ŞTEFAN DINCESCU
LICURICII DIN INFERN
Prefaţă de DUMITRU MICU
EDITURA AMPHION
BACĂU, 2013
Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României
DINCESCU, ŞTEFAN
LICURICII DIN INFERN / Ştefan
Dincescu.-Bacău:
Amphion, 2013
ISBN 978-973-1919-30-0
821.135.1-1
Fiului meu
FLORIN DANIEL DINCĂ
Jelindu-ni ceasul, visul iscodind,
plecând venim, ce-i
mort îngenunchind!
MOTTO:
„Spune-mi, ce n-aş
avea de primit de la tine
care să nu fie spre a mă mântui, înălţa, întări?
Mă vor ucide, poate, şi tu vei fi viaţa mea,
voi trăi mai mult ca niciodată,
şi tu nu-mi vei fi moartea.“
RAFAEL ALBERTI
(Din „ÎNTOARCEREA NESTRĂMUTATEI
POEZII“)
PREFAŢĂ
Această
nouă carte de poeme a lui Ştefan Dincescu, a şaptesprezecea (numărând şi
ciclul Străjer din vol. de debut colectiv,
Prier, şi culegerile antologice), se
înscrie perfect în linia celor precedente. Autorul Licurici-lor din infern continuă
a fi „olteanul nărăvaş şi abrupt“ (cum
l-a numit Eugen Negrici) din Viaţă în
pielea goală, din Fiu al Maicii Lot,
din Se spânzură condeiul, din ... Dar
n-am să transcriu toate titlurile de volume.
Cititorul
regăseşte, în noua culegere de inedite (Licuricii
din infern), toate particularităţile,
şocante sau nu, ale stilului producţiei anterioare a poetului: lexic brutal, incluzând
termeni rari, provincialisme, localisme, arhaisme, rime foarte bogate,
cuvinte create (politofagilor,
cucurigând etc.), rime interioare, rime
dispuse surprinzător, laitmotive, refrene, nume de somităţi literare şi filozofice, expresii dure, formulări
agresive – şi constată că, şi în Licuricii
din infern, toate ciclurile se deschid cu motto-uri conţinând citate din
poeţi de seamă, străini. Versurile
includ, şi aici, vocabule precum bulău
(rimează cu Zalău), zaibăr, tebeleie, pârşeţi, năplai, paschinadă, mehtup, zulum, papelcă etc., omofonii precum ,,speranţă-n clanţă“, ,,creaţă
dimineaţă“, ,,gazelul lainic tainic“, ,,goldane
Ane, voi, codane“,
,,melcii nepereche, mieii daţi în
streche“, ,,vâlve
pizmăreţe, văduvii semeţe“, ,,prăfuite, elegii sucite“, ,,stranie danie“, rime rare, inclusiv rime ,,în valiză“ (glorii-orii,
danii-spovedanii, dalii-ordalii),
rimări de cuvinte omonime, cu funcţii gramaticale
deosebite: strigi (subst.) – strigi (vb.), rime aşezate insolit: 1-2,
3-7, 4-5, 6-8, 8-9-12, 10-11 („Ţi-am
tăiat şi gratiile, asudate, / Craioviţă Veche dusă,-n vis, pe roate, /
de samsari, din piaţă-n piaţă! //
Bolfe, cheaguri, gâlme de ziare / cu reclame şi anunţuri funerare / gărgăuni în geamuri ne-au rămas. // Lebădă
cu solzi de precupeaţă, / creaţă dimineaţă de pripas, / cui îi cânţi la
parastas?“ etc.)
Nu rareori, în Licuricii...,
ca şi în volumele dinainte, zicerile
zvâcnesc de o vigoare plebee, de oralitatea mustoasă, neînfrânată,
dusă până la marginea vulgarităţii şi chiar dincolo: „Viitorul trage la măsea carcalete“, „Spun florii să devină câine / şi câinilor – să se preschimbe-n floare“, „Vara
croncăneşte“, „Cenuşie lume, când te-ai curvărit?“.
Rămas, cum se vede, năbădăios,
nărăvaş, ca în tot ce a publicat,
ca poet, înainte de Licuricii..., mai
este oare Ştefan Dincescu aşa, în
aceeaşi măsură, cu aceeaşi impetuozitate, şi în acest ultim volum?
Parcă nu. Aici, violenţele de limbaj sunt
mai rare şi, în bună măsură, temperate, estompate prin ponderea crescută a unor alte caracteristici. Dominanta
stărilor sufleteşti este, în continuare, decepţia, şi multe
din stihurile în care aceasta se exprimă obţin cu prioritate
aderenţa estetică a cititorului, prin incontestabila autenticitate a
vibraţiei.
Sentimentele
de consternare, de repulsie, de revoltă, de lehamite sunt surdinizate
prin evocări nostalgice, prin reverii, prin tristeţi potolite, prin – într-un
cuvânt – tonuri elegiace. „Doamne, –
zice, bunăoară, poetul – toate bătăliile mele au fost pierdute / înainte
să trag sabia din teacă ori săgeţile din cucură! / Doamne, toate vedeniile mele au fost gâtuite în cristelniţă!“ Neîmplinirile de ordin personal apar, şi mai ales apăreau, în trecutul apropiat, socialist, pe fondul pacostei sociale, evocat în aspecte revelatoare („Sudori de cenzură în universităţi şi
în teatre, / orduri de propagandă în
librării şi în pieţe“ /.../ „Adidaşi de porc, gâturi de găini pe cartelă. / Sacoşe cu pâine, nechezol
rânjind în borcane“; „mame
cu schelete în braţe aşteptându-şi alocaţiile / până fac apoplexie“; „Cum se numeau pensionarii din coteţele
Brestei, palicarii muşcaţi / «de nenăscuţii câini», veteranii cu tăgârţe şi cu scăunele stând, zi / şi noapte, la rând
pentru slănină, gâturi de pui
şi râturi de porc?“)
Ceea ce
însă oripilează conştiinţa poetului mai mult decât
toate mizeriile de orice natură – proprii unei anumite perioade
istorice – este degradarea existenţei, la scară planetară, prin desconsiderarea
valorilor nemateriale, prin eludarea a tot ce
ţine de suflet, prin izgonirea din real a sacrului, a poeticului, chiar a vitalului.
Nimic nu rămâne, pentru mai toţi adulţii, din lumea
fermecată a copilăriei: „S-au feciorit satirii. Străluceau mistreţii / şi
lustruiau, sfieţi, sonetele divine / şi
duineze elegii. Vă amintiţi?
Eram copii (...).“ Caricaturală a devenit şi lumea literaturii, a artelor, a mitologiei. „Civilizându-se“, ca-n
Evoluţii-le argheziene, „pământul
antic“, „Ahile intră în poezie cu bocancii
roz văcsuiţi. // Mejias şi Lorca evadează
din glorie pe-o incoloră targă sonoră.
/ Safo înfige o lumânare într-o chiflă minoră, câlţoasă, impură. / Muşcând din angoasă, Borges aţipeşte cu genunchii la
gură“, „prostituatele şi-au deschis gogoşerii în Turnul Eiffel“, „maneliştii astupă fotoliile din Academia Română“, „aezii
câştigă într-un deceniu de fulminantă glorie / cât o
prostituată într-un an de apostolat în solda Europei“.
Când nu reacţionează la trivialitatea
existenţei prin consemnări îndurerate, cu punctări
caustice, prin nostalgii atribuite şi cailor („Preoţii
ne stropeau cu agheasmă, druştele ne împleteau / coamele cu
zambile şi ne pitulau răvaşe de amor în urechi“), poetul
adoptă ironia corozivă, sarcasmul extrem („Fericiţi vor fi cei ce îşi vor incendia hambarele şi casele, / fericiţi vor fi cei ce îşi vor ucide
ogarii, mioarele şi toţi asinii, / fericiţi vor fi cei ce îşi vor stârpi iepurii, pădurile
şi livezile“) şi, dând curs întregii exasperări, lansează
strigătul „Ajunge“: „Ajunge! Maidanezii ne hărtănesc
băieţii pe străzi şi în parcuri. / Ajunge!
Pensionarii îşi imploră doctorii să îi eutanasieze. / Ajunge! Filozofii sterilizează closetele prin
gările Europei.“
Inexistentă
pentru cei ce „numai banul îl vânează“, lumea valorilor inefabile
menţine (precum reiese din poemele sale vechi şi noi) palpitul vital şi voinţa de
creaţie în poeţii care, ca
Ştefan Dincescu, nu se resemnează să-i deplângă dispariţia, ci şi
evocă imagini din realitatea ei, precum unele din cele eternizate de Sadoveanu („Să ne cazăm la Hanul Ancuţei,
comise Ioniţă! Să ospătăm regeşte / cu
Haralambie şi Cozma Răcoare, cu Salomia să îndrugăm vrute / şi nevrute“) şi Marin Sorescu
(„Aci
Măria Bălii, mustoasă uzină de porecle, se bălăcărea cu Miai, // zis Tropănel, fiastrul, bătându-şi «la
leau» dulăii să-i latre ăleia / până în uşă.“)
Una dintre
cele mai vibrante piese din acest volum este Elegia de la Chişinău, din care iată ultimele două strofe:
„Am sorbit Prutul amorţit în blânde
culori,
zăpăcit de icoane cu visări de-un
tandru cadet.
Sfărâmat în iluzii, dărâmat în
candori,
am învăţat să mă vaier discret.
Ţi-am secat Prutul. Miel mă botez,
Sfântă Moldovă, tămâie a rănilor
Tale!
Poem să-ţi amurgesc, lucind pe
meterez,
rup veacuri şiroind vocale!“
Prof. univ. dr. DUMITRU MICU
ŞTEFAN
DINCESCU
POEME FOC CU FOC
MOTTO:
„Ei au dreptate, eu sunt în plus,
Eu nu vreau să distrug nimic, ei o pot face.
Ne deranjăm
unii pe alţii.
Ei o să
moară, o să mor şi eu.“
FELIX GRANDE
(Din „ÎN ACEST POEM“)
GARĂ. 1981
Nebuni culanţi. Lozinci în salopete.
Septembrie excită gherghine-n
scuaruri discrete.
Viitorul trage la măsea carcalete.
Cu nervii-n delir, cu pletele-n
vânturi
– poetul în gară. Geamantanul,
nevasta,
prostovolul cu versuri, maşină de
scris Olivetti.
Pe steag – Rimbaud, Baudelaire şi
Ungaretti.
Sudori de cenzură în universităţi şi în teatre,
Sudori de cenzură în universităţi şi în teatre,
orduri de propagandă în librării şi
în pieţe.
Dă ortul popii ţopârlanul
capitalism la „Ochiul şi Timpanul“.
Adidaşi de porc, gâturi de găini pe
cartelă.
Sacoşe cu pâine, nechezol rânjind în
borcane.
Spărgătorii de norme, scofâlciţii
eroi ai uzinei,
bat mătănii la azil, la parcane.
