ELEGIA A
DOUA
Orişicare înger e înspăimântător. Şi totuşi, vai mie,
cântecul spre voi îl înalţ, cunoscându-vă firea,
spre voi, ucigătoarelor aproape păsări ale sufletului.
Unde s-a pustiit vremea lui Tobie, când
unul din cei mai strălucitori se oprea dinaintea umilului prag,
puţin travestit pentru călătorie şi nemaispăimântând;
(un tânăr, doar, în faţa altui tânăr, de-acesta cercetat cu ochi iscoditor).
Dacă acum şi dindărătul noianului de stele, Arhanghelul, primejduitorul,
cu un singur pas avântat s-ar coborî, apropiindu-se de noi:
inima, svâcnind din baierile pieptului, ne-ar ucide. Voi, cine sunteţi?
Fericit izbândiţii din veac, o, alintaţii Zidirii,
Traiectorii înalte, Piscuri îmbujorate de zorile
Creaţiunii, – Polen al divinităţii înfloritoare,
Încheieturi ale luminii, Ganguri, Trepte, Tronuri,
Cuprinsuri din lamură de Fiinţă, Scuturi din desfătare,
Învolburări de simţire furtunos răpită, şi deodată, însingurate
Oglinzi: fiecare sorbind înapoi, în propriul său chip,
propria-i frumuseţe iradiată în jur.
Ci noi, prin ce simţim, ne risipim; fiinţa noastră,
ca o suflare, se desprinde; cu fiece vâlvoare
răspândim mireasmă mai slabă. Iată că totuşi vreunul ne spune:
tu-mi pătrunzi aievea în sânge,
odaia asta, primăvara,
se umplu de tine... E-n zadar, nu putem fi opriţi,
ne petrecem în el şi în juru-i. Iar, pe cei frumoşi,
o, cine-i reţine? Necurmat străluceşte chipul lor
şi se întunecă. Cum roua de pe ierburi se desprinde din noi
ce-i al nostru, ca dogoarea de pe-o fiertură fierbinte.
Surâsule, unde te duci? O, privire ce te înalţi:
proaspăta, caldă undire descătuşată a inimii –;
vai mie: noi suntem totuşi aceasta. Aroma
universului în care ne destrămăm e a noastră oare?
Nu cumva
îngerii iau îndărăt şi altceva dimpreună cu ce-i al lor
şi s-a
prelins dintr-înşii, ca din nebăgare de seamă,
un strop din
fiinţa noastră? Numai atât să fie din
noi
pe
trăsăturile lor, cât nelămurit
pe chipul
femeilor în stare binecuvântată? Ei o trec cu
vederea în vâltoarea
întoarcerii lor către sine. (Cum ar putea să o
vadă?)
Îndrăgostiţii, de-ar înţelege, ar putea nebănuit
să cuvinte într-al nopţii văzduh.
Căci totul, se pare, ne tăinuieşte.
Priveşte, arborii sunt. Casele ce ne oferă sălaş
dăinuie încă. Noi, doar, trecem pe lângă toate
ca o pală de vânt. Şi toate se unesc să ne-ascundă-n
tăcere, în parte
poate, unde le suntem ocară, în parte, să le rămânem
denegrăită nădejde.
Îndrăgostiţilor, pe voi, care unul altuia vă sunteţi îndeajuns,
vă întreb despre noi. Voi vă cuprindeţi? Dovezi aveţi?
Uite, uneori mi se întâmplă ca mâinile să-şi dea seama
una de cealaltă, sau ca irositul meu chip
într-însele să-şi afle cruţare. Astfel dobândesc puţină simţire.
Totuşi, numai pentru atât, cine ar îndrăzni chiar, să fie?
Voi, însă, voi, care tot mai mult de celălalt vă desfătaţi
până când acesta, copleşit, imploră: ajunge –;
voi care, sub freamătul palmelor voastre
deveniţi mai bogaţi ca anii cu binecuvântarea
belşugului de struguri;
voi care pieriţi câteodată, doar unde celălalt
vă covârşeşte întru totul: pe voi vă întreb despre
noi. Eu ştiu,
vă desmierdaţi cu atâta nespusă-ncântare, fiindcă
alintul păstrează,
fiindcă locul nu piere, pe care voi, gingaşii,
îl acoperiţi fiindcă voi dedesubt simţiţi
dăinuirea pură. Aproape că vă făgăduiţi veşnicia
numai îmbrăţişându-vă. Şi totuşi, când spaima
celor dintâi priviri o depăşiţi şi dorul
aşteptărilor la fereastră
şi cea dintâi plimbare împreună, o singură dată prin grădină,
îndrăgostiţilor, mai sunteţi voi, oare, atunci? Când
cu aprige guri vă sorbiţi, ameţindu-vă –: licoare
din licoare:
o, cum se înstrăinează atunci, ciudat, băutorul de
fapta lui.
Nu v-a înmărmurit nicicând pe atice stele
sfiiciunea gestului omenesc? Nu erau oare iubirea
şi despărţirea
atât de blând aşezate pe umeri, de parcă
din altă plămadă-ar fi fost
decât ale noastre? Amintiti-vă mâinile,
cât de lin se lasă, cu toate că-n torsuri e vlagă.
Aceşti lor înşişi stăpâni voiau să arate: atât, nu mai mult, suntem noi,
aceasta-i bunul nostru, aşa să ne atingem; mai straşnic
se opintesc zeii în noi. Îi priveşte.
O, de-am afla şi noi o pură, nefugară, îngustă
omenie, o fâşie de ţărm roditor numai al nostru
între fluviu şi stâncă. Căci inima, ca şi ei
ne depăşeşte întruna. Iar noi nu o mai putem urmări cu privirea
răsfrântă-n imagini mulcomitoare, nici în trupuri de zei
unde, şi mai măreţ, se aşază.
