CUVÂNT ÎNAINTE
PROTEISM DINCESCIAN
sau POEZIA – EMANAŢIE A FIRII?
Motto: „Oamenii aceștia de pe la noi sunt înțelepți în materie de gândire – unde trebuie ceva sminteală – și sunt smintiți în viață. Cumințenia lor, pe care o mai numesc și românească, asta e. Resemnare, seninătate, împăcare în filosofie. Și dincolo? Haos.”
(Constantin Noica)
Libertatea înnăscută de a fi absurd cu sine și lumea – „Lume, lume, soro lume...” – stă la originea metafizicii Operei dincesciene. Cine-i știe debutul din Cenaclul revistei Ramuri, nr. 7 (193), iulie, 1980, p. 15, condus de Marin Sorescu (se știe: nu doar poet, dramaturg, eseist, romancier, ci și un critic de referință – vi-l amintiți din vol. Ușor cu pianul pe scări), și i-a citit volumele publicate până în prezent a remarcat fidelitatea craioveanului (predestinat, parcă, să continue ideea tragică a versului bacovian: „Dar iar rămâne totul o lungă teorie”) față de propria-i gândire poetică/ filosofică, față de voința de a se lupta cu sine/ de a se învinge pe sine, știut fiind că un scriitor nu-i în pericol, estetic vorbind, decât din vina-i proprie.
Cu siguranță că autorul tragediei Iona a intuit, la studentul Universității din Craiova, îndrăzneala de a se apropia de „poezia gravă” și, cu siguranță, „credincioșia” lui în „Adevărul ca Urgie și Foc purificator” (N. Steinhardt), care se opune, permanent, minciunii, versalității, demagogiei, trădării, simulacrului generalizat, perfidiei, tuturor profețiilor (a)politice și, mai ales, tuturor „dădacelor literare”, care astăzi au crescut în proporție geometrică etc.
Parafraza după Eminescu, „Eu rămân ce-am fost: Dincescu!”, nu este o afirmație gratuită. Puținii critici care i-au studiat devenirea poetică de la volumul de debut, Turnir cu Demostene, 1991, la Viață în pielea goală, 1993, Lancea lui Ahile, 2002, Cel de pe urmă Laocoon, 2003 etc., au remarcat cum poetul rămâne egal și credincios sieși; singur cu el însuși, singur pentru el însuși, fără să se dezică de personalitatea conflictuală a Eului auctorial, de intertextualizarea nu tocmai comodă pentru cititorul condamnat să învețe „limba oltenească” (musai cu o studentă craioveancă, ce-şi spune în fiecare zi: „frumoasă fui și tare mi-s frumoasă”) ori să-și procure, din biblioteca personală, un dicționar folosit și pentru „traducerea” lui Sorescu din volumele La Lilieci, Descântoteca etc.
Într-un alt limbaj, aparent paradoxal, aș putea spune că fostul student Dincă Ștefan a rămas un posedat de propriul său spirit estetic, polemic, ca de spiritul unui alter-ego străin, numit în istoria poeziei, de astăzi și de mâine, Ștefan Dincescu.
Din „Cumințenia românească”, cum a numit-o Noica în Jurnal filozofic, Humanitas, 1990, autorul volumului Mâțe pe soclu preferă să transfigureze haosul, nu seninătatea și împăcarea cu Lumea, așa cum a sculptat-o genial conolteanul său, Constantin Brâncuși.
În reprezentarea acestui arhetip – haosul –, Ștefan Dincescu se întâlnește cu atipicul George Bacovia nu doar în „abisul sufletesc”, în perplexitatea existențială, în viziunea iremediabil tragică a realității, în nevrozele de fiecare zi, ci și în viziunea neagră asupra cetății/ lumii, același „Negru profund, noian de negru...” („Negru”) Desigur, un „negru” asociat tenebrelor, haosului, morții, nopții, lucrurilor și ființelor ascunse, invizibile, de tipul celei reprezentate în poemul bacovian „Umbra”: „Mă prăfuise timpul dormind peste hârtii... / Se întindea noianul de unde nu mai vii; / O umbră, în odaie pe umeri m-apăsa – / Vedeam ce nu se vede, vorbea ce nu era...”