Slăbănogul, pe soclu, îşi cabrează
vioara:
„O, când va fi un cântec de alte
primăveri?!“
Aţi tras oblonul? Răguşeşte seara.
Se sparg plodeţii în muieri.
HOTEL CENTRAL
Parnas plesnind în spleen. Tanagră
piromană,
îţi ciuguliră corbii fluturii
din rană!
Dă-mi văzul, moarte! Vreme
fistichie.
Socrate importă nebuni şi-o
vagă tichie.
Ma femme – nu Diotima, Jeanne Duval –
vopseşte măştile de
carnaval, carmin.
(Doamne, cu mine, cu
tine, ferin,
când aş putea să mă împac?)
Sexul îi pârâie
insomniac.
În jurul nopţii guşate,
lângă urciorul cu vin,
convivii mei – Tagore, Lorca,
Hölderlin –
fezandează anchilozate, blazate
nimicuri.
(„Tragi podul de la mal. Din
roase plicuri
citeşti scrisori.“ Semnezi:
Odin.)
Cu inima-nfiptă-n solstiţii,
extrag epitafuri,
grea mâţa-n călduri mă
promulgă Orfeu.
Îmi remaiez extazul, asamblez
păsări din eu,
dau cu sacâz pe-aceste iluzii
şi-i pun cataplasme,
proteze, perfuzii
lâncedei, râncedei poezii.
SCHOOL NO. 1
Noapte de noapte moartea mă peţeşte.
Sufletul scrie: „Să vină soldatul!
Sac de gogleze, rotindu-şi lapţii de
peşte,
prăşeşte Guvide de-a lungul, de-a latul
odăii sordide. «Vii din Bănie?»
«De-acolo, papelcă!» «Cuibezi ori te
duci?»
(Din sfârlă îi sare zacuscă de muci.)
Directoraşul cu idei de-o şchioapă
ţăhneşte fad: «Acolo,-n groapă,
chior cerceta-vei, ţârul meu,
pe răcănei, pe guşteri, pe lăcuste!»
(Roiesc pe holuri
covăsite fuste,
grei clopoţei de târfe,
de boldei.)
«Scrii poezii? O tochitură în gazete!»
«Eşti sifonar, prepelicar, coiot?»
(Să-i trag o labă peste bot,
votezi, scrobite cititor?)
Am trâmbiţat, dar Ierihonul
sporea-n amiază, sfidător, cruşit.
Calvarul îşi crăcise zvonul.
Istorie, m-ai ţepuit!“
ANAPODA
De la Seaca la Pleniţa
mi s-a-mborţoşat peniţa.
De la Carpen pân’ la Boca
mi-am belit juneţea moca.
Din Bacău pân’ la Zalău
– hău, ospicii şi bulău.
De la Jiu la Desnăţui
scoate Salomeea pui.
Din Cleanov la Maglavit
coşmelia m-a stupit.
Trage-Anubis după el
sufleţelul prichindel.
PORUNCI
Spun pietrei să se facă pâine
şi pâinii – piatră să se facă.
Spun apei: „Schimbă-te în vin!“,
iar vinului – să se prefacă-n apă.
Spun florii să devină câine
şi câinilor – să se preschimbe-n floare.
Spun greierilor să ajungă viermi,
iar viermilor – privighetoare.
Spun nopţii să se nască ziuă
şi zilei – noapte să se nască.
Spun vieţii să grăiască moarte,
iar morţii – viaţă să grăiască.
BOCEŞTE DIOGENE
Jivinele mâloase plâng forfotind prin
codri,
bezmetice, friabile, decolorate
ca iile străvechi.
Se căţelesc buimac, dar nu puiază.
Amuşină în vânturi. Se presimt
febrile tălmăciri în ponosite ceasuri.
Boceşte Diogene: „Unde-i fiinţa
ce dănţuia, cândva, pe reverii de
liră?
Vă amintiţi bărbatul dădăcind
furtuna
şi decantând lătratul sirenelor pe
mări?
S-au feciorit satirii. Străluceau
mistreţii
şi lustruiau, sfieţi, sonetele divine
şi duineze elegii. Vă amintiţi? Eram
copii,
dar bărbile ne zornăiau pe sternuri
sfinţite scuturi de barbari din Pont.
În rada morţii cheltuiam corăbii
şi-un singur cântec ne ducea de mână.
Vă
amintiţi? Am fost copii!“
CHIMIOTERAPIE
Preling tocate spaime prin visuri de
spital
pufoasele codane, uscatele femei.
Îngenunchează, Doamne! Roagă-te
cu mine!
Seci
stropii lor de viaţă, subţiri,
multicolori,
să bulbucească-n hori de sărbători!
Goldane Ane, voi, codane,
treziţi-vă! Romantice, boeme,
ieşiţi în stradă! Năvăliţi în teatre
şi plămădiţi-ne sonete şi poeme!
Noi, fraţii voştri, candizii,
culanţii,
heralzii voştri, hierofanţii,
ne cuibărim pe promontorii şi pe
caravele.
Voi, care luminaţi pământul,
voi, care Pegasul îl alăptaţi cu
stele,
voi, măritând pădurile cu vântul,
sporiţi-ne, irecuzabile, rebele!
ARARAT
Ce zi răsfirată, ce zi răsuflată
(pâş-pâş!) veni-va, mototolită şi
tristă,
spaimă crăpată într-un colţ de
batistă.
Friabil, spongios şi degerat,
boli-voi, fiule,-n crivat,
împuţinat, mirat şi prăvălit în ţoale!
Agale, subţirelule, holtei,
vom bulbuci în pâlnii siderale,
zdrelind matriţa Domnului din miei!
Când iepurii vor roade epitaful verii,
vom azvârli năframe, harfe, perii
în fanteziile muşcând din pita noastră.
Păduri dospi-vor blânde, solitare,
pe colnice. Utrenii şi tropare
vor fumega-n pagoda lor albastră.
Îţi voi turna, fierbinte, în ureche
euritmie nepereche.
În recviemul străgheţat vom înflori
pe Ararat.
IAR DUMNEZEU CEL MĂRUNŢEL
Afară,-n strada moartă, aţi înghiţit de
toate:
nunţi şi botezuri, furtişaguri, glorii,
turniruri, hamuri, pinteni, orii,
sfădiri pe falimente, danii,
retorică de iarmaroc şi spovedanii,
croiri de frontiere, edificii,
topiri de margarete, imnuri, dalii,
carnaje, suicid, ordalii,
delicii, insurgenţe, artificii.
Pe-aici, în sihăstrii de bătrânel
ţinându-şi ţintirimurile-n mână,
infarctul, cancerul, ţicneala
învârt găleţile-n fântână,
iar Dumnezeu cel mărunţel
unge tumorile pe la ţâţână
şi nicio armă nu se-amână.
CINĂ
Clovnii cinează. Verbele conspiră.
N-au inimă, nici nervi, nici piele
convivii mei. Bacante, liră
cât costă? Sunt toate o piftie anostă,
generală. Ce porcării serviţi la şcoală,
Herr Faust? Lebedele se dizolvă.
Dezmăţ de-amurg. Oh, formele! O glumă.
Triunghiul şi pătratul s-au rătăcit în
sferă.
O sferă? Lubrică progenitură
năuc făcându-şi mendrele. Spărtură.
Tain
de vid. Hemoragia morţii.
LEBĂDĂ CU SOLZI
DE PRECUPEAŢĂ
Ţi-am tăiat şi gratiile, asudate,
Craioviţă Veche dusă,-n vis, pe roate,
de samsari, din piaţă-n piaţă!
Bolfe, cheaguri, gâlme de ziare
cu reclame şi anunţuri funerare
gărgăuni în geamuri ne-au rămas.
Lebădă cu solzi de precupeaţă,
creaţă dimineaţă de pripas,
cui îi cânţi la parastas?
Îngerii cu piele de scaieţi
scriu Satyriconul pe pereţi.
Laudă, revoltă, suiciduri: stas.
În closetul gării, la spital,
cu trupeţii şi cadeţii
poezia face sex oral.
BĂNIE
La taraba nopţii şi-au vândut juveţii
cobiliţă, zaibăr, hornuri, tebeleie.
Fâţele, ţârcovnicii, pârşeţii
bâldâbâc! în Parnas. Salomee,
veacurile freacă iezii din album!
S-au acrit pe fote fluturii, bujorii.
Pe Câmpia Staiului năplai, zulum
ard în chinovie vâlvele-nchisorii.
Numele ţi-l treieri printre morţi
şi-ţi strigi
gemenii estropiaţi în poezie.
Turturele, guguştiuci şi strigi
sufletul mi-l tipăresc velin: trezie.
MĂ JELIŢI, ILUZII!
S-au sleit în Lethe neamuri desuete.
Plâns-am peruzele-n iesle, în vălău.
Au flambat flanorii elegii, regrete,
glorie turtită-n ringuri sub gealău.
Mă jeliţi, iluzii! Meregiu m-astup
zidărind în greaţă, golănii,
lingoare.
Am semnat cu sânge noimele-n mehtup.
Cancer ne-a scuipat în lumânare.
Rană dând în rană, scut muşcând în
scut,
dăm bacşişuri gloatei, destrămării.
Ce Levanturi, Safo, ne-au născut
solzi în vijelia paschinadei ţării?
ELEGII SUCITE
Vâlve pizmăreţe, văduvii semeţe,
ce vâscoase vremuri vămi ne-au vătuit?
Astăzi, prăfuite, elegii sucite,
vă crestez ferestre-n viscoliri de mit.
Ros urciorul verii luminând în haos
spasmele ne saltă-n simfonii de vânt.
Sorb agheasmă, Doamne, în pronaos
din sămânţa slută râsă în pământ!
Goliciunea clipei stă la căpătâi
flecărind lăptoasă. Seară princiară.
S-a stârpit vârtejul apelor dintâi
în demenţa colţilor icniţi în moară.
Uită-mă,
tristeţe, pe-un sonet de fân,
pe gazelul
lainic tainic tras pe-o coasă!
Rimelor feline,
paos vă rămân!
Astăzi
săidăcarii-n turbării m-apasă.
Rânduind soborul ginţilor, vibrează
curcubeul Maicii până la mormânt.
Harfe conspirate golfuri delirează
în odăi crăpate-n peşteri din cuvânt.
LUNTRE
Scapără satâre peste solii mei.
Cenuşie lume, când te-ai curvărit?
Săbii la saivane sună clopoţei,
mioriţa rupe vipii în cuţit.
Mumele Dalilei, clovnii, delatorii
m-au scuipat – pârşeţii – pân’ au strepezit.
Când plesniră sorii, bulbuciră zorii.
Lebădă în lagăr, Doamne, m-ai stârcit!
Viscolind târzie, cui să te închin,
glorie căznită? Sar din jurământ.
De-o speranţă,-n clanţă, fluturii mi-anin
şi-mi răstorn infernul stingerii în vânt.
Jeluiţi, brădeturi! Văieraţi, stejari!
Mirele revoltei câinii şi-a scrumit.
