetică ilustrând o evoluţie în timp, un palimpsest în  mişcare. Acest sincretism al imagisticii, dublat de unul al retoricii fulgurante – niciodată egală cu ea însăşi, mereu abandonată şi mereu curtată – vine dintr-o estetică ireductibilă la un numen poetic, la un arhetip de creaţie recognoscibil. Ştefan Dincescu nu are răbdarea lirică să întârzie într-un singur registru stilistic; şansa lui constă în fragmentarismul identităţii poetice, în încercarea inedită de a fi simultan în mai multe registre sufleteşti. (...) Poet tulburător în multe privinţe, memorabil mai ales în versurile de scurtă respiraţie, Ştefan Dincescu este o expresie autentică a crizei de limbaj pe care o traversează lumea literară postmodernă.”

GHEORGHE IORGA

(În „CATEDRA”, Nr. 23-24, 1991, Bacău)

 

•••

„Dacă, în urmă cu doi ani, poetul băcăuan Ştefan Dincescu ne avertiza că e sătul de mizeria lumii – în primul lui volum Turnir cu Demostene (spun «primul volum» şi nu «debut», deoarece autorul semnase deja în volumul colectiv Prier – Editura Cartea Românească, 1988) – iată-l că revine cu o nouă carte (Viaţă în pielea goală, Editura Plumb, Bacău, 1993) în care revolta se transformă într-o explozie de imprecaţii. (...) Dacă n-ar locui la Bacău şi dacă n-ar fi de abia la al doilea volum, Ştefan Dincescu ar produce mare agitaţie în librării.”

ŞTEFAN RADU

(În „DEŞTEPTAREA”, Nr. 35, 1993, Bacău)

•••

„Cea de-a treia apariţie editorială a lui Ştefan Dincescu, poet băcăuan născut în Oltenia, este Viaţă în pielea goală (Editura Plumb, Bacău, 1993). Mai înainte se consacrase unor titluri, să le zicem, războinice – Străjer (grupaj în Prier, volum colectiv de debut la Editura Cartea Românească, 1988) şi Turnir cu Demostene (Editura Eminescu, 1991). Faptul ne duce cu gândul la un spirit belicos – chiar dacă duelul cu Demostene se desfăşoară la nivelul logosului – care, după numai doi ani, iată, abordează «viaţa în pielea goală». (...) Viaţă în pielea goală este, mai degrabă, o modalitate frustă, colţoasă, dură de abordare a realităţii, specifică scriitorilor din sud – Zaharia Stancu, M. Preda, M. Sorescu, M. Dinescu. (...) Această manieră de rostire a răului, a absurdului, a grotescului, a mizeriei politice şi morale capătă, în actualul volum (Viaţă în pielea goală), consistenţa unei matrice.”

IOAN ENEA MOLDOVAN

(În „ATENEU”, Nr. 1, 1994, Bacău)

 

•••

„Un spirit polemic, înzestrat cu talentul aristocratic de a cultiva estetica urâtului şi balcanismul, de a avea curajul să ne ofere o «metaforă tăiată la gât», este profesorul Dincă Ştefan, cunoscut, ca poet, sub pseudonimul Ştefan Dincescu. Profesorul ştie că poezia este o materie celestă şi subtilă  (o materie imaterială – după expresia lui Ion Negoiţescu), îi ştie principiile, condiţiile, implicaţiile, îi ştie mai ales istoria şi pe cei care au înfăptuit-o, iar poetul ştie alchimia poeziei, adică formula magică de a recurge la vocabule şi sintagme capabile de a releva că lirismul din Turnir cu Demostene şi Viaţă în pielea goală, fără a fi în sine dramatic, expune drama proprie unei existenţe poetice, a unei existenţe obligate să scrie «gemând, cu inima înnodată / pe-o fărâmă de pâine!».”

PETRE ISACHI

(În „VIAŢA  BĂCĂUANĂ”, Nr. 29, 1995, Bacău)

 

•••

„Aşa cum arătam în prefaţa cărţii Viaţă în pielea goală (Editura Plumb, 1993), poezia băcăuanului Ştefan Dincescu stă, indubitabil, sub semnul urgenţei. (...) Poate că sintagma de «poet al veacului» să pară prea pretenţioasă, dar ea izvorăşte, cu siguranţă, dintr-o explozie a gândului mărturisit, în fapt strigăt. (...) Cum spunea, cu fineţe, Virgil Ierunca, un alt observator avizat al veacului, «revolta nu este numai o contorsiune efemeră a conştiinţei, ci o graţie a spiritului», Ştefan Dincescu acumulează şi prin această carte o experienţă tensionată, exprimabilă printr-un verb de nuanţă argheziană, cu sonorităţi de bronz şi reverberaţii profunde, de origine balcanică. (...) Ştefan  Dincescu, în Viaţă în pielea goală, se dezvăluie ca un răzvrătit al acestui veac, în care, cu totul întâmplător, vieţuieşte. Oricum, este un poet cu un verb tăios şi sigur, dar mai ales original.”