Deși ermetică, funcționalitatea simbolurilor, metaforelor, artei versificației, interogațiilor dincesciene etc. ajută relația autor – cititor/ contemplator. Niciodată nicio carte nu-i inaccesibilă prin ea însăși, ci din pricina nevredniciei cititorului. Pe lângă o eventuală piedică de natură intelectuală, de cele mai multe ori, se insinuează o piedică de natură morală – lenea, superficialitatea, prejudecățile, meschinăria, nerăbdarea, invidia etc. Goethe era convins că este tot atât de greu să citești o carte bună, pe cât este de greu să o scrii. Mâțe pe soclu este o carte bună! Prin urmare, încercați ori să o rescrieți, ori să o citiți... Bacovia, care-mi monitorizează scriitura, îmi spune că visez „la lumi ce nu există” și „iar rămâne totul o lungă teorie”.
Cele trei părți ale volumului – 1. Poeme într-un vârf de ac (144 de poeme, selectate din 360, îmi spune Ștefan, pentru a-mi sugera, probabil, că nu doar criticii citesc...); 2. Pumnii din plex (90 de poeme); 3. Bună dimineața, noapte! (38 de poeme) – configurează o Simfonie tragico-absurdă a Haosului, același pe care genialul George Bacovia îl transfigurează shakespearian în poemul „Pulvis”: „Imensitate, veșnicie,/ Tu, haos, care toate-aduni.../ În golul tău e nebunie – / Și tu ne faci pe toți nebuni.” Fiu al Maicii Lot (titlul unui volum apărut în anul 2005), poetul craioveano-băcăuan profită, estetic vorbind, de simbolismul ambivalent și contradictoriu al mâței. În mod curent, pisica/ mâța se asociază principiului feminin, instinctului, sexualității, fenomenelor magnetice, focului, misterelor nopții.
În antiteză/ complementaritate, aceeași pisică este și o încarnare a perfidiei, agresiunii, cruzimii, a răului și a demonicului. În volumul dincescian, tocmai această întruchipare a răului și a maleficului este ridicată de societate, pe soclu. Eterna temă a lumii pe dos, ce te obligă, totuși, să te întrebi de ce pisica nu este pomenită printre animalele salvate de Arca lui Noe? În schimb, astăzi este salvată pe „soclu” de întreaga planetă! Sic transit gloria mundi... Fie dacă este o prerogativă divină sau – o prerogativă auctorială, numele volumului reflectă pluralitatea mesajelor scriiturii, amintește de titlurile atipice ale volumelor anterioare: Decesul trompetei, 2005; Pandaliile fericitului Iov, 2006; Se spânzură condeiul!, 2007; Clóțele Șeherezadei, 2009; etc., și potențează nevoia de complicitate cu lectorul, care trebuie să empatizeze, să rezoneze cu tematica foarte complexă a cărții. De fapt – problematica vieții. Dar poate este momentul să vă ofer din partea a III-a, Bună dimineața, noapte!, un autoportret al autorului „urzit ciocnire” și „lucrat psaltire”, chiar de Marele Anonim:
„Lucrurile, Doamne, m-au urzit ciocnire!...
Mi-e teamă să le privesc. Poate văzul ucide.
Mi-e teamă să le ascult. Poate auzul ucide.
Mi-e teamă să le iubesc. Poate iubirea ucide.
Mi-e teamă să le pictez. Poate penelul ucide.
Mi-e teamă să le scriu. Poate penița ucide.
Lucrurile, Doamne, m-au lucrat psaltire!...
Ce mâine fi-va, Doamne, până mâine?!...
Ce mâine fi-va, Doamne, fără greieri?!...
Ce mâine fi-va, Doamne, fără mine?!...
Ce mâine fi-va, Doamne, fără creieri?!...
Ce mâine fi-va, Doamne, fără tine?!...