Slăbănogii-n zdrenţe – edecari, pecari –
buretoasa luntre mi-au târât-o mit.
GARĂ. 2013
Mizilic de umbră. Cornofan cornut.
Fufele fentează fleţii-n aşternut.
Cine
îţi descântă, frică roşcovană?
Pe-o
velinţă – stârvul. Rană peste rană.
Pleoapelor
căzute, buzelor cusute,
cine
vă dezghioacă taine revolute?
Melcii
nepereche, mieii daţi în streche
toarnă
cu balerca linişti în ureche.
Greierii
brodează. Vrăbiile mint.
Sună
în marchiză epoleţi de-argint.
Vara
croncăneşte. Piciul, năzdrăvanul,
opări
boscheţii. S-a zbârcit Iordanul.
Arpagic
declamă versuri pădureţe,
strofe
peticite, rime săltăreţe.
Nopţile
cazone şi-au vidat negoţul.
Cică
la răspântii Goliat şi boţul
s-au
rotit: prâsnele. Suflete, aşteaptă!
Cine vămăieşte? Doamne,
mă ascunde!
Au tocit sicarii drujbele-n secunde.
ŞTEFAN
DINCESCU
LICURICII DIN INFERN
MOTTO:
„Poeţi ai viitorului,
înmânaţi-mi laurii de mâine!
Scheletul meu împarte mormântul cu Safo.“
ALEXANDRE
AMPRIMOZ
(Din „APĂRAREA ERETICULUI“, V)
FĂT-FRUMOS CEL NĂRUIT
Mi-am ghiftuit
bidiviul cu jar. Mi-am lustruit coiful şi paloşul.
Mi-am procurat
hărţile olmecilor şi-ale toltecilor. Am studiat
podurile
indezirabile şi blănile urşilor ahtiaţi de şotii expirate.
M-am documentat
imaginându-mi Scorpia, Ghionoaia şi vicleniile
Spânului. N-am
uitat nici iepurii incolori, pe care va trebui, fiule,
să-i fugărim, cu
ogarii, prin Valea Plângerii! Iată: mi-am înzecit
rezervele de
chibrituri, de ţigări şi de conserve. Iată: pentru orele
de religie mi-am
luat Biblia, pe care în studenţie, la Craiova, mi-a
dăruit-o bătrânelul
cu ochii picuraţi în suflet. Iată: pentru strâmte
ceasurile de
relaxare mi-am înghesuit, în raniţa de pifan, papagalul
dezlânat, pisicile
nevricoase, Robinson Crusoe, başca nişte reviste
decoltate niţel.
Să rămâneţi răbdători la vetrele voastre fierbând
în insomnii, samariteni,
în genunchi vă implor! Răzgâiaţi-vă fiii
şi nepoţii! Plimbaţi-vă
prepelicarii prin Cişmigiul deşucheat!
Atenţie la
coxartroză şi la prostată, la diabet şi la astmă!
Să brevetaţi duminicile
lăbărţate până la saturnalii, convivi!
Speranţa va fi
tot o acadea, politica va fi, zău, tot o japiţă de lux.
Închipuiţi-vă că
mă decoraţi cu fericire la fugitiva Cină de taină!
HERR „«JE» EST UN AUTRE“
De
când mi-am luat tălpăşiţa dintre voi, s-a necrozat veşnicia.
Redactorii
de reviste literare înalţă din umerii lor inocenţi,
antologatorii
depun mărturie, pe Biblie, că Ştefan Dincescu,
stihurgiul,
nici n-ar fi văzut lumina zilei. Parcă mă stârcesc
între
voi, parcă îngenunchez în faţa bibliotecii mele lehuze.
Parcă
declam din Rilke, din Pasternak, din Trakl şi din Esenin.
Regizorii
nu mă sărută pe frunte, actorii nu mă bagă în seamă,
spectatorii
fluieră din scorţoase interstiţiile comediei fetide.
Parcă
îmi pipăi cârjele, computerul, veioza şi Testamentul cel mic.
În jilţul
în care m-am căţărat se foieşte Herr
„«Je» est un autre“.
Parcă
mă cuibăresc pe genunchii săi noduroşi, parcă înhaţ felia
de
pâine cu degetele sale anchilozate, parcă muşc din copanele
de
pui cu dinţii săi perforaţi. Dumnealui, mulţumindu-i gazdei, îşi
ia pardesiul
şi iese tiptil pe uşile din cer. Eu, dezgheţat în fotoliul
senil,
mă holbez în ochii figuranţilor: „Fraţilor, treziţi-vă! Iată-mă
foşnind
aici, între voi! Haideţi, memoraţi-mă în galop! Haideţi,
îmbrăţişaţi-mă
călduţi!“ Oglinda, ronţăindu-şi buricul, îşi scoate
limbuţa
la suflet. Plozii revoltei (vâjjj!) mă ejectează pe fereastră.
HANUL ANCUŢEI
Iată-ne acasă! Iată-ne în menajeria gloriei
noastre discrete!
Să uităm, stăpâne, de sete, de
arşiţă, de vânturi, de ploi!
Să uităm, stăpâne, de zăpezi, de
prăpăstii, de lupii sardonici!
Cui să-i narăm păţaniile noastre cu
boiul de târşete sastisit?
Cui să-i cântăm cântecul biruinţei cu
somnolente fese lascive?
Cui să-i dictăm legile, sentinţele,
noimele noastre infidele?
Să ne cazăm la Hanul Ancuţei, comise Ioniţă!
Să ospătăm regeşte
cu Haralambie şi Cozma Răcoare, cu
Salomia să îndrugăm vrute
şi nevrute, să vindem epigonilor chercheliţi
antologia zorilor
de pe Copou, să fabricăm hărţi, să
inventăm drumuri, dealuri,
vâlcele, să presărăm mălai pe cărări, să incizăm epitalamuri
în scoarţă de tei, să picotim pe
căpătâiul strămoşilor maceraţi
în istorie, să ne cuibărim în
chinoviile coşmarului cu oglinzi
vaticinare, să ne dezmoştenim,
Şeherezadă, cronicarii hibrizi!
Doamne, laudă morţii noastre incendiind
poveşti în răspântii!
FII DIN SINOPE, MUŞCAŢI-VĂ LIMBA!
Cu mâinile în buzunare am evadat, cu pleavă
în buzunare
la vedenii revin. Cuvintele mozolite în
faţa televizorului,
cuvintele acestea
morfolite în colţul străzii, cuvintele acestea
– glorie şi
bogăţie, sănătate, sex şi turniruri – şi-au pierdut rostul
de-a fi în solda
mea de trestie a Egiptului. Iată, le decorez. Iată,
le concediez
fără salarii compensatorii. De la o vreme a început
să mă doară în
cot de goliciunea piţipoancelor şi de Ursul Veta,
de molima
veşniciei şi de hachiţele posterităţii insalubre. De la
o vreme
negociez, în Sinope, opiniile criticilor literari şi psalmii
lui David, Ceaslovul
satelor şi Corbul, Greaţa şi Meseria de-a trăi.
Rouă să-i dau geamănului
din căuşul palmelor mohorâte n-am.
Grăunţe să-i dau
palavragiului spelb dintr-o baniţă înflorată n-am.
Noimele
expediţiei noastre au avortat febrile pe Apa Sâmbetei.
De-acum încotro,
Pegas clocit? Textul navighează-n nontext
cu lipitori în gândul
subţire. Fii din Sinope, muşcaţi-vă limba!
EFECTELE S-AU FÂSÂIT
Cât de prost am
putut să fiu, să-mi ciulesc urechile fleşcăite
la gogoriţele
tale, să-ţi dau crezare, năpruiule drag? Decât
să umblăm prin
codri, prin sihăstrii şi prin scenarii, decât
să cinăm răbdări
prăjite şi lapte de piatră voioasă, mai bine
cloceam la iesle,
în Carpen. Bufleii ne aduceau ovăz, trifoi
şi lucernă,
babele scorojite – pecie, azimă şi rachiu oţărât.
Preoţii ne
stropeau cu agheasmă, druştele ne împleteau
coamele cu
zambile şi ne pitulau răvaşe de amor în urechi
pentru găliganii
uscându-se pe şantierele Spaniei demidulci.
Să vânăm iepuroi
nici piele, nici sânge, nici oase, Casandră?
Să ne scăldăm în
iezere cu psalmii excitând „trestii de sticlă“?
Acum, în ogradă,
în miei oxidează pacea cu nimburi de ţoapă.
Ce noimă are gogoaşa
„luna pedestră“, fezabili, recuzabili poeţi?
Efectele s-au
fâsâit, coniţă Safo! Lăsaţi-mă răpciugos, clevetit!
Epigonii, prin Cuzco,
defilează moţăind pe sub Arcul de Triumf.
PANORAMĂ ÎN GRI
Aici mame cu schelete în
braţe aşteptându-şi alocaţiile
până fac apoplexie, până
ajung celebre soprane la Socola.
Aici ingineri scotocind,
zi de zi, prin tomberoane,
încăierându-se cu
maidanezii, cu mâţele, cu şobolanii.
Aici pensionarii venerând
campaniile electorale,
sărutându-şi pixul,
bricheta, găleata, uleiul şi zahărul.
Aici morţii
înghesuindu-se la secţiile de votare
şi scriitori ascuţindu-şi
limba pe hemoroizii vanghelici.
Aici uzine de studenţi,
combinate de doctorate, elevi
şpăgari, părinţi şpăgari,
profesori şpăgari. Aici taxe
pe găoaze-n asfalt, taxe
pe respirat, taxe pe urinat, taxe
pe lătrat la lună, taxe
pe sex în closetele şcolii de cadeţi.
Aici preoţii cu burţile
şi Evangheliile umplute cu talaş.
Aici preşcolarii Orfeu şi
Euridice desenând pe asfalt
tigva lui Hamlet răcnind:
„Nuuu! Nuuu! Nuuu! Nuuu!“
TANDRĂ CASANDRĂ
Deschide ferestrele tale în veroase ferestrele morţii! Deschide
porţile tale în excitate capcanele demolatului Iov cel năvleg!
Trage băierile inimii tale în care
copilul bâza mai joacă pe nasturi!
Tufleşte linguri şi străchini, oala şi urciorul pe masă,
mere
şi struguri în coşuleţe de răchită, pe când pâinea din
ţest
anunţă dictatura cuţitului râzând cu gura până la urechi.
De-acum să vină Pinocchio şi Gepetto, Patrocle şi Lizuca!
De-acum să vină Albă-ca-Zăpada cu şugubeţii pitici de
lavandă!
De-acum să vină Scufiţa Roşie cu baborniţa şi cu lupul
insomniac!
Trage cortina, tandră Casandră! De-acum să dea buzna în
scena
albastră îmblânzitorii de lei, ofiolatrii, iluzioniştii
şi clovnii hilari!
Timpul să facă tumbe hidoase, sufletul să ţopăie într-un
picior!