EUGEN BUDĂU

(În „ZBURĂTORUL”, Nr. 1-2-3, 1995, Oneşti)

 

•••

„Cititorul poeziei lui Ştefan Dincescu va observa că Lancea lui Ahile este o construcţie poetică strategică din mai multe puncte de vedere. (...) În perspectiva de lectură pe care am propus-o, e clar acum că ceva din trecut împinge lucrurile înainte, un titlu din urmă acoperă un volum care începe să capete accente inedite, având astfel perspectiva de a fi citit ca o carte nouă (în simbolistica mitologică despre lancea lui Ahile se spune că ar fi avut darul de a vindeca rănile pe care tot ea le provocase.) Nu e interesant? Poezia devine, pentru ea însăşi, rană şi leac în acelaşi timp. Mesajul, transmis de poet, devine clar şi certifică bănuielile noastre care au însoţit permanent lectura acestei cărţi de hotar. Poezia ca vindecare a propriilor răni. (...) Lancea lui Ahile e o antologie poetică reconvertită, poeziile vechi respiră, prin această strategie poetică bine orchestrată, un aer inedit, ceea ce ne determină să citim noul volum fără prejudecăţile pe care le-ar provoca, doamne fereşte, cărţile anterioare! După 14 ani de la debut, Ştefan Dincescu se reciteşte, îşi reciteşte viaţa, îşi retrăieşte la foc mai mic aventura lirico-existenţială şi, făcându-şi bagajele, nerecunoscându-şi vechile semne poetice, i se pare că întreaga lui viaţă pare repovestită, nu-i aşa, «de o străină gură»”.

GHEORGHE IORGA

(Din prefaţa antologiei

LANCEA LUI AHILE, Editura AMPHION, 2002, Bacău)

•••

„Amândoi poeţii, Omar Khayyãm – Ştefan Dincescu, sunt în răspăr cu lumea în care trăiesc, neconformişti până la sfidarea ordinii sociale existente, nişte inadaptaţi cu viziune idealist-utopică, bizari pentru gustul comun, sunt, în fond, nişte oameni liberi.

Înţelepciunea, precaritatea omului şi a existenţei, formele răului, ale ipocriziei umane, strâmbătăţile acestei vieţi, deşertăciunea ca opţiune a insului, toate sunt teme frecventate de aceşti doi poeţi, pe care-i despart aproape 900 de ani. (...) Genul scurt, cu care Ştefan Dincescu a mai cochetat, pe alocuri, în Lancea lui Ahile (2002) şi Cel de pe urmă Laocoon (2003), îi şade bine. Expresia concentrată, cu sintaxa precisă, centrată pe idee, dă impresia unui clasicism à rebours. Catrenele nu sunt construite după o unică formulă, tiparul se alcătuieşte în funcţie de mesaj. Fără intertext, fără mimetism poetic, fără presiunea modelului. O imaginaţie lexicală bogată, în care regionalismul este încărcat de revelaţia cu care ai citi neologismul aristocratic, menţine vie construcţia riguros poetică. În unele catrene, expresia poetică dobândeşte virtuţi ale aforismului. Asta înseamnă ştiinţă a versului, dar şi o înţelepciune a poetului edificat asupra tuturor lucrurilor lumii acesteia. Ca Omar Khayyãm.”

GHEORGHE IORGA

(Din prefaţa volumului ULTIMELE

RUBAIATE ALE LUI OMAR KHAYYÃM

ÎN TRADUCERE IMAGINARĂ DE ŞTEFAN DINCESCU,

Editura AMPHION, 2004, Bacău)

 

•••

„Poezia lui Ştefan Dincescu din Turnir cu Demostene este, prin excelenţă, politică («Hei, până când?», «De ce taci? De ce tremuri?», «Spânzurătoare cu ştreangul de aur», «Colocviu», «Laocoon», «Zidul»): «Scriu cu urechea lipită de zid, / zidul ăsta / pe care, vai, nu pot să-l străpung, / să-l dărâm, / zidul ăsta / care îmi urăşte viaţa, ecoul, / zidul atroce, zidul vorace, / zidul geamăn cu bezna, foamea şi frigul!» («Zidul») Poetul acumulează, şi prin al doilea volum (Viaţă în pielea goală, Ed. Plumb, 1993), o experienţă tensionată, exprimabilă printr-un verb cu nuanţă argheziană, cu sonorităţi de bronz şi reverberaţii profunde, de origine balcanică. Invectiva, imprecaţia, chiar înjurătura capătă dimensiuni lirice într-un spaţiu imaginar prea dependent de realitatea timpului nostru, extins la coordonate geografice balcanice: «Grea ţară hilară, / maţ de bazar!», „Se frige foamea în tigăi, / se vând şomerii la cântar», „Dospindu-şi ţuicarii, balamucul din Est / fazanii dâmboviţeni şi-i înghite», «Sărăcia mi-a ros ficaţii, fraţii m-au scuipat, / îngerii Domnului m-au tras pe sfoară», «Vai, somnul te zdrobeşte! Vai, carnea se împute! / La coşniţele  haitei livrezi privighetori», «Ţi-au înflorit spice de iarbă în os / şi bătrâneţea, verbule, şi boala!».

Ton direct, polemic, antiidilic. Poetul – un vorbitor care se revoltă, avertizează, blestemă, dar în ultimul volum (Lancea lui Ahile, Editura Amphion, Bacău, 2002), în mare parte alcătuit pe structura unei antologii, nu aduce nimic nou în planul viziunii artistice. Poezia lui Ştefan Dincescu stă sub semnul insurgenţei.”

EUGEN BUDĂU

(În volumul BACĂUL LITERAR,

Editura UNIVERSITAS, 2004, Iaşi)

 

•••

„Această culegere din cărţile sale anterioare ne prezintă poezia unui limbaj deliberat ales între graiul popular şi graiul savant – cu totul spontan, natural. Mahalaua bacoviană a intimităţii se întâlneşte aici cu spiritul zeflemitor, dâmboviţean. (...) În acelaşi timp, autorul este şi acel boem al limbii române, şi desfăcătorul limbii române. Versul său compune arhaisme de sinteză, argoul, jargonul compun universul, acel univers insignifiant şi tăcut al zbieretelor zilnice din spatele gurilor noastre închise de milenii. În acest context, cultura vastă, topită în limbajul poetic, dă poeziei lui Ştefan Dincescu un caracter antinomic concretizat într-o lume de bâlci, de iarmaroc – raţionalizate într-o construcţie unde totul funcţionează numai pe dos. Revolta, poetic buşită peste obrazul care o cauzează şi o merită, revolta autorului antologiei Ieşirea din cetate (Editura Amphion, 2005) este reflexul unui cântec străin pe care însă îl descoperim sub cântecele noastre lacrimogene şi manelate.”