Ce mâine, Doamne, o să treieri?!...
Ce mâine fi-va, Doamne, fără mâine?!...” (Poem [7])
Neliniști, îndoieli, incertitudini heideggeriene străbat subteran cele 272 de poeme ale cărții. Suspendat între da și nu, „urzit ciocnire”, drumul poetului Ștefan Dincescu exprimă relația de reciprocitate dintre „greșeală și întrebare”. Dar mai bine să îl implicăm și pe Heidegger, pentru a lumina, mai liber, energia dubitativă și lupta scriitorului cu Destinul (se știe: pentru cultura antică, destinul avea calități demonice și puteri distrugătoare) și cu Absurdul, omniprezente: „Mergi și porți greșeală și întrebare, de-a lungul potecii tale.” O potecă spre un „mâine fără mâine” ce potențează agresiv starea de scepticism și de vanitas vanitatum. De aici satyriconul imaginar ubicuu, noaptea întârziată, (a)simptomatică, imprevizibilă și negrul tragic, bacovian, al transfigurărilor din Bună dimineața, noapte!, cea de-a treia parte a volumului – cea mai dincesciană, în opinia mea.
Poetul are grijă să topească în arhitectura celor 38 de poeme, arhisimbolurile nopții asociate, după necesități compoziționale, întunericului, haosului, infernului, morții, confuziei, inconștientului:
„Această noapte a venit pe nepusă masă!...
În cana cu apă îşi spală grijile sale,
sub ţestul de pâine îşi coace boroboaţele sale,
în laptele vacii îşi odihneşte nedreptăţile sale,
în cărămizile templelor îşi bolboroseşte ruinele sale.
Această noapte a venit pe nepusă masă!...
Fătului din ou îi răsuceşte gâtul şi gândul,
şarpelui casei îi retează capul c-o lovitură perfectă,
icoanelor noastre le scoate ochii cu ochii de tigru
şi-n pieţele Băniei îşi schimbă talanţii pe muşte.
Această noapte a venit pe nepusă masă!...
Nu ştiu dacă îţi pune cuţitul la gât, dacă îţi taie
respiraţia cu «trestii de sticlă», dacă îţi smulge
dinţii din bolboroseala tribunei, dacă îţi lipeşte
inima cu prenadez, dacă îţi vizitează
puţoii rotunzi şi fiicele oable, Adame!...
Această noapte a venit pe nepusă masă!...
Pe uricele noastre
îşi plimbă degetul Mefistofeles.
Oamenii s-au împrăştiat, parcă bătuţi cu păleaţa,
geamurile afişează orbire, uitare şi ură,
uşile mai asamblează umbre de clampe,
iar tobele anunţă defrişări masive.
Ţara s-a transferat la pompele funebre,
vasăzică perfecţiunea şi-a împlinit
«toate profeţiile politice».” (Poem [16])
Cam așa scrie, astăzi, condeiul Dincescu și „hahalerele sale”, fără să cadă „în groapa comună a Poeziei” și, mai ales, scrie din convingerea că „fiecare generație își are cizmărușii ei”! Simulacrului generalizat i se închină un satyricon încă fără egal stilistic, în literele române: „Laudă vouă, măști ale capitulării”! Să nu uităm: ne aflăm în „dimineața” acestei apocaliptice nopți..., dar purtăm deja, ca în Țiganiada lui Ion Budai-Deleanu, măștile (re)capitulării.
Titlul părții a II-a a volumului, Pumnii din plex, scrisă sub spiritul invocației „Rămâi, demența mea, rămâi!...”, configurează, în cei 90 de „pumni” (lovituri ale soartei), încălțați în „sandale doctrinare” (post)comunistoide, legile unui paradox continuu, ce confirmă teza lui Arghezi: poezia este însăși viața, adică este ubicuă, imprevizibilă și simultan comică-tragică-absurdă.