Hai, bătrâneţe plângăcioasă cu ieftine boli mormăind la
ciochină,
dansează cu vulpea sub masca naiadei picante! De-acum în
viduri
scrijelează, fetiţo, că zeul îşi taie plămânii în naiul
din trestii agile!
MICĂ ICOANĂ CU BROBOADĂ
Cum se numea
femeia cu broboadă, femeia cu zăvelcă, femeia
cu şoşoni şi cu
ciorapii de lână, femeia care înghiţea un dărab
de mămăligă, un
ou şi două cepe, femeia purtând pe creştet
vadra cu apă,
urciorul în mână, mai ştii? Cum se numea femeia
pitulând bucăţi
de pecie, trandafiri de porc şi costiţă în garniţă,
gutui în grâu,
pentru iarnă, mai ştii? Cum se numea femeia
aşteptându-şi
bărbatul, sâmbăta, de la Craiova, cu pâine, cu halva
şi cu hamsii
pentru nărăvaşii ăia, mai ştii? Cum se numea femeia
văruindu-şi
căsuţa cu marchiză, femeia care miţuia oile, femeia
care îşi păştea
văcuţele pe Calea Lactee, femeia furând ştiuleţi
de porumb de la
C.A.P., dosindu-i sub ţâţe, umplând urciorul
cu boabe pentru
gâşte, să n-o prindă brigadierii şi pândarii,
mai ştii? Cum se
numeau satele ălea, cu Ozana şi Desnăţuiul,
cu Frăţila şi
Călmăţuiul? Carpen, Boca, Omida, Soroca?
Unde-s Scatiul
şi Glanetaşul, Sămădăul şi Ionică Torcălăul?
Unde-s Spoon
River şi Bulzeştiul cu ritoase hududoaiele sale?
Cum se numeau ţambalagiii
strălucind în bâlciul nopţii, în bale,
mai ştii? Matale,
Cato vâscos, dă colţul o vreme, devreme, agale!
CÂINELE ŞI FOFONEL
Pe priporul cărunt am fugărit, iarna, iepurii împreună,
vulpea, din bârlog, am tras-o de coadă vara împreună,
via, pe dealuri, toamna am vegheat-o de grauri împreună.
Pe uliţe – prin praf, prin năplai chiuind – împreună
am alergat cercul de fier, cu cheia de sârmă, şi vaca,
Bujoara, la abator – smiorcăind – am condus-o împreună.
Am sărit pârleazuri gutui şi struguri să şterpelim împreună,
în baltă ne-am azvârlit (ştiobâlc!) după ţipari împreună,
la nunţi, la botezuri (hi-hi-hi!) am râs împreună.
Cu Lizuca am numărat privighetorile şi piticii împreună,
cu Paul Verlaine, mahmuri, am lătrat la lună împreună,
la Crucea Talienilor, cu Enkidu, ne-am lamentat împreună.
Aici, pe scările viselor bufante, rămân habotnic de pază.
Hoinăreşte cătinel, frăţioare! Fă-ţi şi damblaua aceasta!
Ajunând înţelept, răbdător te aştept, cu botul pe labe.
OMULEŢ DETERIORAT
Cum se numea omul evlavios, melean tacticos, omul cu
manta
de soldat, cu raniţa în spate, omul acela înotând
încet-încet, după
nunta lui, prin tăioşii nămeţi roind de la Carpen până la
Craiova?
Cum se numea sergentul din Cotul Donului, sergentul dârdâind
în ger, visând la olteanca de-acasă, sergentul auzind nu
tunuri,
nu grenade, ci rumegatul văcuţelor picotind cu botul în iesle?
Cum se numea plătitorul de cote borţoase, prăşitorul
înjurându-şi
norocul stârcit, secerătorul acela apucându-şi copilul de
picioare,
pe Săndel, şi zdrang! cu el (văleu!) drept în capul
perceptorului?
Cum se numea făcătorul de tâlvuri, de târlii, de ţesturi,
de lănteţi,
oacheşul halind, în demenţa amiezii, o pâiniţă neagră, un
ghiveci,
evanescent trăgând insidios socialismul guraliv de codiţa
stufoasă?
Cum se numeau pensionarii din coteţele Brestei, palicarii
muşcaţi
„de nenăscuţii
câini“, veteranii cu tăgârţe şi cu
scăunele stând, zi
şi noapte, la rând pentru slănină, gâturi de pui şi
râturi de porc?
Cum se numea omuleţul deteriorat de către doctorii
petulanţi,
omuleţul scrâşnind din dinţi, sporovăind la uşa Efratei
abrupte,
mai ştim? Suflet vâlvoi, când v-am pierdut? Domnul adie cu voi.
ŞI PLÂNG CA PROASTELE ÎN TÂRG
Ieri, dându-se huţa (bâldâbâc!) în pântecul
mamei sale,
copilul, cu îngerii negociindu-şi taina
sexului său, la ureche
mi-a şoptit propoziţii în marş de falangă: „Coţofenele
din salcâmii noştri, cicălitoare şi
cleptomane, coţofenele
dizgraţioase, în care tragem cu praştia,
valorează, bagă la cap,
stimabile, mai mult decât Grădinile atârnate!
Rândunelele
gălăgioase, insaţiabile, iredentiste,
rândunelele din balconul
Julietei preţuiesc, bagă la cap, onorabile, mai
mult decât
pietroaiele oţioase din Valea Nilului! Lătratul
câinelui acesta,
pe care îl înjuri mocăneşte, pe care îl
izbeşti cu piciorul în gât,
bagă la cap, venerabile, ne captivează mai
mult decât simfoniile
lui Beethoven!“ De-acum, în toiul nopţii,
când istovesc hârtia,
de-acum, în larma tainei, când îmi sărut
luntraşii, din Patmos
îi telefonez lui Eco: „Profesore, expediază-mi cifrul!“ Şi plâng
ca proastele în târg. De-acum mi-e rău, zicaşilor, de-atâta bine!
E-MAIL
Doamne, toate bătăliile
mele au fost pierdute
înainte să trag sabia din teacă ori săgeţile din cucură!
Doamne, toate vedeniile mele au fost gâtuite în cristelniţă!
Doamne, toate Julietele mele au fost spânzurate
înainte să le susure laptele în ţâţele indecent înflorite!
Doamne, toate privighetorile mele s-au asfixiat în pivniţele
asediate de gândacii noştri melomani! Doamne, toate
speranţele mele au ars mai iute decât băţul de chibrit
aprins de greieri în visele recruţilor încarceraţi în amintiri!
Doamne, în dosare explodează scamatoriile politofagilor!
Doamne, pe ecranul televizorului scârţâie subburicul manelistelor!
Doamne, s-au sinucis gloriile de plumb şi regaliştii de lavandă!
Doamne, dibla lui Einstein s-a înecat în ghicitorile neantului!
Doamne, cumpără-ne vată pe băţ! Du-ne la Zoo, la cinema!
Doamne, suflă-n lămpile noastre! Parafează năucit recviemul!
ABISA
Când Desnăţuiul palpează guvizii tăcerii de bitum, deschide rapid,
ciupindu-ţi văzul până la sânge, spălăcitule suflet, casa lehuzei
cu pridvor de baladă! Bătrânele trei, sunându-şi dintele unic
în gurile stoarse, cine să fie? Ochii cârpiţi, cocliţii, când ajumiră?
Picioarele gângurind în clisa odăii dresează delirul statuii din piaţă.
Somnul tigorii Abisa îneacă iatacul fovist. Buzele frânte (Clotho,
zgârcita Lachesis?) îi sorbiră torenţii. Numele aspru îi dă târcoale,
o sărută pe gură: „Acum întoarce-te-n ceruri, plăpândă candoare!
Aici, veroasă nobleţe, Julieta şi-a tras silicoane şi Chat-ul l-adoră.
Aici, feştilă sterilă, Jeanne
Duval se internă la Oncologie râzând.
Aici, tobă fugoasă, Penelopa se spânzură într-un bordel de clasa I.
Aici nopţile Maicii sculptează pătratele noastre coşmaruri toride.
«O, anotimpuri, o, castele! / Ce suflet n-are şi părţi rele?» Istoria
machiază
gheparzii-n arenă. Pe vârful săgeţii din Patmos dansând,
aezii obliterează Cuvântul. Harul Halimei să fie cu tine, Abisa!“
ENOLOGI
La
festivalul Bacăului „Gravida Crăpelniţă“ s-au înghesuit poeţii
specializaţi în clonarea vinului. Şi-au expus balercile, butelcile,
şipurile. S-au stropit cu Chanel, s-au frecţionat cu agheasmă
în gât. Şi-au sfinţit biografiile şi hemoroizii, rablele şi moimiţele.
S-au
dezlănţuit grătarele. Şi-au înnebunit silicoanele dansând
cu bujorii în dinţi pe talgerele hodorogitului
Solomon Năucul.
Pe sub podul Mirabeau au cucurigat
suprarealiştii şi dadaiştii,
pe sub podurile şifonate ale Bacăului
s-au căţelit postmoderniştii.
Înghiţitorii de săbii intonează:
„Zilele trec, eu mai rămân.“
Filmează, răbdare naivă! Medalii ţup,
ţup! din mână în mână.
Pupături pe gingii. Vagoane cu magiun
deraiază în reviste.
Istoria trage cu viermi în potăile
sale. Parlamentarii leşină.
Primarii de tuci se dau pe tobogan cu
Şeherezadele în portofel.
În războaiele de ţesut ale Penelopei se
năvădeşte delirul virgin.
Respiră pe sponci, veşnicie de-o şchioapă!
Vivat zicălaşii Bacăului!
BORGES
Făt-Frumos îşi
decolorează sexul în laboratoarele Akheronului.
În Patmos, Salomee
borşită, dansezi cu poeţii? Sicofanţii răcnesc
de pe
socluri: „Nu mai lupta, îţi place prea mult tridentul tău!“
Doamne, găzdui-voi
dispreţul, năduful noimelor Tale pocite?
Incendiază-mi
bârlogul! Puiezi, pribegie? În stânga prăpăstii,
în dreapta
prăpăstii. Ieri n-a fost ieri, azi nu este azi, mâine
nu va fi
mâine. Raţiunea dă cu oiştea în gard, inspiraţia sare
şotronul. Semnificaţiile
s-au răsucit, s-au încâlcit, s-au turtit.
Almanache
girează dicţionare şi-atlase futile. Alăptezi pe şest,
pribegie? Bulucind
pe sub uşi, zdroncănit de gamelă. Vizor
îmbălat, bombăneală
de clovn, duhoare penală, frig asudat.
Sulfuroasă
tăcere! Ahile intră în poezie cu bocancii roz văcsuiţi.
Mejias şi Lorca
evadează din glorie pe-o incoloră targă sonoră.
Safo înfige
o lumânare într-o chiflă minoră, câlţoasă, impură.
Muşcând din
angoasă, Borges aţipeşte cu genunchii la gură.
TECUMSEH
Ajunge!
Maidanezii ne hărtănesc băieţii pe străzi şi în parcuri.
Ajunge! Pensionarii îşi imploră doctorii să îi eutanasieze.