GHEORGHE CHIŢIMUŞ

(În „VITRALIU”, Nr. 3-4, 2005, Bacău)

•••

            „La nivel microtextual, poemele învederează o preocupare de-a dreptul obstinată pentru formă. În reeditările repetate, versurile apar cu titluri schimbate sau fără titluri, şi nu fără numeroase retuşuri. Oricât principalul mobil al actului poetic ar fi revolta, poetul nu scrie doar, ca Giovanni Papini, spre a se «descărca»; întotdeauna el caută efecte de stil. Departe de a respinge «literatura», precum Verlaine, şi chiar dacă, uneori, pare să o repudieze, ca avangardiştii, Ştefan Dincescu se străduieşte să procure poeziei sale statutul de «literatură». Literaturizează însă atitudini de situare în diametrală opoziţie cu lumea, cu prezentul.

            Având sentimentul de a se fi născut într-un veac idiot, într-un veac jumătate porc, jumătate câine, poetul se regăseşte în jălbarul Iov şi, lăsându-se cuprins de «pandaliile» năpăstuitului biblic, vede pretutindeni numai orori, hidoşenii şi monstruozităţi, manifestări ale răului. Ale unui rău nu doar social, ci ontologic, chiar metafizic.

            Asemenea expresioniştilor, autorul Pandaliilor fericitului Iov semnalează ubicuitatea manifestărilor desacralizării totale.”

Prof. univ. dr. DUMITRU MICU

(Din prefaţa antologiei

PANDALIILE FERICITULUI IOV,

Editura AMPHION, 2006, Bacău)

 

•••

„Masca proteică şi tragică a poetului ascunde strigătul fiinţei istovite de a lua mereu alt chip, de a se manifesta într-o succesiune de personaje iluzorii, substituindu-se de fiecare dată omului capabil să renască din propria-i cenuşă. Cu nostalgia şi cu paradoxul Iov, preferinţa poetului se îndreaptă spre poema satirico-meditativă, spre elegia livrescă, distinsă, cu metafora tăiată la gât, spre un discurs liric de o densitate ideatică şi simbolică inconfundabilă, în care cititorul avizat citeşte semnele veacurilor, potrivit expresiei evanghelice, adică semnele precursoare ale sfârşitului unei lumi ce nu poate fi vreodată altceva decât sfârşitul unei iluzii (R. Guénon).

În toate poemele stăruie, bacovian, senzaţia de gol metafizic, de înstrăinare, degradare şi complicitate cu Satan care şi azi îi răspunde Domnului: Am dat târcoale pe pământ şi m-am plimbat în sus şi în jos. Efectele sincopate ale expresiei poetice potenţează fondul subteran tragic, angoasant al poemelor de o modernitate bine temperată, care îl scoate pe Ştefan Dincescu din corul generaţiei ’80.”

PETRE ISACHI

(Din postfaţa antologiei

PANDALIILE FERICITULUI IOV,

Editura AMPHION, 2006, Bacău)

 

•••

„Înscriindu-se şi insinuându-se în sistemul poetic al acestor scriitori, autorul poemelor «pe două clape» foloseşte un limbaj dublu, orientat spre conotaţie şi denotaţie, spre simbol, spre obiectul concret, spre sugestie şi ambiguitate, spre comunicare tranzitivă. (...) Cartea Se spânzură condeiul! exprimă decisiv, în ansamblul său, cele două mari tendinţe ale poeziei contemporane – tranzitivă şi reflexivă – în spiritul succintei parabole intitulate Poezia: Din zorii secolului se discută / dacă poezia este înăuntru sau afară. / La început a învins înăuntrul, apoi a contraatacat violent / afara şi după ani s-a ajuns la un forfait / ce nu va putea dura pentru că afara / e înarmată până-n dinţi (E. Montale). Căutarea poeziei în afară – adică în individualitatea obiectivă, în valorile denotative ale limbajului, dar şi în înăuntru – adică în ireductibilitatea eului, în straturile sale cele mai incontrolabile, mai obscene, impune în poezia lui Ştefan Dincescu paradoxul semanticii sale polimorfe.”

PETRE ISACHI

 (Din prefaţa volumului

SE SPÂNZURĂ CONDEIUL!,

Editura AMPHION, 2007, Bacău)

 

•••

„Poeme de speţă decadentă, cu libertăţi de limbaj nelimitate, sunt cuprinse în volume şi, multe, sunt grupate în cicluri prevăzute cu motto-uri din poeţi români şi străini şi poartă titluri eminamente livreşti: Turnir cu Demostene, Lancea lui Ahile, Cel de pe urmă Laocoon, Ultimele rubaiate ale lui Omar Khayyãm în traducere imaginară de Ştefan Dincescu, Fiu al Maicii Lot, Valea Sidim, Spoon River. Piesele reunite în câteva dintre culegeri sunt compuse în metru tradiţional, rimate, şi titlurile lor, câte unul singur pentru o întreagă serie, indică apartenenţa principială (nu prea confirmată de structura lor interioară!) la specii stabilite de cele mai vechi poetici, mai ales neeuropene: rubaiatul, haikuul, epitaful şi mai ales… «poemul», care, la Ştefan Dincescu, este un catren.