O asemenea ontologizare a poeziei, o proiectare a ei sub specia ființelor, lucrurilor sau a stărilor naturale, mi se pare cea mai importantă particularitate a volumului Mâțe pe soclu. În viziunea organicistă a poetului debutat de Marin Sorescu, în revista Ramuri, poezia este investită cu atributele existenței:
„Dacă Mister Scardanelli, soră mare,
nu îşi mai vede lungul nasului,
cine se mai interesează de coropcarii,
de bondarii şi de prepelicarii Parnasului?!...
Când toate nimburile uită să înceapă,
insomniac, nostalgic şi concret,
cine mai investeşte o ceapă degerată
într-un friabil bouţ de poet?...
Scălâmbăindu-se în cizmele unui cadet,
clocite-n falanstere glaciale,
spârc îndoit de mizilicul din anale,
Pegasul se hârjoneşte-n mahalale
şi recoltează piei de-anahoret!...” (Poem [63])
Cam asta-i condiția „bouțului de poet”, de la Platon până în prezent, din (ne)fericire... Ferească Dumnezeu, de mai rău!... Poezia dincesciană nu e doar emoție, idee, incertitudine, presimțire, revoltă, stare religioasă, mirare, interogație, ci este ființă și existență aflată în război etern cu nonexistența și nonpoezia. Indecis pare autorul volumului Mâțe pe soclu, dacă să-și investească poezia cu o putere cathartică sau cu o putere revelatoare. Această indecizie estetică mă face să cred că poezia la Ștefan Dincescu este mai curând o emanație a firii. Așa s-ar explica de ce poemul dincescian este alcătuit din cuvinte din toate orizonturile vocabularului și din goluri ce aparțin simultan Istoriei, dar și tăcerii primordiale:
„Prin gândul apelor pleşuve,
strigat-am, Doamne, numele-mi pierdut,
aşa cum ţi-ai pierdut ciracii într-o gară,
printre paporniţe şi printre câţe, Doamne,
când te-au făcut zdrângarii de ocară!...
Cum mi-au răspuns
trădarea şi gâlceava, sicarii,
Pitia şi detractorul, regizorul, pârţarii
şi decorul, ţarina, Potemkin şi biciul?...
Ce rezonanţă faină are, Doamne,
secunda mea borţoasă cu supliciul!...” (Poem [38])
Interogația dubitativă, alternanța, pendularea, ambiguitățile sunt expresii autentic dincesciene ale cutremurării existențiale, ale neputinței noastre de a îndrepta sensul existenței.
Și în Poeme într-un vârf de ac, Ursicul cel Bun rămâne tot un poet existențialist. Nu un nihilist, cum ar lăsa să se înțeleagă cele mai multe din volumele sale publicate (Fiii alambicului, 2009; Metaforă tăiată la gât, 2011; Licuricii din infern, 2013; Ultimul asalt, 2015 etc.). Și în lirismul concentrat „într-un vârf de ac” al poemelor se confirmă teza că omul poate trăi și pe marginea abisului, adică poate trăi și cu „moartea-n suflet”...
Chiar scriitorul Ștefan Dincescu este un model în acest sens. A găsit, în existentul predestinat, motivația de a se autodepăși și de a crea o operă remarcabilă, chiar și sub dictatura comunismului și, în mod fatal, sub dictatul finitudinii vieții. Persecutat, ca orice creator, de geniul morții, care nu recunoaște niciun merit omului – teza nihilismului – poetul rămâne un învingător, tocmai pentru că privește moartea din perspectiva vieții, își construiește un sens, nu doar personal, în ciuda fatalității și a presiunii/ Istoriei, realului. În acest sens îl ajută și umorul specific olteanului autentic, ironic cu sine și cu lumea:
„Ce vor face zilele cu mine, în cazanie
mi-ai deslușit. Cum mă prăvălești
în iad, jupâne, fără o țăpligă de chibrit?!” (Poem [4]);
„Cezarul cel roșu îți cinsti, cu biciul, nopțile
de agonie și-ți tufli – rotund, la iconiță –
dreptul tău la suicid, la nebunie.” (Poem [5]);
„Scatiul a uitat să cânte, dar înjură.