Ajunge! Filozofii sterilizează closetele prin gările Europei.
Ajunge! Prostituatele şi-au deschis gogoşerii în Turnul Eiffel.
Ajunge! Bunicuţele dansează pe Chat cu nepoţelele în poală.
Ajunge! Călugăriţele flambează turiştii în coteţele mănăstirii.
Ajunge! Liceenele îşi îneacă avortonii în fosele internatelor,
matroanele se distilează în poetica traficanţilor de cotlete.
Ajunge! Cimitirele se transformă în benzinării şi-n moteluri.
Ajunge! Doctoratele se redactează-n debaralele universităţii,
găinile vizitează muzeul să admire ultimul ou naiv de pe Terra,
trăpaşii lui Ahile se lamentează din conserve de porc, alterate.
Ajunge! Judecătorii se încaieră pe tainurile de lauri ai hoţilor.
Ajunge! Scriitorii îşi îndoaie inspiraţia în mucii politicienilor.
Ajunge! Maneliştii astupă fotoliile din Academia Română.
Ajunge! Legile îşi decapitează iniţiaţii, mesagerii şi inocenţii,
democraţiile îşi etalează hingherii în hublourile acestor provincii.
Ajunge! Cancerul se baricadează-n cetatea limbii scâncite
în lanţuri.
VALEA MEGHIDO
Fericiţi vor fi cei ce îşi vor
incendia hambarele şi casele,
fericiţi vor fi cei ce îşi vor ucide
ogarii, mioarele şi toţi asinii,
fericiţi vor fi cei ce îşi vor stârpi
iepurii, pădurile şi livezile,
fericiţi vor fi cei ce îşi vor vinde doicile,
nevestele şi pruncii,
fericiţi vor fi cei ce îşi vor
exporta bisericile, cimitirele şi popii,
fericiţi vor fi cei ce îşi vor astupa
strămoşii, părinţii şi fraţii,
fericiţi vor fi cei ce îşi vor dărâma vestalele, penaţii, larii, augurii,
fericiţi vor fi cei ce vor juca baba-oarba
cu moartea pe la Veneţia,
fericiţi vor fi cei ce se vor bălăci
în Vinul Moşierului din Cetate,
fericiţi vor fi cei ce îi vor şterpeli
corăbiile lui Robinson Crusoe,
fericiţi vor fi cei ce îi vor sparge
chivotul bigotului Moise, sucitul,
fericiţi vor fi cei ce îşi vor expedia
epistolele de la Tomis la Roma,
fericiţi vor fi cei ce vor mina ziguratele,
bibliotecile şi academiile,
fericiţi vor fi cei ce îşi vor sorbi
ceaiul în sordida Vale Meghido,
fericiţi vor fi cei ce îmi vor
decapita inepţiile acestea. Pe toate!
TÂRZIUL CEL MAI TÂRZIU
Prea târziu ne-am jucat de-a
iezii şi lupii, de-a vardiştii şi hoţii,
prea târziu ne-am dăruit laurii,
nunţile, iubiri cacofonice, ilicite,
prea târziu ne-am agăţat
revolta în stâlpii din piaţa de peşte,
prea târziu am exersat
decepţia stelei plonjând în latrina orbului,
prea târziu am cotrobăit
în vorbăria din raniţa tolomacului Svejk,
prea târziu ne-am holbat
sub chiloţeii Pitiei sponsorizate de Nero,
prea târziu am asanat
mlaştinile din gâtlejul delatorilor corigenţi,
prea târziu am admonestat
reveria deflorată de bişniţarii din Efes,
prea târziu am congelat boaşele
dictatorilor scrobiţi în egloge,
prea târziu am aplaudat
strigătele cocoşilor speriind moromeţii,
prea târziu am ciordit rizomi
din raiul priponit în sârmă ghimpată,
prea târziu am sădit
zambile în coifurile troienilor căzuţi pe ziduri,
prea târziu ne-am
confecţionat ciuboţele din blana lui Anubis,
prea târziu am zidit ferestrele
din silicoanele oţetitelor Danaide,
prea târziu am bătut în
piroane ridichea cocoşatului Sisif de Boca,
prea târziu ne-am dat
seama că ne-am burduşit cu ovipare iluzii,
prea târziu le-am săcelat
limbile grivilor academizaţi în suplicii,
prea târziu i-am înălţat
statui celui din urmă greier de pe Terra.
INVOCAŢIE
Poetul, giugiulindu-şi talanţii durdulii, vagabondează
cucurigând
pe câmpii, dulăul sprinţar
trăgându-l cu dinţii de pulpana inspiraţiei
sale ferfeniţite ca virginitatea vestalelor din boscheţii
Bacăului.
„Astăzi de trei ori m-au plesnit cocoşii cu rupte veşti
peste gând.
Astăzi de trei ori sufletul meu s-a prăpădit într-o beznă
încinsă.
Astăzi de trei ori mi-am palpat moartea în cerul gurii
jegoase.
Astăzi de trei ori am explorat abecedarul nepoţilor mei
de argilă.
Astăzi de trei ori n-am descoperit decât puncte de
suspensie,
poeme, făpturi – nicăieri. Atât: vid ortografiat, vid
caligrafiat,
vid crăcănat, biată chichiţă pentru starletele semioticii
răzgâiate.
Astăzi de trei ori am strigat: «Doamne, deschide-mi cărţile
Tale!
Acolo prepelicarii pozează-n amiază cu păuniţe în bot.
Zgărdiţe
de aur le-atârnă la gât heruvimii. Răstoarnă-mi somn în obârşii!
În colţul veciei du-mă-n robie! Aprinde-mi Găinuşa la
creştet!»
În ieslea Mariei cancerul îmi aprinde ultima lampă
antumă. Adio!“
BREAKING NEWS
Marin Sorescu, Domnule Eco, nici n-a existat! Dumneavoastră
aţi
fotografiat, complezent, acel amărât sătuc oltenesc, Bulzeşti
botezat,
agăţat de apa Frăţilei, ca un bujor la urechea fetişcanei
prăşind
zăpucul pe Bisa. Aci a trăit Nea Florea, hâtrul cu potricală
şi cu
foarfece de miţuit oile seine şi pe ageamiii Nicoliţei Sorescu.
Aci Măria
Bălii, mustoasă uzină de porecle, se bălăcărea cu Miai,
zis Tropănel,
fiastrul, bătându-şi („la leau“) dulăii să-i latre ăleia
până în
uşă. Aci ţaţa Măria, maştera, blestema cu revolta crăcită
până
la buric: „Alege-s-ar praful de el! / Praful şi pulberea, / Din
creştet
până-n călcâie / Şi din călcâie până-n creştet!“ De când îşi
angajase
feroce ibovnic muierea, pe Mitru lui Ciugulea, Maestre,
Bâţu
avea coarnele cât ale ţapului! Năvlegul dormea pe mintean,
lângă
patul dichisit, să nu-l deranjeze dumneaei, pramatia, când
– pâş-pâş!
– o ştergea la mârlitor să-i sufle în năplaiul din lampă.
Aci,
pe Sălişte, Nea Coza, decapitând strigoii şi moroii îmbufnaţi,
băgase chiar moartea în sperieţi. Ţârcovnicul
ivindu-se La Lilieci,
„lumea se ridica-n picioare, cinstind
intelectualul“ şi Chirimenţu
striga: „Stingeţi lumânările că se consumă
curentul!“ Moş Pătru,
ţandără de filozof, discuta aci, pe
Mătăsoaia, cu boii C.A.P.-ului
„chestiuni şi mai aşa şi mai aşa“. Apoi se
văicărea în dodii. Ieri
muierea „pupa mâna bărbatului“ şi din
„dumneata nu-l scotea
niciodată“. Acum şi zăbicul „are alt gust“.
Acum şi vitele „sunt
mai proaste“. Priviţi! Dealurile – „nişte
spinări de lupi, zburlite“,
văile – „nişte pâlnii de turnat gaz“, roţi de
foc „rostogolindu-se
din cer, dintre stele“. Pe Costică,
ex-asasinul, îl doare grozav:
„Impresia satului aci-n ceafă.“ Uite-i pe
ăştia, Ciudin, găinarul,
cu beregata tăiată, Mitrele, nevricosul, care
„a ciuntit sălciile“
cu suicidurile sale ratate. Uite-i pe Ribla
şi Zarbă, milogii noştri
trăind „ca tusea şi junghiul“, avându-şi
„fiecare traista lui“. Aci,
„dreaptă, înaltă şi serioasă“, ţivleşte Băbătia
spălând, până leşină,
„clanţa uşii după
fiecare musafir“. De când Dumnezeu li s-a arătat,
vara, în pătuiag: „Toţi se-nchină, nu mai
prididesc cu-nchinatul, /
Au făcut scurtă la mână.“ Uite-i pe Zgarbură
Dimie, mortul-mire,
şi pe Torica lui Noatinu, mireasa lui, încinsă
„ca sticla de lampă“.
Unde-s căluşarii, vătaful şi mutul prujind?
„Nu se auzea decât
vuietul jocului, / Ca o apă vijelioasă care
iese dintr-o peşteră...“
Unde-s Paparudele şi Fierăritul, Păun
Umblatul şi Măciuchiţa lui
Goage al lui Spartu, Momâile şi Grapa? Unde-s
Belitorii şi Pârliţii,
Mitru Tălmaciu şi Nicoliţa Sorescu, Ulmul („na!“)
care „o vede
că îl vede“? Unde-s chiaburii, maşinile negre,
amprentele de nas?
Unde-s cetele „vesele, mişunând ca albinele“,
ciobanul „care şi-a
pierdut oile“ pe-o geană
de plai, pe-o rană de rai, Măicuţă Mărie?
MESSIEURS, ON FERME!
Piele v-am dat, fiii mei, sânge şi
limbă, gheare şi oase,
pământuri pentru livezi, turme şi case! V-aţi zugrăvit,
jugăniţi, pe ziduri, pe foi. MESSIEURS, ON FERME!
Pâine v-am dat, râuri cu mreană, harabale cu mere.
Voi, fiii mei, aţi bombănit, aţi strâmbat din năsucul zbârlit
şi-aţi bătut cu gamelele-n gratii. MESSIEURS, ON FERME!
Din ţiteră v-am cântat, fiii mei, la botezuri, la nunţi,
poeme de ţâţă, poeme de stradă, poeme de spadă!
Câlţi v-aţi băgat în urechi. MESSIEURS, ON FERME!
Faini mesageri, hierofanţi înţelepţi v-am expediat deseori.
I-aţi flagelat în teatre, în gură plumb topit le-aţi turnat.
Ce sărbătoriţi aici, în Meghido? MESSIEURS, ON FERME!
Abel polizează satârul lui Cain. Merinde găsi-vom la uşi
hăituite,
fierte zavistii? La vaduri aduceţi făclii! Să vină tălmacii,
Mărie!
Sleit, butăşit, îmi scot pălăria. MESSIEURS, ON FERME!