Două ingenioase formule inedite sunt introduse sub genericele «poeme cu două uşi» (Fiu al Maicii Lot, 2005) şi «poeme pe două clape» (Se spânzură condeiul!, 2007). Una dintre ele se constituie prin asocierea a câte două distihuri, primul fiind semnat de Ştefan Dincescu, al doilea de Daniel Florin Dincă, fiul său; cealaltă, amintind de Comentarii lirice la poeme într-un vers de Ion Pillat, ale lui Mircea Streinul, parafrazează sau parodiază versuri ale unor poeţi foarte diferiţi, de la Charles Baudelaire la Mircea Dinescu, de la Ana Blandiana la Georg Trakl.

O caracteristică a celor mai multe bucăţi din întreaga culegere integrativă (Clóţele Şeherezadei, 2009) este scurtimea motivată prin două stihuri de Aragon, afişate ca motto: «Cu cât poemul e mai scurt, / Cu atât pătrunde mai adânc în carne» (Poeme). Oricare le-ar fi aspectul grafic şi oricum s-ar intitula, toate piesele culegerii exprimă un acelaşi fond sufletesc, cu acelaşi tip de figuraţie. (...) Notele individualizante ale poemelor din primele două volume trec în cele următoare, multiplicate şi supradimensionate. La nivel lexical sare în ochi abundenţa termenilor locali şi arhaici, dar şi a celor odinioară tabu, vulgari până la obscenitate. Pentru înţelegerea multora dintre cei din prima categorie (zglăvogi, cabaz, ispol, zăblău, ciocârtit, lerfă, a sfoiegi, coşave, gogleze, ociog, năprui, dănac etc.) trebuie apelat la dicţionare speciale. (...) Nu doar lexicul, ci toate componentele limbajului, implicit toate mijloacele de plasticizare, sunt organe ale unei poetici a demitizării şi a desacralizării.

Enunţurile sunt cinice, provocatoare, sacrilege, sceneria poetică se constituie în spaţii ale degradării fiinţei, ale păcatului şi ale damnării. (...) Rezumativ vorbind, sursa discursului poetic al lui Ştefan Dincescu este sentimentul de a se găsi, aşa cum zicea Arghezi, «cu toate-n veac nepotrivit». Aşteptându-l în zadar pe Godot, imaginat ca un Mecena prin care ar fi să-i «bată în porţi / cerbul cu soarele-n coarne», poetul se întreabă, exasperat, cât va dura condiţia lui de exilat într-o provincie analoagă celei a lui Jules Laforgue: «Păi să rezişti, deznădejdea mea, să rezişti / într-un orăşel cu fluierari / dintr-o cociorvă cântând! // Până când, tăcerea mea, / deznădejdea mea, până când / să mai suflăm în cornul turbării ajustate? // Până când, Dumnezeule rânced, până când / să mai necheze calul troian / între jucării mutilate? // Ai să deraiezi, deznădejdea mea, / ai să turbezi, tăcerea mea, / între zglăvogi, văduviţe şi fâţe! // Să adormi înjurând, să visezi blestemând / lângă un ispol cu tărâţe, / hei, până când, fraţii mei? Până când?» («Hei, până când?»)”

Prof. univ. dr. DUMITRU MICU

(Din prefaţa antologiei

CLÓŢELE ŞEHEREZADEI,

Editura AMPHION, 2009, Bacău)

 

•••

„Gândurile de mai sus m-au adus, iată, în perimetrul poetic (ce poate fi, de data aceasta, un triunghi) prin superbul volum de poeme Fiii alambicului, ultimul semnat de poetul Ştefan Dincescu. Volumul, în exuberanţa lui, trădează ştiinţa cuvântului stăpânit total de adevăratul profesor de limba română (...). Este greu de conturat coordonatele poetice ale unui om de cultură erudit şi poet talentat cum este Ştefan Dincescu. Oricum, fiecare exprimare a sa, scrisă ori vorbită, face din personalitatea poetului o enigmă estetică de invidiat şi, mai ales, de preţuit.”

Prof. univ. dr. ing. VASILE GEORGE PUIU

(Din prefaţa volumului FIII ALAMBICULUI,

Editura AMPHION, 2009, Bacău) 

 

•••

„În diversităţile lor de compoziţie, mai toate poeziile lui Ştefan Dincescu exprimă sentimentul romantic de «rău al secolului». Unele, nu puţine, o fac în tonalitate indiscutabil eseniniană. (...) Profesor, în viaţa «civilă», gramerian, autor a peste 20 de studii de sintaxă, morfologie, lexic, fonetică a limbii române, putem presupune că, prin degustarea unor savori lingvistice particulare, a unor mirodenii lexicale, culese în bună parte din graiuri provinciale sau periferice, poetul nostru îşi temperează anxietăţile. Poate că aromele verbale tari au asupra sufletului traumatizat efectul unor droguri. Fapt este că din nicio poezie a sa nu lipsesc vocabule de circulaţie restrânsă, ori învechite, dispărute din limbă sau pe cale de dispariţie. (...)

Sensibil diferă zicerea poetică a lui Ştefan Dincescu de a lui Esenin şi prin pulsaţia interioară, prin accentul afectiv, prin timbrul vocii. Lirismul eseninian este direct, patetic, fremătător; traducătorul poetului rus liricizează inaparent, adoptă rareori confesiunea, el nu-şi permite efuzii, refuză patosul, jeleşte reţinându-şi lacrimile, deci se destăinuie parcimonios, preferă confidenţei notaţia rece, impersonală, deseori crudă, denunţarea sarcastică (explicit sau subtextual), cinică, la modul direct sau la modul insidios.

Simţămintele pot fi analoage celor clamate de Serghei Esenin, însă felul în care ele se comunică învederează frecventarea şi a lui Baudelaire, a «decadenţilor», a literaturii periferiilor, adeziunea nu numai la estetica urâtului, ci şi însuşirea principiilor «romantismului deromantizat», tendinţa detaşării de sine, a disimulării subiectivităţii.