L-a inundat scursoarea comunistă. Vin anii
cu scurmeicile în gură și cu biștarii în batistă.” (Poem [12])
Îmi place să cred că lectorii vol. Mâțe pe soclu au observat că scriitorul continuă, într-o altă concepție nihilisto-existențialistă, o întreagă literatură a viziunilor de sfârșit apocaliptic, de tipul celei scrise de Hermann Hesse, Lupul de stepă, sau Feodor Mihailovici Dostoievski, Însemnări din subterană etc., fără să ajungă la concluzia dostoievskiană „că omul n-ar renunța niciodată la suferința adevărată, adică la distrugere și haos”.
Cu sau fără intenție, Ștefan Dincescu se implică în dezbaterea dintre concepția schopenhaueriană asupra superiorității inexistenței și cea nietzscheană asupra eternei reîntoarceri:
„Zambila de la geamul mamei s-a otrăvit
c-o frumusețe arogantă. Turnându-i fulgere
la rădăcină, azi o invită Dumnezeu la cină.” (Poem [14]);
„Pe-o buturugă din cetate ieri
gâtul mi l-am așezat. Călăul încă mai
prânzește. Nu eu îmi sunt călăul patentat?...” (Poem [38]);
„Cât de uituc mi-a fost poetul ăsta, mamă,
de și-a uitat și mâna în poeme, de nu am loc
să-mi împletesc cosița, când libovul dictează-mi teme!...” (Poem [55])
Implicit, poetul ne spune că e de datoria noastră să ne bucurăm de viață. S-o irosim fără niciun sens înseamnă să profanăm marele dar al lui Dumnezeu.
În integralitatea cărții citim o poezie-fluviu cu 272 de cascade legate subteran de volumele anterioare. Toate textele au drept nume „Poem” însoțit de un număr; 38 de poeme au 3 numere identice în cele trei secțiuni ale volumului; 90 de poeme au două numere identice, în cele două părți ale cărții, iar poemele „într-un vârf de ac” au 54 de numere unice, de la 90 +, la 144.
Numărul e necesar ca reflectare a esenței lucrurilor și reglator al ritmurilor cosmice, aceleași cu ritmurile sufletești – se știe, același ritm străbate și suflete, și stele. Dubla și tripla coincidență de nume și de numere potențează aritmosofia volumului și deschide criticii literare/ cititorilor, posibilitatea interpretării diadelor polare/ complementare (yang – yin; masculin – feminin; frumos – urât etc.), triadelor dinamice (Tatăl – Fiul – Sfântul Duh; Brahma – Vișnu – Șiva), tetradelor sau pentadelor etc. Poemele numerotate de autor au ținut cont de întrebarea românească referitoare la nume: „Ce lucru este în toate și fără el nu se poate?...” Nu atât pentru a diferenția identități poetice, stări, cât pentru a ascunde și a revela ideea heraclitiană: totul curge. Rămân în integralitatea volumului deschise întrebările: „Cu frică și cutremur lucrați la mântuirea voastră...?” (Filipeni, 2) și/ sau alternativa ei, nietzscheană: „Cu voință și plăcere,/ curaj lucrați la mântuirea voastră?”
Ca alternativă la somnambulismul românesc/ european, poetul băcăuan pune, implicit și explicit, accentul pe (re)nașterea conștiinței de sine. Individul are libertatea și, desigur, responsabilitatea de a pune stăpânire pe sinele său, într-un mod care să-i asigure o existență reală, demnă, armonioasă cu sine, cu Lumea și cu Dumnezeu.
După lectura fiecăruia din cele 272 de poeme ale volumului, am avut impresia că îl aud pe autor, repetând versul eminescian din „Odă (în metru antic)”: „Focul meu a-l stinge nu pot cu toate/ Apele mării.” Civilizația noastră să fie oare sortită să se petreacă în virtual și în interior, cum credea Mateiu I. Caragiale, adică doar în inimile/ sufletele noastre se cade să întemeiem ideea, mântuirea, frumosul, fericirea etc.?
10 august 2021, Bacău
Petre ISACHI