ŞTEFAN
DINCESCU
VIITOR PE
CHITUCI
MOTTO:
„Câteodată
poetul
înarmat cu
harapnic şi cu aspră mânie
sfâşiind
întunericul larg, nesfârşit,
aleargă crunt să-şi
vâneze Muza: Oh, târfă!
Unde erai?
Spune! Ce făceai, de nu vii în goană
când am nevoie
de tine?“
RAFAEL ALBERTI
(Din „STIHURI“,
25)
ESTE BINE, STIMABILE ORFEU!...
Este bine, stimabile Orfeu, să-ţi vomiţi gloria
în tomberoanele Bacăului nostru cel insomniac
şi să-ţi remunerezi menadele cu
haikuuri şi cu sonete.
Este bine, stimabile Orfeu, să-ţi plăteşti sicriul
şi pomelnicele, chiria, televizorul şi internetul,
apoi să-ţi cumperi ghete, izmene şi prezervative.
Este bine, stimabile Orfeu, să trăieşti surâzător
pe seama infantilei peniţe cu hemoragie de bivoliţă,
senin să accepţi pomana norocului tău paralitic.
Este bine, stimabile Orfeu, să nu uitaţi nici în somn
că aezii noştri câştigă într-un deceniu de fulminantă glorie
cât o prostituată într-un an de apostolat în solda Europei.
A TREIA MÂNĂ
În vreme ce vouă, năzuroşi cititori, vă imprim
năbădăioasele poeme – când pe burţile
cerşetorilor
molestaţi la uşile bisericilor, când pe boturile
maidanezilor înfiaţi de către primarii cu masterate
în hingheritul fotogenic – mie
(Doamne-ajută!)
mi se întâmplă o droaie de ciudăţenii. Priviţi!
Din mâna dreaptă-mi creşte filiformă altă
mână.
Aceasta – vivandiera, mâna a treia, reţineţi!
–
îşi face de cap cu degetele, cu zarurile, cu zeii
companioanei sale dintâi. Să chicotiţi atât, moleţi
de cafenele, aţi lins (piezişi, insomniaci)
plaivazul prin Sorbona
din Tecuci?
EXECUTAŢI-MĂ, VĂ ROG!
Sunt
vinovat pentru moartea inorogului
şi-a
minotaurului, pentru calul troian, pentru Ahile
şi pentru
Patrocles, pentru Alexandru cel Mare
şi pentru
Hefestion. Sunt vinovat pentru Empedocle
şi
pentru Etna, pentru Mucius
Scaevola şi pentru Brutus,
pentru
Spartacus, pentru Galilei şi pentru Torquemada.
Sunt vinovat pentru Dachau şi pentru
Auschwitz,
pentru
Mauthausen şi pentru Arhipelagul Gulag,
pentru
Aiud, pentru Canal şi pentru Cavnic.
N-am
avut timp să văd, să ascult, să pipăi, să gust,
n-am
avut timp să râcâi, să bat cu privighetori
în gelatinoase
uşile voastre înţepenite-n dispreţ.
Noi,
pricoliciul, păcăliciul, dăscăliciul,
la
stele miorlăiam şi ne holbam la cracii Evei.
Executaţi-mă,
vă rog frumos, puştani ai silei!
EDICT
Cleopatra, din cauza nasului ei prea lung,
nu reuşeşte să înţeleagă o iotă din poeţii
noştri
contemporani cu orice Dumnezeu aflat pe
chituci.
Orice lectură naufragiază pe la prima pagină
bătătorită de muştele noastre irefragabile
fabricate în closetele de la Cambridge.
De-aceea vaganţii, miorlăitorii şi elitiştii,
de azi
şi până în vecii vecilor, vor târnosi manganul
pe galerele imperiului nostru deraiat în vedenii.
STEAUA CANOPUS, FIREŞTE
Mi-am convocat vetustele palavre în forurile
de urgenţe.
Acum le interoghez după manualul lui Jules Maigret,
acum le masez, părinteşte, cu alifii
refrigerente.
Dimineaţa le implantez canini, măsele şi
limbă,
rinichi şi ficaţi, plămâni şi-oleacă de creier
smintit.
La prânz îmi provoc la duel toţi predecesorii
şi toţi contemporanii. Seara îi invit la
turnir – în arenă
(Steaua Canopus, fireşte!) – pe epigonii mei luminiscenţi.
Voi,
alchimiştii grevei ţârâite, dictaţi în breslele de scribi
mărunţi,
suflându-şi mucii-n crinii din veranda Julietei:
„Orice ghepard
gonflează greieri. Orice guvid îşi face
mănăstire.“ Mai
croncăniţi? În ghicitori se covăseşte cerul.
ŞOPTIŢI-MI LA URECHE!
Aici primul împărat s-a ocupat
numai de pâinea voastră cea de toate zilele,
această solzoasă, această scorţoasă, această
ofuscată pâiniţă cu zeghe de vivandieră-n
călduri.
Aici al doilea împărat s-a ocupat
numai de gladiatorii voştri cei de toate
zilele,
priapici pianişti ai simfoniei morţii de
azbest.
Suflând în candela din Roma, aici descălecară
din Egipt – astmatici, fantomatici, de prisos
–
Antonius şi Cleopatra, vânzându-şi statuetele
pe râme. Aţi priceput niţel, pifani ai rimei?
Treziţi-vă sclipind! Şoptiţi-mi la ureche!
CRIZĂ
Acum Scufiţa Roşie îmi desenează labele
într-o cleptomană, rotundă oglindă.
Dezamăgit, ies din odaie.
Acum Euridice îmi pictează mutra
într-o pătrată, petulantă oglindă.
Revoltat, predau cheile oraşului.
Acum Ahile îmi ecruisează gândul
într-o patibulară, triunghiulară oglindă.
Scârbit, demisionez din istorie.
ITERAŢIE
Mai sublimaţi-ne o dată, mămoşilor
menghelegii, în magice distilerii!
Zău că le ducem dorul!
Mai exportaţi-ne o dată, bogheţilor
antreprenori, în călduroasele Siberii!
Zău că le ducem dorul!
Hoitarilor mai azvârliţi-ne tocaţi,
cucernici siamezi, pe confortabile maidane!
Zău că le ducem dorul!
TRANZIŢIE
Victimele şi călăii lor
s-au schimbat în călăii
şi-n victimele lor.
Sărăntocii şi milionarii lor
s-au schimbat cu milionarii
şi cu sărăntocii lor.
Proştii şi hoţii lor
s-au schimbat în hoţii
şi-n proştii lor.
PROVIZORAT
În fiecare seară fac apelul celor ce îşi taie gâtul,
dar rezultatul rămâne provizoriu
spre disperarea furnicii noastre Abisa
mutând Himalaya cu linguriţa.
Cineva lipseşte frecvent din formaţie.
Cine să fie? Voi ştiţi, albastrelor,
puberelor băscuţe?
PARDÓN
Lui DORIN TUDORAN
Călăii noştri
sunt mai blânzi
decât mieii noştri.
Călăii noştri
sunt mai frumoşi
decât îngerii noştri.
Călăii noştri
sunt mai giugiuliţi
decât copiii noştri.
Doar voi, pardón, sporiţi
involuntar greşiţi, mototoliţi
poeţi ai noştri!
DE BUNĂ SEAMĂ
Mai întâi aţi fabricat marele fâs
– vă amintiţi? – cu „Pinguinul“ vostru,
cu stâlparele voastre, cu tam-tamurile voastre,
învingătorilor, de bună seamă!
Apoi aţi aplaudat marele fâs
– vă amintiţi? – cu delatorii voştri,
cu instigatorii voştri, cu maidanezii voştri,
biruitorilor, de bună seamă!
De-acum ingurgitaţi marele fâs,
cu angoasele voastre, cu histrionii voştri,
cu infecţiile voastre, pupându-vă-n cerul gurii,
triumfătorilor, de bună seamă!
VACUITATE
Cum se numea răcanul ţipotind
(în Parcul Romanescu din Bănie, între păuni,
mistreţi şi urşi): „Aer, aer, aer, aer“?
Cum se numea Moş Virgulă răcnind
(în pieţele Bacăului răznit, între gumari,
chiloţi, cartofi şi verze): „Aer, aer, aer, aer“?
Cum se numea bibliomanul provocând
avorturile Cleopatrei, în Alexandria urlând
cu patru guri: „Aer, aer, aer, aer“?
UN STROP DE EPITAF
Fiindcă pe
vremea mea
Dumnezeu nu inventase
nici peniţa şi nici hârtia de scris,
mi-am imprimat cărţile
pe nişte păpădii
cu botişor de câine.
DOINĂ DE BACĂU
– Ce
te legeni, neamule,
fără
ploaie, fără vânt,
cu
rărunchii la pământ?
–
Cum de nu m-aş legăna?
Chiulangiii
şi cârlanul,
manglitorii
şi motanul
prins-au
ţara cu arcanul
şi-au
prăsit-o,-n băşcălie,
coţcărie-n
puşcărie.
Maniacul,
prostănacul,
leul
plagiază racul.
Pita-i
mică: dop, furnică.
Boscheţime,
te ridică!
INTERVIU
– Ultima poezie?
– Duceţi-vă dracului!
– Ultima iubire?
– Duceţi-vă dracului!
– Ultima victorie?
– Duceţi-vă dracului!
– Ultima speranţă?
– Duceţi-vă dracului!
ŞTEFAN
DINCESCU
CERUL DIN FARFURIE
MOTTO:
„Plouă de-o zi.
Poate, de nouă –
în Pruturile amândouă.“
NICOLAE DABIJA
(Din „PLOAIE TRISTĂ“)
LECŢII DE LIMBA ROMÂNĂ
Lui NICOLAE DABIJA
Scriu în limba Sucevei
în vreme ce învăţătoarea îmi dă peste degete
cu nuiaua de corn înflorit.
Scriu în limba Hotinului
în vreme ce profesorul îmi trage palme
peste ceafa de copil flămând.
Scriu în limba Cernăuţiului
în vreme ce duhovnicul Mariei de Mangop
îmi întâmpină poemele cu pâine şi sare.
Scriu în toate limbile pământurilor
în vreme ce stejarii şi teii învaţă
pisaniile de la Ipoteşti.
ADIO ŞI-UN PRAZ VERDE
Unde s-au dus Pizarro, Cortés, Montezuma,
acolo se vor duce ghiorţăind
toţi detractorii strungăriţi.
Unde s-au dus menadele, Caiafa, Erostrat,
acolo se vor duce supurând
toţi inchizitorii miorlăiţi.
Unde s-au dus centaurii cu Marx în nas,
acolo se vor duce flatulând
toţi achingiii răscoliţi.
Unde ne-am dus cu Mioriţa, plăviţa,
acolo se vor duce lehăind
toţi stihurgiii arvuniţi.
PROCLAMAŢIA DE LA CĂUŞENI
Noi suntem răbdarea pământului.
Nu privim chiorâş, nu întoarcem
spatele nimănui,
nu trântim uşile în sfârla
străinilor.
Noi suntem cuminţenia pământului.