Prin efuzia lirică, poezia lui Esenin aparţine categorial modului «muzical», «simbolist». În discursul poetic al lui Ştfean Dincescu, fluenţa melică apare doar cu intermitenţe, dominanta structurală fiind plasticul: plasticul de tip expresionist, de o materialitate dură, incluzând trivialitatea, abjecţia. «Poemele» din Jelind mălinii viscoliţi sunt, ca şi acelea din volumele anterioare, «scrise-n piaţă cu briceagul». A «scrie cu briceagul» înseamnă, în semantica acestor «Poeme», a spune lucrurilor pe nume. Indiferent dacă o face explicit sau figurativ, «jeluitorul» obţine, când nu escaladează marginile esteticului, efecte poetice reale. (...) Asemenea precedentelor culegeri de versuri ale autorului, volumul Jelind mălinii viscoliţi este o carte în care «greaţa» (cum ar spune Sartre) stârnită poetului de o existenţă degradată («Se ţăndăreşte dangătul de clopot, / clipele, vai, s-au dărâmat în bot!», 37)  se comunică în expresie individualizată.”

Prof. univ. dr. DUMITRU MICU

(Din prefaţa volumului JELIND MĂLINII

VISCOLIŢI. SERGHEI ESENIN. Traducere

imaginară de ŞTEFAN DINCESCU,

Editura AMPHION, 2010, Bacău)

•••

„În Bacău – oraşul adoptiv al acestui oltean nărăvaş şi abrupt, care este Ştefan Dincescu – ar fi, cred, imposibil ca printre cei ce mai citesc poezie să se afle cineva care să nu se fi speriat de limbajul frust şi de spontaneitatea versurilor lui: ele scuipă flăcări şi împrăştie fecale peste alcătuirea ipocrită a lumii noastre.

Cu apucături şi gesturi pandureşti, Ştefan Dincescu are darul concretizării brutale şi tăria de a spune lucrurilor pe nume cu o naturaleţe pe care, de regulă, poezia o evită, iar interpreţii ei o detestă. Nu ţi-e uşor, citindu-i poeziile, să rezişti asaltului neostenit de cuvinte vechi şi de mult uitate, smulse din somnul lor şi readuse la suprafaţă din cotloanele graiurilor olteneşti şi nu numai, din limba veche bisericească şi din cea cronicărească.

Ele şochează, întrucât intră în conflict cu problematica de o acută actualitate a textului. Dar dacă izbuteşti să treci peste acest baraj de stridenţe simpatice, ai satisfacţia să descoperi sufletul său luptător, dispreţuitor de convenţii şi făţărnicii literare, decis să înfrunte atât teroarea bunului-simţ, cât şi oricare altă sursă de platitudini. (...) Cele 66 de poeme deschid calea analogiilor mistice, dar şi calea unor speculaţii de ordin poietic, întrucât, dedicate satului şi părinţilor dispăruţi de curând, ele sunt semnate Esenin Dincescu.

Un fenomen insolit de transvazare deliberată sau o alunecare involuntară în spaţiul privilegiat al ultimului poet rus cu satul în glas? Cititorul se va simţi incitat să se decidă.”

Prof. univ. dr. EUGEN NEGRICI

(Din prefaţa volumului JELIND MĂLINII

VISCOLIŢI. SERGHEI ESENIN. Traducere

imaginară de ŞTEFAN DINCESCU,

Editura AMPHION, 2010, Bacău)

 

•••

„Ştefan Dincescu, poetul, e dublat de un filolog care ştie pe ce lume trăieşte în materie de poetică. Cunoaşterea marii poezii româneşti şi străine, dar şi talentul ieşit din comun au iscat această nelinişte deopotrivă stilistică şi metafizică, niciodată potolită de la un volum la altul. Când crezi că l-ai ghicit, că l-ai prins într-o formulă poetică valabilă cel puţin o vreme, constaţi că el a fugit deja la alta. Nu-ţi lasă răgazul să-l intuieşti sau să emiţi, despre poezia lui, o judecată critică. După ce ne-a făcut câteva surprize – traduceri imaginare, poeme cu două uşi, poeme pe două clape, experimente (inter)textualiste – iată acest volum cu titlul ironic: Adio, Mister Bashô! (...). Poetul e în răspăr cu toată lumea, de ieri şi de azi, cu poeţii şi poezia, cu el însuşi. Iconoclastia e, pentru Ştefan Dincescu, nu numai o formă de manifestare artistică, dar pare a fi şi o formă de viaţă personală.”

GHEORGHE IORGA

(Din prefaţa volumului

ADIO, MISTER BASHÔ!,

Editura AMPHION, 2010, Bacău)

 

•••

 „Tonul poetului este acela al unui Iov ce nu cedează, nu acceptă nici compromis, nici resemnare, care se afirmă pe sine în faţa unui Iehova pierdut în tenebre şi tăcere. Fie că nădăjduieşte harul ori sfidează mânia Celui de dincolo, Ştefan Dincescu nu cade niciodată în indiferenţă. Aşa se întâmplă şi cu volumul Adio, Mister Bashô!, unde celebrul poet japonez devine un motiv-pretext, pentru a transfigura o problematică etern-umană: ratarea, eşecul, greaţa existenţială, pauperizarea, prostituţia intelectuală, moartea lui Orfeu, delaţiunea, provincialismul, iluzia, condiţia poetului şi a poeziei, senectutea, trădarea, aspiraţia spre eternitate. Lumea este în viziunea poetului Ştefan Dincescu un univers semiotic ce i se revelă Eului poetic, simultan ca o urmă, absenţă, diferenţă.”

