ELEGIA A TREIA
Una este să cânţi iubita. Alta, vai,
acel ascuns, vinovat Zeu-fluviu al sângelui.
Iubitul – ea-l recunoaşte de departe – ce ştie el
de Domnul desfătului care, ades, în fiinţa lui singuratecă,
înainte ca fata să aline, ades, ca şi cum nici nu ar exista,
îşi înălţa capul de zeu, ah, şiroind de cât afund de necunoscut,
noaptea stârnind-o într-o răscoală făr’ de hotar.
O, al sângelui Neptun, o, înfricoşătorul lui trident!
O, sumbrul orcan al pieptului său vuind din spirală de scoică!
Ascultă cum noaptea într-adânc se unduie. Stelelor, stelelor,
nu vine cumva de la voi desfătarea iubitului vrăjit
de chipul iubitei? Nu-i oare privirea lui luminând
în ochii ei puri un dar al neîntinatelor stele?
Durere, nu tu, iubito, nici mama,
arcul sprâncenelor lui astfel spre aşteptare l-au încordat.
Nu fremătarea ta, copilo, pe el însimţindu-l , nu fremătarea ta,
buzele arcuitu-i-le-a mai rodnic contur.
Nu-i amăgire să crezi că ivirea ta de petală
până-ntr-atât 1-a cutremurat? Tu, care treci ca adierea dimineţii.
Aievea, tu spăimântatu-i-ai inima; totuşi, spaime mai vechi în el
au năpădit când tu, fulgerându-1, încrucişatu-i-ai calea.
Cheamă-l... Să-l smulgi pe de-a-ntregul din preajma-i întunecată
nu eşti în stare. Neîndoios, el o vrea, el se
desprinde, ţâşneşte;
despovărat, în inima-ţi cuib se obişnuieşte, cuprinde-se şi începe.
Dar, începutu-s-a el vreodată?
Mamă, tu ai fost aceea care mic l-ai
făcut, tu
l-ai început; ţie nou ţi-a fost, tu peste ochii cei noi
lumea prietenoasă ai aplecat şi de cea duşmană
i-ai ferit. Unde, ah, unde sunt anii aceia
când svelta-ţi făptură, singură, prididea să-i ascundă haosul clocotitor?
Multe ascunsu-i-ai astfel; odaia cu piază rea din bezna nopţii
o îmblânzeai, din inima ta, vatră şi adăpost, cuprins mai omenesc amestecai
în cuprinsul-noapte al ei.
Lampa tu n-o aşezai în întuneric,
departe, o nu,
ci lângă tine-o ţineai, aşa, să
fie mai prietenoasă.
Oricând pocnea undeva ştiai să
aduci desluşire zâmbind,
ca şi cum de mult îţi spusese
podeaua când anume se va urni...
Iar el asculta mulcomindu-se. Atât
de multe blând îndeplineai
doar sculându-te; îndărătul
dulapului se strecura
învăluită în mantie soarta-i şi
în cutele perdelei se potrivea
lesne, incert lunecând,
neliniştitul lui viitor.
Şi el însuşi, mulcomitul, cum
zăcea sub somnoroasele-i pleoape,
topind dulceaţa linei tale
alcătuiri în toropeala plăcută dinaintea somnului –,
părea ocrotit... Dar înlăuntru-i: cine respingea,
cine-i stăvilea în miezul fiinţei
tălăzuirile începutului său dintâi?
Ah, cel care dormea deloc nu era prevăzător;
acum dormea dus, acum visa, acum
se perpelea în arşiţă: în voia valului.
El, de-abia ivitul, temătorul, cât
era de prins
în lung ucigătoarele vrejuri ale
desfăşurării lăuntrice,
învârtejite prea curând întru
tiparele silnicirii, întru creştere sugrumătoare,
întru animalice forme
tumultuoase. Şi cum li se dărui –. Iubi.
Iubi lăuntrica-i faţă,
sălbăticiunea ei,
această sâhlă în el, pe a cărei
temeiuri de mută prăbuşire,
inima lui, luminos-verde, se
aţinea. Iubi. Şi-o părăsi
pentru a păşi de-a lungul
rădăcinilor sale
spre cumplita Tărie-Obârşie
unde, mărunta lui naştere nu mai
însemna nimic. Iubind
s-a pogorât el în sângele său mai
bătrân, în genuni,
unde stăpânea înfiorătorul, încă
ghiftuit cu străbuni.
Şi fiece iazmă îl cunoştea, îi
clipea, părea de un gând cu el.
Cu adevărat, îngrozitorul zâmbit-a...
Rareori, măicuţo,
i-ai zâmbit atât de gingaş. Peste
putinţă-ar fi fost să nu-i fie drag
când el i-a zâmbit. Înainte de tine
i-a iubit, căci, chiar de pe când
îl purtai în pântec,
pruncul îl afla în baia de sucuri
ce-i uşura plămădirea.
Noi, bine vezi, nu iubim dintr-un
singur an asemenea florilor;
în braţe, iubind, ni se urcă suc
dinainte de vremi.
Copilo, o, aceasta: că iubit-am în noi
nu vreo făptură anume cu
îndepliniri viitoare, ci,
noianul germinator; nu un copil
anumit,
ci străbunii, care, grohot, de
munte sfărmat,
la temelie ne zac; ci uscata
matcă de fluviu
a duselor mame –; ci întregul
tăcut tărâm sub zodie bună
sau aspră –: aceasta, copilo, ţi-a premers ivirea.
Tu însuţi chiar, fără s-o ştii –,
ademenit-ai hăuri de vremi
în făptura iubitului. Ce fel de
simţiri
s-au răscolit la vileag dinspre
fiinţe din vechi?
Ce femei te-au urât? Ce fel de
oameni cumpliţi
stârnit-ai în vinele tânărului? Prunci
morţi
jinduit-au spre tine… O, lin, lin,
ceva drag săvârşeşte ’nainte-i, o
treabă cuminte de fiecare zi, – du-l
să simtă de-aproape grădina, dă-i
a nopţilor
atotstăpânire...
Opreşte-l...