Nu înjurăm, nu blestemăm, nu-i
poreclim pe ceilalţi,
nu băgăm labele în pâinea megieşului.
Noi suntem rugăciunea pământului.
Nu şterpelim mielul din oaie,
bomboanele
de pe coliva mortului, mărunţişul din
cutia milei.
Noi suntem memoria pământului.
Nu halim lebede la Viena, nu adorăm
copiii din flori,
nu ciugulim covrigeii din paporniţele
Caţavencilor.
Noi suntem fântânile şi izvoarele
pământului.
Nu trăim cu dimineţile şi cu
tristeţile închise,
nu ne sufocăm cu voma Occidentului.
Noi suntem marea, sarea şi cerul
pământului.
Nu vindem pielicele de cucuvele pe la
porţile Romei,
nu dăm cu flit Halimei şi Orientului.
Noi suntem Cuvântul.
ELEGIA DE LA CHIŞINĂU
Am sărit Prutul printr-un colţ de cazanie,
răzuit de-o toamnă moţăind într-o şea de poet.
Am băut din lumină stranie danie
şi-am început să mă tulbur discret.
Am iscodit doinele, codrii, pământul
până la coase, până la oase, concret.
Mi-am căptuşit în letopiseţele calde
cuvântul
şi-am cutezat să mă tulbur discret.
Am sorbit Prutul amorţit în blânde
culori,
zăpăcit de icoane cu visări de-un
tandru cadet.
Sfărâmat în iluzii, dărâmat în
candori,
am învăţat să mă vaier discret.
Ţi-am secat Prutul. Miel mă botez,
Sfântă Moldovă, tămâie a rănilor
Tale!
Poem să-ţi amurgesc, lucind pe
meterez,
rup veacuri şiroind vocale!
REFERINŢE CRITICE (SELECTIV, FRAGMENTAR)
◊◊◊
„Profesorul ştie că poezia este o materie
celestă şi subtilă (o materie imaterială – după expresia lui Ion Negoiţescu),
îi ştie principiile, condiţiile, implicaţiile, îi ştie mai ales istoria şi pe
cei care au înfăptuit-o, iar poetul ştie alchimia poeziei, adică formula magică
de a recurge la vocabule şi sintagme capabile de a releva că lirismul din Turnir cu Demostene şi Viaţă în pielea goală, fără a fi în sine
dramatic, expune drama proprie unei existenţe poetice, a unei existenţe
obligate să scrie «gemând, cu inima
înnodată / pe-o fărâmă de pâine!».“
PETRE ISACHI (Viaţa băcăuană, 1995)
◊◊◊
„Asimilând lumea lui Khayyām de acum aproape 900 de
ani, în datele ei
esenţiale, el transferă problematica ei în contemporaneitate, resuscitând
atitudinea poetului, intransigentă şi evaluatoare, şi modificând conţinuturile de atunci, dar păstrând aerul unui Omar Khayyām de astăzi. Şi cum rubaiatul nu este o
formă poetică românească, simpla trimitere la el, în titlul volumului,
devine o convenţie între cititor şi autor, un pact prin care cititorul trebuie să parcurgă noile texte având în
memorie versurile de atunci. Altfel spus, un efect de ecou
redirecţionat. Ştefan Dincescu îl citeşte
pe Omar Khayyām fără prejudecăţi, cu o complicitate în egală măsură curioasă şi radicală, văzând şi ascultând. Genul
scurt, cu care Ştefan Dincescu a mai cochetat, pe alocuri, în Lancea lui Ahile (2002) şi Cel de pe urmă Laocoon (2003), îi şade
bine. Expresia concentrată, cu sintaxa precisă, centrată pe idee, dă impresia
unui clasicism à rebours. Catrenele
nu sunt construite după o unică formulă, tiparul
se alcătuieşte în funcţie de mesaj. Fără intertext, fără mimetism poetic, fără
presiunea modelului. O imaginaţie lexicală bogată, în care regionalismul este
încărcat de revelaţia cu care ai citi neologismul aristocratic, menţine vie
construcţia riguros poetică.“
GHEORGHE IORGA
(Ştefan Dincescu, Ultimele rubaiate
ale lui Omar Khayyām
în traducere imaginară, Editura AMPHION, 2004)
◊◊◊
„Oricât principalul
mobil al actului poetic ar fi revolta, poetul nu scrie doar, ca Giovanni
Papini, spre a se descărca; întotdeauna
el caută efecte de stil. Departe de a respinge literatura, precum Paul Verlaine, şi
chiar dacă, uneori, pare să o repudieze, ca avangardiştii, Ştefan Dincescu se
străduieşte să procure poeziei sale statutul
de literatură. Literaturizează însă
atitudini de situare în diametrală opoziţie cu lumea, cu prezentul.
Având sentimentul de a se fi născut într-un veac idiot, într-un veac jumătate porc, jumătate câine, poetul se regăseşt în jălbarul Iov şi, lăsându-se cuprins de pandaliile năpăstuitului biblic, vede pretutindeni orori, hidoşenii, monstruozităţi,
manifestări ale răului. Ale unui rău nu doar
social, ci ontologic, chiar metafizic. Asemenea
expresioniştilor, autorul Pandaliilor
fericitului Iov semnalează ubicuitatea
manifestărilor desacralizării totale.“
DUMITRU MICU
(Ştefan Dincescu, Pandaliile
fericitului Iov, Editura AMPHION, 2006)
◊◊◊
„Masca
proteică şi tragică a poetului ascunde strigătul fiinţei istovite de a
lua mereu alt chip, de a se manifesta într-o succesiune de personaje iluzorii, substituindu-se de fiecare dată omului
capabil să renască din propria-i cenuşă. Cu nostalgia şi paradoxul Iov,
preferinţa poetului se îndreaptă spre poema
satirico-meditativă, spre elegia livrescă, distinsă, cu metafora tăiată la gât, spre
un discurs liric de o densitate ideatică şi simbolică inconfundabilă, în care
cititorul avizat citeşte semnele
veacurilor, potrivit expresiei evanghelice, adică semnele
precursoare ale sfârşitului unei lumi ce
nu poate fi vreodată altceva decât sfârşitul unei iluzii (René Guénon). În
toate poemele stăruie, bacovian, senzaţia de gol metafizic, de înstrăinare,
degradare şi complicitate cu Satan care şi
azi îi răspunde Domnului: Am dat târcoale
pe pământ şi m-am plimbat în
sus şi în jos. Efectele sincopate ale expresiei poetice
potenţează fondul subteran tragic, angoasant
al poemelor de o modernitate bine temperată,
care îl scoate pe Ştefan Dincescu din corul generaţiei ’80.“
PETRE
ISACHI
(Ştefan Dincescu, Pandaliile
fericitului Iov, Editura AMPHION, 2006)
◊◊◊
„Ştefan Dincescu,
accentuând gradul de poeticitate a limbajului, urmăreşte cu perseverenţă sisifică raportul cu celălalt: fie Arthur Rimbaud,
Charles
Baudelaire, François Villon, Paul
Verlaine, Serghei Esenin, Dante Alighieri, Georg Trakl,
fie Mihai Eminescu, Tudor Arghezi, Lucian Blaga, Nichita Stănescu, George Bacovia, Mircea Dinescu, Ştefan Aug. Doinaş, Ion Pillat, Ana Blandiana, Nicolae Labiş, Grigore Vieru, Zaharia Stancu, M.R. Paraschivescu, Radu Gyr,
Marin Sorescu, Mircea Ciobanu, cotonogindu-şi permanent versul strident şi lăbărţat ca urdinişul de
muiere. Înscriindu-se şi
insinuându-se în sistemul poetic al acestor scriitori, autorul poemelor «pe două clape» foloseşte un limbaj
dublu, orientat spre conotaţie şi denotaţie, spre
simbol, spre obiectul concret, spre sugestie şi ambiguitate, spre
comunicare tranzitivă: Şi căprioarei, şi
lupoaicei, m-am văitat: / M-a strivit, fârţelor, pasărea cu destin de rubin! /
Pe ogoare nu zeii, ci hoitarii mi s-au găinăţat! / Măicuţei Lot cu şapte deşte,
în for, mă închin. Cartea Se spânzură
condeiul! exprimă decisiv, în ansamblul său, cele două mari tendinţe ale
poeziei contemporane – tranzitivă şi reflexivă – în spiritul succintei parabole
intitulate Poezia: Din zorii secolului se
discută / dacă poezia este înăuntru sau afară. / La început a învins înăuntrul,
apoi a contraatacat violent / afara şi după ani s-a ajuns la un forfait / ce nu
va putea dura pentru că afara / e înarmată până-n dinţi. (Eugenio Montale)
Căutarea poeziei în afară – adică în individualitatea
obiectivă, în valorile denotative ale limbajului, dar în acelaşi timp şi în înăuntru –
adică în ireductibilitatea eului, în straturile sale cele mai incontrolabile, mai obscene,
impune în poezia lui Ştefan Dincescu paradoxul semanticii sale polimorfe.“
PETRE
ISACHI
(Ştefan Dincescu, Se
spânzură condeiul!, Editura AMPHION, 2007)
◊◊◊
„O caracteristică
a celor mai multe bucăţi din întreaga culegere integrativă (Clóţele Şeherezadei,
2009) este scurtimea motivată prin două stihuri de Aragon, afişate ca motto: Cu
cât poemul e mai scurt, / Cu atât pătrunde mai adânc în carne (Poeme).