PETRE ISACHI

(În „13 PLUS”, Nr. 4-5-6, 2011, Bacău)

 

•••

            „Această nouă carte de poeme a lui Ştefan Dincescu, a XVII-a (numărând şi ciclul Străjer din volumul de debut colectiv, Prier, şi culegerile antologice), se înscrie perfect în linia celor precedente. Autorul Licuricilor din infern continuă a fi «olteanul nărăvaş şi abrupt» (cum l-a numit Eugen Negrici) din Viaţă în pielea goală, din Fiu al Maicii Lot, din Se spânzură condeiul!, din... Dar n-am să transcriu toate titlurile de volume. Cititorul regăseşte, în noua culegere de inedite (Licuricii din infern), toate particularităţile, şocante sau nu, ale stilului producţiei anterioare a poetului: lexic brutal, incluzând termeni rari, provincialisme, localisme, arhaisme, rime foarte bogate, cuvinte create (politofagilor, cucurigând etc.), rime interioare, rime dispuse surprinzător, laitmotive, refrene, nume de somităţi literare şi filozofice, expresii dure, formulări agresive – şi constată că, şi în Licuricii din infern, toate ciclurile se deschid cu motto-uri conţinând citate din poeţi de seamă, străini. (...) Rămas, cum se vede, năbădăios, nărăvaş, ca în tot ce a publicat, ca poet, înainte de Licuricii..., mai este oare Ştefan Dincescu aşa, în aceeaşi măsură, cu aceeaşi impetuozitate, şi în acest ultim volum? Parcă nu. Aici, violenţele de limbaj sunt mai rare şi, în bună măsură, temperate, estompate prin ponderea crescută a unor alte caracteristici.

            Dominanta stărilor sufleteşti este, în continuare, decepţia, şi multe din stihurile în care aceasta se exprimă obţin cu prioritate aderenţa estetică a cititorului, prin incontestabila autenticitate a vibraţiei. Sentimentele de consternare, de repulsie, de revoltă, de lehamite sunt surdinizate prin evocări nostalgice, prin reverii, prin tristeţi potolite, prin – într-un cuvânt – tonuri elegiace. (...)

            Ceea ce însă oripilează conştiinţa poetului mai mult decât toate mizeriile de orice natură – proprii unei anumite perioade istorice – este degradarea existenţei, la scară planetară, prin desconsiderarea valorilor nemateriale, prin eludarea a tot ce ţine de suflet, prin izgonirea din real a sacrului, a poeticului, chiar a vitalului.”

Prof. univ. dr. DUMITRU MICU

(Din prefaţa volumului

LICURICII DIN INFERN,

Editura AMPHION, 2013, Bacău)

 

•••

            „Nu ştiu să mai fi întâlnit – nu doar la noi, dar nici în alte literaturi – un autor cu o bibliografie mai derutantă decât a lui Ştefan Dincescu. Titlurile volumelor sale de versuri afişează, pe de o parte, apartenenţa la stirpea poeţilor «blestemaţi» din toate timpurile, iar, pe de alta, concomitent, atracţia spre poezia de idei, de reflecţie, de inspiraţie livrescă, de expresie ermetizantă sau, în orice caz, insolit intelectualizată. Este contrariant a citi că sunt «de acelaşi autor» cărţi intitulate Viaţă în pielea goală, Se spânzură condeiul!, Metaforă tăiată la gât şi Turnir cu Demostene, Lancea lui Ahile, Adio, Mister Bashô!, Cel de pe urmă Laocoon sau Decesul trompetei, Fiii alambicului, Licuricii din infern sau Ultimele rubaiate ale lui Omar Khayyãm în traducere imaginară de Ştefan Dincescu, Jelind mălinii viscoliţi. Serghei Esenin. Traducere imaginară sau Fiu al Maicii Lot, Pandaliile fericitului Iov, Clóţele Şeherezadei.

            Surpriza cititorului creşte, desigur, la aflarea faptului că un poet atât de «nărăvaş şi abrupt» (după Eugen Negrici), cu un limbaj atât de alandala, este una şi aceeaşi persoană cu prof. de română Ştefan Dincă, disciplinat, probabil, şi, cu siguranţă, devotat profesiei sale didactice, de vreme ce a publicat cărţi consacrate unor chestiuni de gramatică. Tendinţa, în poezia sa, spre diversitate, spre o diversitate şocantă, învederată în titluri, se exprimă şi altfel, rafinat, în felurite chipuri, precum recurgerea, în premieră, la procedări năstruşnice de un fel aparte, ca introducerea «poemului pe două clape» şi a «poemului într-un vers» cu «două uşi», adică scris – aparent! – de doi autori, Ştefan Dincescu şi fiul său, Florin Daniel Dincă, sau reanimarea unor specii poetice defuncte, ca haikuul şi rubaiatul. «Poem pe două clape» înseamnă, în practica lui Dincescu, o strofă ce împleteşte, aduse la acelaşi înţeles, versuri proprii şi versuri culese din o seamă de alţi poeţi, străini, ca Villon, Baudelaire, Verlaine, Rimbaud, Trakl, şi români, precum Eminescu, Arghezi, Blaga, Radu Gyr, M.R. Paraschivescu, Nichita Stănescu, Nicolae Labiş, Marin Sorescu, Ana Blandiana. Una dintre «traducerile imaginare», cea din Omar Khayyãm, implică reactualizarea rubaiatului, nu neapărat în perfecţia formei sale originare, ci într-o adaptare liberă, ca de altfel şi a haikuului. O amuzantă situaţie apare, în volumul cu «traducere imaginară» din Esenin, semnată cu numele combinate ale celor doi poeţi, cel rus şi cel român, Esenin Dincescu.

