ELEGIA A ŞAPTEA
Destul am implorat, prea destul, glas din adâncuri,
fie duhul strigării tale; măcar că, neprihănit, ai striga
cum zburătoarea dă glas când anotimpul ce creşte o-nalţă,
aproape uitând că e doar o biată, măruntă sălbăticiune,
nu numai singurateca inimă pe care-o azvârle-n Senin, în lăuntrice-azururi.
Asemenea ei ai sui implorarea, deloc mai slăbit, – ca astfel,
încă nedată-n vileag, Prietena, să ştie de tine, tăcuta,
în care se iscă încet răspunsul cu fiecare cuvânt al tău, mai arzător, –
simţitoarea fremătătoare, fierbinte, a cutezătoarei tale simţiri.
O, primăvara ar înţelege – nu-i nici o palmă de loc într-însa
să nu aibă sunetul Vestire. Întâi acel firav
întrebător sunet ce cu tăcere crescândă-1
înmantie larg o zi limpede, consimţitoare.
Apoi, treptele către slavă, treptele-strigăt în slavă spre
templul viitorului, mult visatul –; pe urmă trilul, jerbă de havuz
ce-n joc făgăduitor împleteşte ţâşnirea prezvonitoarei căderi...
Şi înaintea ta, vara. Nu numai toate dimineţile verii, nu numai
cum ele se preschimbă în zi şi strălucesc de roua începutului.
Nu numai zilele ce florile alintă cu-atâta gingăşie, iar sus,
în jurul creştetului ’nalt făuriţilor arbori, sunt străşnicie şi stihie.
Nu doar tăinuita sfinţenie a acestor desfăşurate puteri,
nu doar cărările, nu doar livezile în prag de seară,
nu doar, după furtuna târzie, limpezimea pur respirândă,
nu doar somnul ce se apropie şi o presimţire în linul serii...
Ci nopţile! Ci ’naltele nopţi ale verii,
ci stelele, pământenele stele.
O, petrecut în moarte odată să fii şi să le ştii nesfârşite,
stelele, stelele toate: cum doar, cum, cum ai putea să le uiţi!
Uite, chemat-am iubitoarea. Să vie nu numai ea...
Să vie din gropi
ne-ntărite fecioare
şi să adaste... Cum
oare, cum aş putea să restrâng
strigata chemare? Înecaţii
nu contenesc
să caute trainic pământ.
– Copii, ascultaţi,
un lucru pătruns,
cuprins o dată aici, înlocuieşte puzderii.
Nu credeţi că soarta-i
mai mult ca desimea copilăriei;
de câte ori n-aţi
întrecut, respirând, pe cel drag, respirând din rărunchi
după goana îmbătătoare,
înspre nimic, înspre larguri.
Aici să fii i-atât de
minunat. Fetelor, voi aţi ştiut-o, voi înşivă
care părelnic aţi renunţat,
v-aţi scufundat –, putrezind
în cele mai haine străzi
ale oraşelor, sau sortite căderii.
Căci fiecăreia dintre
voi i-a fost hărăzit un ceas, poate
nici chiar atâta, un
răspas ce de-abia-l cumpăneşti cu măsura timpului,
când, între două clipe
ca atâtea altele, vieţuit-a. Deplin.
Când vinele fostu-i-au
pline cu viul vieţii.
Doar, uităm prea uşor
tot ce vecinul cu râs fluşturatec
nu încuviinţează la noi
sau nu ne râvneşte. Vrem
totul în lumină să
aducem, deşi fericirea cea mai vădită
numai atunci ni se
destăinuie, când într-al nostru adânc o prefacem.
Niciunde, iubito, nu
fi-va lume aievea, decât înlăuntru. A noastră
viaţă, în preschimbare,
se scurge. Şi mereu mai împuţinat
piere exteriorul. Unde
odată a fost un trainic locaş
se-mbulzeşte anapoda o întruchipare
de gând, ţinând întru totul
de lumea gândirii, ca şi
cum ar sta încă, întreagă, ascunsă-n creier.
Puteri peste puteri
laolaltă al vremii duh strânge, ce nu are formă
cum vibrantul imbold pe
care îl dobândeşte din toate.
Temple nu mai zideşte. Această
a inimii risipire
şi mai mult, tăinuit, o
cruţăm. Da, unde ceva din ruini mai rămase,
un lucru-n vremi durat
din rugăciune, fervoare,-ngenunchiere,
aşa cum e se păstrează,
în cuprins nevăzut de acum.
Mulţi nu-l mai observă,
fără să aibă totuşi câştigul
de a-l făuri înlăuntru, cu statui şi coloane, mai măreţ!
Fiece obscură cotitură a lumii are dezmoşteniţi de soiul acela,
cărora nici ce a fost, nici ce curând va mai fi, nu este a lor.
Că şi ce le este aproape de tot, e pentru oameni departe. Pe noi
să nu ne tulbure asta; dimpotrivă, să ne-ntărească păstrarea
încă recunoscutei întruchipări. – Ea dura odinioară printre oameni,
în vâltoarea destinului
nimicitor dura, la cumpăna
răscrucilor de drumuri
fiinţare dura şi stele
spre sine-apleca din
tăriile cerului. Îngerule
ţie ţi-o mai arăt, acolo! în străluminata-ţi privire
înalţe-se bunul acesta,
mântuit, întreg în sfârşit.
Coloane, piloni,
sfinxul, opintirea năzuitoare a domului
ivită cenuşiu din oraşul
ce piere sau din cel prea străin.
Nu-i semn de minune
aici? O, minunează-te, îngerule, căci
noi suntem aceia, noi, o, tu, mărite, spune-o,
care am izbândit astfel,
suflarea-mi
nu-i îndeajuns pentru
slăvire. Cu toată izbeliştea deci,
n-am lăsat deoparte
spaţiile, prinositoarele aceste
ale noastre spaţii. (Ce înspăimântător de mari par a fi ele,
că de atâtea milenii nu
le umple simţirea noastră.)
Un turn, însă, fost-a
impunător, e-adevărat? O, îngerule,
apărut-a el mare
şi-alături de tine? Chartres a fost măreţ – şi muzica
ajunse încă şi mai
presus, depăşindu-ne. Şi totuşi.
Doar o iubitoare,
singură la fereastră în noapte...
nu-ţi ajunse până la
genunchi? Nu crede că implor.
Îngerule, şi chiar de
te-aş implora! Nu vii. Pentru că
în chemarea mea e încă
atâta respingere; nu poţi păşi împotriva
unui şuvoi atât de
puternic. Ca un braţ înălţat
e strigătul meu. Şi mâna
lui, sus,
pornită să prindă
rămâne-nainte-ţi
deschisă,
împotrivire şi luare
aminte,
Denecuprinsule, larg
deschisă.