Oricare le-ar fi aspectul grafic şi oricum s-ar intitula, toate piesele culegerii exprimă un acelaşi fond sufletesc,
cu acelaşi tip de figuraţie. (...) Nu
doar lexicul, ci toate componentele limbajului, implicit toate mijloacele de plasticizare, sunt organe ale unei poetici a
demitizării şi a desacralizării. Enunţurile sunt cinice, provocatoare,
sacrilege, sceneria poetică se constituie în
spaţii ale degradării fiinţei, ale păcatului şi ale damnării. (...) Rezumativ vorbind,
sursa discursului poetic al lui Ştefan Dincescu
este sentimentul de a se găsi, cum zicea Arghezi, cu toate-n veac nepotrivit.“
DUMITRU MICU
(Ştefan Dincescu, Clóţele Şeherezadei, Editura AMPHION, 2009)
◊◊◊
„Gândurile
de mai sus m-au adus, iată, în perimetrul poetic (ce poate fi, de data
aceasta, un triunghi) prin superbul volum de poeme Fiii alambicului, ultimul semnat de poetul Ştefan Dincescu. Volumul, în
exuberanţa lui, trădează ştiinţa cuvântului stăpânit total de
adevăratul profesor de limba română, stăpână
a sufletului meu, deplină. Sunt prezentate 92 de poeme cu mesaje precise,
dar foarte diferite, închise ori eliberate spre neant în conturul a trei
versuri, fiecare redus la înţelepciune şi meserie. (...) Este greu de
conturat coordonatele poetice ale unui om de cultură erudit şi poet talentat cum este Ştefan Dincescu. Oricum,
fiecare exprimare a sa, scrisă ori vorbită, face din personalitatea poetului o enigmă
estetică de invidiat şi, mai ales, de
preţuit.“
VASILE GEORGE PUIU
(Ştefan Dincescu, Fiii alambicului, Editura AMPHION, 2009)
◊◊◊
„Profesor, în
viaţa civilă, gramerian, autor a
peste 20 de studii de sintaxă, morfologie, lexic, fonetică a limbii
române, putem presupune că, prin degustarea
unor savori lingvistice particulare, a unor mirodenii lexicale, culese în bună
parte din graiuri provinciale sau periferice, poetul nostru îşi temperează
anxietăţile. Poate că aromele verbale tari au asupra sufletului traumatizat efectul unor droguri. Fapt
este că din nici o poezie a sa nu lipsesc vocabule de circulaţie restrânsă, ori învechite, dispărute din limbă sau
pe cale de dispariţie. (…) Lirismul eseninian este direct, patetic, fremătător; traducătorul poetului rus liricizează
inaparent, adoptă rareori confesiunea, nu-şi
permite efuzii, refuză patosul, jeleşte reţinându-şi lacrimile, deci se destăinuie parcimonios, preferă confidenţei notaţia
rece, impersonală, nu rareori crudă,
denunţarea sarcastică (explicit sau subtextual), cinică, la modul direct sau la modul insidios. Simţămintele pot fi
analoage celor clamate de Esenin,
însă felul în care ele se comunică învederează frecventarea lui Baudelaire, a decadenţilor, a literaturii
periferiilor, adeziunea nu numai la estetica urâtului, ci şi însuşirea principiilor romantismului
deromantizat, tendinţa detaşării
de sine, a disimulării subiectivităţii.“
DUMITRU MICU
(Ştefan Dincescu, Jelind mălinii viscoliţi
◊ Serghei Esenin ◊ Traducere imaginară, Editura
AMPHION, 2010)
◊◊◊
„În Bacău – oraşul adoptiv al acestui oltean
nărăvaş şi abrupt, care este Ştefan Dincescu
– ar fi, cred, imposibil ca printre cei ce mai citesc poezie să se afle cineva
care să nu se fi speriat de limbajul frust şi de spontaneitatea
versurilor lui: ele scuipă flăcări şi împrăştie fecale peste alcătuirea
ipocrită a lumii noastre. Cu apucături şi gesturi pandureşti, Ştefan Dincescu are
darul concretizării brutale şi tăria de a spune lucrurilor pe nume cu o
naturaleţe pe care, de regulă, poezia o evită, iar interpreţii ei o detestă. Nu
ţi-e uşor, citindu-i poeziile, să rezişti
asaltului neostenit de cuvinte vechi şi
de mult uitate, smulse din somnul lor
şi readuse la suprafaţă din cotloanele graiurilor olteneşti şi nu numai,
din limba veche bisericească şi din cea cronicărească. Ele şochează, întrucât
intră în conflict cu problematica de o acută actualitate a textului. Dar dacă izbuteşti să treci peste
acest baraj de stridenţe simpatice, ai
satisfacţia să descoperi sufletul său luptător, dispreţuitor de convenţii
şi făţărnicii literare, decis să înfrunte atât teroarea bunului-simţ, cât
şi oricare altă sursă de platitudini. Ar fi o greşeală să nu punem în seama vulnerabilităţii şi a candorii acest
soi de impulsivitate verbală. (...) Cele 66 de poeme deschid calea analogiilor
mistice, dar şi calea unor speculaţii de ordin poietic, întrucât, dedicate satului şi
părinţilor dispăruţi de curând, ele sunt
semnate Esenin Dincescu. Un fenomen insolit de transvazare
deliberată sau o alunecare involuntară
în spaţiul privilegiat al ultimului poet
rus cu satul în glas?“
EUGEN NEGRICI
(Ştefan Dincescu, Jelind mălinii viscoliţi
◊ Serghei Esenin ◊ Traducere imaginară, Editura
AMPHION, 2010)
◊◊◊
„Ştefan Dincescu e un poet
neastâmpărat. De fapt, continuă să fie neastâmpărat. Febrilitatea versurilor sale
îşi are originea, pesemne, şi în crâncenele înfruntări, obsedante pentru el, cu
limba română, cu sintaxa, cu
lexicul (mai ales cu acela neruşinat),
cu fonetica ei. De la o carte la alta, poetul se reinventează, proteic, cu o
nerăbdare şi cu o dorinţă, mereu crescânde,
de a mai trece un prag, de a mai arde o
etapă a creaţiei, de a mai da peste ceva nou.
Ai senzaţia că fiecare text poetic e atins de aripa spiritului scormonitor,
niciodată mulţumit de ceea ce găseşte. Ştefan Dincescu, poetul, e dublat de un filolog care ştie pe ce lume
trăieşte în materie de poetică. Cunoaşterea marii poezii româneşti şi
străine, dar şi talentul ieşit din comun au
iscat această nelinişte deopotrivă stilistică şi metafizică, niciodată potolită
de la un volum la altul. Când crezi că l-ai ghicit,
că l-ai prins într-o formulă poetică valabilă cel puţin o vreme, constaţi
că el a fugit deja la alta. Nu-ţi lasă răgazul să-l intuieşti sau să emiţi,
despre poezia lui, o judecată critică. După ce ne-a făcut
câteva surprize – traduceri imaginare,
poeme cu două uşi, poeme pe două clape, experimente
(inter)textualiste – iată acest volum cu titlul ironic: Adio, Mister Bashô! (era să cred că sensul celui de-al doilea cuvânt e secret, enigmă sau taină!). Poetul e în răspăr cu toată lumea, de ieri şi de azi, cu poeţii şi poezia, cu el însuşi. Iconoclastia e, pentru Ştefan Dincescu, nu
numai o formă de manifestare artistică, dar pare a fi şi o formă de viaţă
personală.“
GHEORGHE IORGA
(Ştefan Dincescu, Adio, Mister Bashô!, Editura AMPHION, 2010)
CUPRINS
POEME FOC CU FOC
GARĂ. 1981 .................................................................................................. 11
HOTEL CENTRAL ..................................................................................... 12
SCHOOL NO. 1 ........................................................................................... 13
ANAPODA .................................................................................................... 14
PORUNCI ...................................................................................................... 15
BOCEŞTE DIOGENE ................................................................................... 16
CHIMIOTERAPIE ....................................................................................... 17
ARARAT ....................................................................................................... 18
IAR DUMNEZEU CEL
MĂRUNŢEL ....................................................... 19
CINĂ .............................................................................................................. 20
LEBĂDĂ CU SOLZI DE PRECUPEAŢĂ ................................................ 21
BĂNIE ............................................................................................................ 22
MĂ JELIŢI, ILUZII! ................................................................................... 23
ELEGII SUCITE .......................................................................................... 24
LUNTRE ........................................................................................................ 25
GARĂ. 2013 .................................................................................................. 26
LICURICII DIN INFERN
FĂT-FRUMOS CEL NĂRUIT ................................................................... 29
HERR „«JE» EST UN AUTRE“ .................................................................
30
HANUL ANCUŢEI ...................................................................................... 31
FII DIN SINOPE, MUŞCAŢI-VĂ LIMBA! .............................................. 32
EFECTELE S-AU FÂSÂIT ......................................................................... 33
PANORAMĂ ÎN GRI .................................................................................. 34
TANDRĂ CASANDRĂ ................................................................................ 35
MICĂ ICOANĂ CU BROBOADĂ ............................................................. 36
CÂINELE ŞI FOFONEL ............................................................................. 37
OMULEŢ DETERIORAT
........................................................................... 38
ŞI PLÂNG CA
PROASTELE ÎN TÂRG ................................................... 39
E-MAIL ......................................................................................................... 40
ABISA ............................................................................................................ 41
ENOLOGI ..................................................................................................... 42
BORGES ........................................................................................................
43
TECUMSEH ..................................................................................................
44
VALEA
MEGHIDO ..................................................................................... 45
TÂRZIUL CEL MAI TÂRZIU ................................................................... 46
INVOCAŢIE ................................................................................................. 47
BREAKING NEWS ..................................................................................... 48
MESSIEURS, ON FERME! ....................................................................... 50
VIITOR
PE CHITUCI
ESTE BINE, STIMABILE ORFEU!... ...................................................... 53
A TREIA MÂNĂ .......................................................................................... 54
EXECUTAŢI-MĂ, VĂ ROG! ..................................................................... 55
EDICT ............................................................................................................ 56
STEAUA CANOPUS, FIREŞTE
................................................................ 57
ŞOPTIŢI-MI LA URECHE! ....................................................................... 58
CRIZĂ ........................................................................................................... 59
ITERAŢIE ..................................................................................................... 60
TRANZIŢIE .................................................................................................. 61
PROVIZORAT ............................................................................................. 62
PARDÓN ....................................................................................................... 63
DE BUNĂ SEAMĂ ....................................................................................... 64
VACUITATE ................................................................................................ 65
UN STROP DE
EPITAF ............................................................................. 66
DOINĂ DE BACĂU ..................................................................................... 67
INTERVIU .................................................................................................... 68
CERUL DIN FARFURIE
LECŢII DE LIMBA ROMÂNĂ ................................................................. 71
ADIO ŞI-UN PRAZ VERDE ....................................................................... 72
PROCLAMAŢIA DE LA CĂUŞENI ......................................................... 73
ELEGIA DE LA CHIŞINĂU ...................................................................... 74
◊◊◊
REFERINŢE CRITICE ............................................................................... 75
DE ACELAŞI
AUTOR
• EDITURA CARTEA ROMÂNEASCĂ
◊ STRĂJER (în antologia Prier; debut colectiv; 1988)
• EDITURA EMINESCU
◊ TURNIR CU
DEMOSTENE (1991)
• EDITURA PLUMB
◊ VIAŢĂ ÎN PIELEA GOALĂ (1993)
• EDITURA AMPHION
◊ LANCEA LUI
AHILE (antologie; 2002)
◊ CEL DE PE URMĂ LAOCOON (2003)
◊ ULTIMELE
RUBAIATE ALE LUI OMAR KHAYYĀM ÎN
TRADUCERE IMAGINARĂ DE ŞTEFAN DINCESCU
(2004)
◊ IEŞIREA DIN CETATE (antologie; 2005)
◊ DECESUL TROMPETEI (2005)
◊ FIU AL MAICII LOT (2005)
◊ PANDALIILE FERICITULUI IOV (antologie; 2006)
◊ SE SPÂNZURĂ CONDEIUL! (2007)
◊ CLÓŢELE ŞEHEREZADEI (antologie; 2009)
◊ FIII
ALAMBICULUI (2009)
◊ JELIND MĂLINII
VISCOLIŢI • SERGHEI ESENIN
• TRADUCERE IMAGINARĂ (2010)
◊ ADIO, MISTER
BASHÔ! (2010)
◊ METAFORĂ TĂIATĂ
LA GÂT (antologie; 2011)