            Semnalat de timpuriu de către comentatori, polimorfismul părea, şi chiar este, un implicat stilistic inalienabil al poeziei lui Ştefan Dincescu. Cea mai nouă antologie însă, cea de acum, Ultimul asalt, infirmă, în aspectul formal, presupunerea. Bucăţile din cuprinsul ei apărute anterior, şi nu o singură dată, sub tot atâtea titluri diferite se intitulează aici, invariabil, Poem. Prin ceea ce semnifică şi prin felul în care o fac, titlurile de pe coperţi şi din interioarele volumelor indică (abscons şi provocator) natura particulară a fiecărei unităţi şi microunităţi textuale, dar şi (explicit sau în dodii), temperatura caracteristică, în general, dicţiunii poetice a cultivatorului «metaforei tăiate la gât». Temperatură a unei sensibilităţi ulcerate.

            Ontologic rebelă faţă de climatul lumii ce o include, această sensibilitate adoptă, spre a se declara, tonurile derâderii, ale zeflemelii, ale dispreţului, ale ironiei crude şi ale sarcasmului: expresii, toate, ale unei negaţii radicale. Dar nu declarată spontan, necontrolat. Oricât de năpraznică, furia transmiţătorului «pandaliilor lui Iov» este filtrată prin cultură. Fiecare dintre volume şi cicluri poartă, ca motto, citate din personalităţi ale culturii naţionale şi universale. Textele colcăie de nume istorice, mitologice, biblice, nume de filosofi, scriitori, artişti, personaje. Din autoexigenţă estetică, fără îndoială (altfel de ce?), poetul îşi tot reeditează versurile, selectiv, cu modificări, îşi comasează câte două-trei volume în culegeri antologice. (...) Idilicul apare, în poemele lui Ştefan Dincescu, doar incidental. Covârşitoare sunt stările depresive, deznădejdile, sarcasmul, decorurile sumbre, infernale. Infernală, după cum se vede, lumea poeziei lui Şt. Dincescu nu este, totuşi, un tărâm al damnării eterne, al întunericului absolut.

            Ultimul volum anterior antologiei pe care aţi deschis-o se intitulează Licuricii din infern. Un iad cu licurici parcă nu este chiar iad. Mai ales unul în care sunt (potrivit altui titlu) şi privighetori («Privighetorile din Valea Sidim»). Sunt şi mălini, «viscoliţi», dar încă nu dărâmaţi («Jelind mălinii viscoliţi»). Unde există copaci, păsări, licurici poate licări speranţa mântuirii.

            În plan poetic, s-ar putea ca «asaltul» notificat în antologia de faţă să nu fie «ultimul». S-ar putea ca viitoarele producţii lirice ale autorului să includă şi o primenire a naturii inspiraţiei.”

Prof. univ. dr. DUMITRU MICU

(Din prefaţa antologiei ULTIMUL ASALT,

Editura AMPHION, 2015, Bacău)

•••

            „Cheia de lectură a acestei «cărţi de suflet» (a acestei geometrii în spaţiu a sufletului omenesc!) – (...) – este, (...) , «privighetoarea». Nu cea macedonskiană din «Noapte de mai»! Ci aceea dincesciană, cu darul profeţiei, capabilă să se exprime prin enigme şi parabole, care are personalitate proteică: nu este niciodată «împotriva pleşcarei ficţiuni», este tăbăcită «în bâzdâcuri» – of, limba oltenească! –, are «zgărdiţă de luceferi», pare desprinsă din «biblia furtunii», este interogativă, traduce bine «pandaliile» Autorului, într-un cuvânt, este asemenea zeului Proteu, cel care în Odiseea conducea turmele de foci, vă amintiţi – dăruit cu puterea de a se preschimba în toate formele pe care dorea să le ia. «Albastra mea privighetoare» pare să aibă ştiinţa psihostaziei – cântărirea sufletelor –, adică ar dispune de întregul sistem al unei justiţii divine: judecată – responsabilitate – pedeapsă... (...) Această proteică «privighetoare» naşte cocteilul de stiluri, impune tehnici narativo-poetice necesare în această Epopee a Eului melancolizat de Elegiile duineze. Dar mai ales impune o structură epică de o diabolică inventivitate... Lirismul epic pare să domine cele 22 de elegii, în fapt, tranzacţii spre ireal, compensaţii sufleteşti de o rară sinceritate. Se ştie, sinceritatea în literatură nu este o problemă de etică, ci una de estetică. (...)

            Începând cu Elegia a XII-a, privighetoarea, «lumină cârtitoare», «stelară pumă», «rumenă speranţă», «taciturnă», «velina veacului», «cenuşăreasă la graniţele de imperiu», «asasin celest», privighetoarea, «cu zgărdiţă de luceferi», «beznă aspră», «imn din Biblia furtunii», «dejivrată», «de Bacău» etc., se identifică cu poezia/ muzica existenţei – imperfectă în comparaţie cu veşnica viaţă a Ideii, încât cele 22 de elegii dincesciene au «culoarea înecului»..., iar poetul parcă transfigurează o «descompunere măreaţă şi funebră a gândului», cum ar spune Cioran. Eu cred că nu poţi fi Poet, poate doar epigon, dacă nu ai haosul în tine, dacă nu ai un grano salis. (...)

            Istoria (naraţiunea de legitimare) transfigurată în cele 22 de elegii filosofico-existenţiale (cititorul este invitat să [re]citească Elegiile duineze de Rainer Maria Rilke, apoi să se întâlnească cu Ultimele elegii ale lui...) este – în viziunea scriitorului, editorului şi conducătorului de reviste Ştefan Dincescu – un univers semiotic ce i se revelă Eului poetic, simultan ca o urmă, absenţă, diferenţă şi indiferenţă / distanţă şi apropiere. Afişata emfază a poetului (narcisismul auctorial) este în realitate o pluralitate de măşti sub care se ascunde candid un suflet de artist. Olteanul nărăvaş şi abrupt (Eugen Negrici, 2010), cu o personalitate macedonskiană, adoptat cu suficientă invidie de scriitorimea Bacăului, poate să spună –parafrazându-l pe autorul capodoperei «Luceafărul» – «Eu rămân ce-am fost: Dincescu!» Mi se pare cea mai importantă particularitate a unui scriitor: aceea de a nu-şi pierde identitatea, unicitatea estetică, viziunea, filosofia de viaţă, personalitatea, valorile, iluziile. (...) Mesajul principal al cărţii: intuiţia poetului că Răul comunist / post (...) se estompează în memoria celor chinuiţi de un sistem terorist. Fiecare elegie filosofico-politică pare o pledoarie pentru fortificarea memoriei.

            În hăţişurile «borţoasei comedii», jocul politic nu poate fi exclus de scriitor, istoric, filosof, psiho-sociolog, intelectual etc. (...) Să nu uităm că volumul Cele din urmă elegii ale lui Rainer Maria Rilke în traducere imaginară de Ştefan Dincescu este un alt fel de autobiografie interioară, atipică, configurată pe istoria tragică a României postbelice invadată de bolşevism şi de haosul creat, aparent întâmplător, de (post)comunism, dar care într-o stare de relativă libertate descoperă că trăim cu toţii într-un simulacru generalizat, neglijând complet substanţa lucrurilor. (...)

            Nu putem decodifica volumul lui Ştefan Dincescu decât dacă credem în enunţul «Adevărul este întregul» – adică îi înţelegem mesajele doar dacă refuzăm să-l izolăm de comunism şi de epoca post-adevărului şi dacă îl considerăm în afara procesului în care se insera / în afara istoriei. Poetul convins că acum nimeni nu-i mai răspunde («Nici Faust, nici Mefisto, prostovane!») preferă cunoaşterea luciferică în cele trei ipostaze (plus-cunoaştere, zero-cunoaştere, minus-cunoaştere) contaminată de un profund tragism ce se mişcă pe un plan de măreţie şi de blestem. Gnoseologia volumului este întemeiată pe o stare lirică născută din nevoia intelectului de a se depăşi, dar şi din recunoaşterea incapacităţii umane de a eluda misterul lumii / creaţiei / istoriei, poetul resemnându-se a-l potenţa prin elemente de gândire poetică, mitică, filosofică, politică, raţională. Tragicul ontologic domină celelalte categorii existenţiale şi estetice. Muzical, ascultăm o simfonie a destinului. Metaforic: clepsidra. Filosofic: orice scriitor, de la Socrate la Dincescu von Rilke, repetă Mitul lui Sisif! Concluzia: nu există pedeapsă mai teribilă decât cartea inutilă şi fără speranţă. Biblioteca anulează cartea pe care o cuprinde, aşa cum Marea Neagră cuprinde Dunărea.

            Ca să încheiem optimist, vol. Cele din urmă elegii ale lui Rainer Maria Rilke în traducere imaginară de Ştefan Dincescu, inclus în Biblioteca Lumii, va fi asemenea acesteia: iluminat, solitar, infinit, inutil, incoruptibil şi secret. Care dintre aceste epitete ar putea fi preferat de poetul «leopard»? Personal, cred că incoruptibil! De fapt, prietenul nostru se povesteşte el însuşi, lui însuşi, sculptând în ceaţă, pentru eternitate, un autoportret ce ne seamănă uimitor!?”

PETRE ISACHI

(Din volumul JOCUL DE-A ADEVĂRUL.

DIN POEZIA LUI ŞTEFAN DINCESCU,

Editura AMPHION, 2020, Bacău)

---

[1] „Consecventă preocupărilor sale de stimulare a creaţiei literar-artistice din Craiova şi din Oltenia, revista noastră inserează, în acest număr, două grupaje de versuri semnate de protagoniştii şedinţei pe luna iunie a cenaclului «Ramuri», cu convingerea că ne aflăm în faţa  a două talente autentice.” // Versuri: [1] „să dăm la doctor studenţia / să-i scoată jar din tărtăcuţă / cu rime nu plăteşti chiria / şi nici zămârca de văcuţă // şi să uităm de soacre de mani şi de copii / să ungem palimpsestele cu seu / încercănaţi şi zurbagii / să azvârlim cu bulgări în geam la dumnezeu”; [2] „roagă-te pentru râu / roagă-te pentru privighetoare / roagă-te pentru pădure şi cai / dacă timp mai ai / roagă-te şi pentru mine puţin / dragostea mea amin”; [3] „în faţă semaforul în spate o cotigă / soldaţii strigă apă strigă // respectă semafor respectă barieră / chiar dacă luptele se dau în altă eră / secerând buricele atâtor lei / să ajungi ciozvârtă ştirbilor căţei // să-i rămâi vestală nopţii din mecetă / tot visând atacuri doar la baionetă”; [4] „păunului cu gâtul retezat / arză-m-ar focul i-am rămas de cart / cine-i acolo stai că trag / de-ar fi măcar o geamandură / năvoadele s-au îmbuibat / cu lipitori şi viitură // să fie portul vreo escrocherie / dată cu spray iubita mea / să fie farul vreo perucă / să fie marea un gâldan cu broaşte / iubita mea vâslesc vâslesc vâslesc / agăţ de hârburi felinare / cine-i acolo stai că trag / de-ar fi un balamuc de soare / vâslesc vâslesc vâslesc vâslesc”; [5] „cocostârcii ţipă împrejur / ca o doică soarele mă spală / doar cuvântul gârbov şi sperjur / sechestrează carnea sub cerneală // am cântat mereu după cortină / veacul mi-a ajuns până la os / am cântat mereu după cortină / întorcând statuile pe dos // gâtui-mi-aş cântecul borfaş / din osândă orgă să mă rup / cum să trag izvoarele-n oraş / zeii-n cerul gurii ca să-i pup” (Ştefan Dincă, în „RAMURI”, nr. 7 [193], iulie 1980, p. 15).