DUMITRU MICU
(8 noiembrie
1928, Bârsa, judeul
Sălaj)
Este un istoric şi critic literar contemporan.
A fost profesor la Facultatea de
Litere din Bucureşti.
DINTRE CĂRŢILE PROFESORULUI
◊ Sensul etic al operei lui Sadoveanu, 1955
◊ Romanul românesc contemporan, 1959
◊ Poporanismul şi ,,Viaţa românească“, 1961
◊ Literatura română la începutul secolului XX, 1964
◊ Istoria literaturii române 1900-1918, 2 volume, 1964-1965
◊ Lirica lui Blaga, 1967
◊ Gândirea şi gândirismul, 1975
◊ Lecturi şi păreri, 1978
◊ Modernismul românesc, 2 volume, 1984-1985
◊ Limbaje moderne în poezia românească de azi, 1986
◊ Limbaje lirice contemporane, 1988
◊ În căutarea autenticităţii, 1994
◊ Istoria literaturii române: de la creaţia
populară
la postmodernism, 2000
la postmodernism, 2000
◊ Istoria literaturii române în secolul XX, 2000
◊ Timpuri zbuciumate, 2004
◊ Sfârşit şi început de mileniu. Rememorări, 2010
PANDALIILE FERICITULUI IOV
Traversate separat, volumele de versuri şi lucrările de
gramatică semnate de Ştefan Dincescu par a nu fi ale
aceluiaşi autor. Profesorul de limba română instruieşte asupra morfosintaxei şi
propune teste gramaticale urmând cele mai stricte norme ale metodologiei
didactico-ştiinţifice; poetul e un nonconformist radical, un anarhist, nu o
dată agresiv, un „gângav Musaios”,
care îşi „schimbă veşmintele cu
măscăriciul”, care „adoarme înjurând
(...) visează blestemând”, care surprinde „viaţa în pielea goală”. Este oare poetul negaţia dascălului? Doar la prima impresie, la o
lectură neanalitică. La primul contact cu poemele lui Ştefan Dincescu, cititorului îi sar în ochi violenţe de limbaj,
licenţe lexicale, oralităţi frivole, unele cu tentă argotică: „devlă”, „scăfârlie”, „maţ de bazar”,
„Stafii gravide / vor să borască”, „Dă-l
dracului veacul!”, „Păpa-ţi-aş,
veacule, şoricul!”. Un efect de sfidare se produce, intenţionat sau nu, şi
prin abundenţa termenilor regionali: substantive şi adjective ca „sfârlă”, „iosag”, „jujeu”, „ludă”, „coşave”, „otac”, „talan”, „pârgav”, „zăblău”, „năprui”, verbe ca „a gogi”, „a ciocârti”, „a migoroşi ”, „a leorpăi”, „a ţâpa”
(pentru „a arunca”). Frecvent
apar imagini şocante: „Cântând şi
dansând, / limba ţi-au smuls-o; /
ţi-a rămas doar un ciot”; „Caiafa /
spală maţele de porc / în creierii privighetorii”; „Astăzi, în aplauzele atâtor zei derbedei, / drăgălaşă istoria se
cufureşte pe voi”. La un minim
examen, constatăm că toate aspectele de această natură ale discursului
se înscriu perfect în codul celor mai corecte principii formative ale limbii
române. Poetul „înjură” şi „blestemă” fără lezarea regulilor
gramaticale. Şi în respectul deplin al „disciplinei
lirei”. Rebel faţă de datele realului, el nu afişează anarhisme artistice.
Nu numai că, adesea, adoptă stihul consacrat, ritmat şi rimat la modul clasic
(uneori, având şi rime interioare), dar cultivă forme antice
orientale, haiku-ul, rubaiatul, practică „traducerea imaginară”, recurge la „poemul într-un vers”. Pe acesta din urmă îl dotează (inovaţie!) cu
„două uşi”, în sensul că, în unul
dintre volumele sale, „Fiu al Maicii Lot”, „poemele” (versurile) ce îi aparţin în exclusivitate alternează cu
versuri analoge (de exact acelaşi timbru) ale fiului său, Daniel Florin Dincă, un heteronim al poetului Ştefan Dincescu, amintind de Alberto
Caeiro, Ricardo Reis, Alvaro de Campos, heteronimii
portughezului Fernando Pessoa. La
nivel microtextual, poemele învederează o preocupare de-a dreptul obstinată
pentru formă. În reeditările repetate, versurile apar cu titluri schimbate sau
fără titluri, şi nu fără numeroase retuşuri. Oricât principalul mobil al
actului poetic ar fi revolta, poetul nu scrie doar, ca Giovanni Papini, spre a se „descărca”;
întotdeauna el caută efecte de stil. Departe de a respinge „literatura”, precum Paul
Verlaine, şi chiar dacă, uneori, pare să o repudieze, ca avangardiştii, Ştefan Dincescu se străduieşte să
procure poeziei sale statutul de „literatură”.
Literaturizează însă atitudini de situare în diametrală opoziţie cu lumea, cu
prezentul. Având sentimentul de a se fi născut într-un „veac idiot”, „într-un veac
jumătate porc, jumătate câine”, poetul se regăseşte în „jălbarul Iov” şi, lăsându-se cuprins de „pandaliile” năpăstuitului biblic, vede pretutindeni orori,
hidoşenii, monstruozităţi, manifestări ale răului. Ale unui rău nu doar social,
ci ontologic, chiar metafizic. Asemenea expresioniştilor, autorul „Pandaliilor fericitului Iov” semnalează
ubicuitatea manifestărilor desacralizării totale. Preoţii ne „trag pe sfoară”. „Sutanele jupoaie hramul / cu baniţa şi kilogramul”. „Mefisto saltă zeii cu cricul”. „Solomon îşi peticeşte sacul / cu Biblia şi
comănacul”. „Îngerii trufanda se corciră”. „Sodoma îşi varsă maţele, puii / prin
botul hidos / al statuii”.
În ţară „trepanează Cristoşi păguboşi”.
Dumnezeu e „spongios”. „Poveştile îngheaţă / în jegul zeilor plângând”. „În ieslea nopţii / căţeaua Iudei varsă pui”.
Nu toate priveliştile din spaţiul poetic al lui Ştefan Dincescu sunt însă apocaliptice, nu toate stările de
conştiinţă poetizate exprimă dezamăgiri, răzvrătiri, silă, scârbă. Condiţia
iovică e contrapunctată de o virtuală condiţie cristică, ce include speranţa
mântuirii. Martirizatul îşi aminteşte că are o „maică” în stare să-l înalţe din „valul ce ne bântuie”, nu alta decât Maica Fecioară. Un întreg ciclu, „Turnul cel mai strâmt”,
însumează laude, invocaţii, rugi către Maica fără prihană, Maria. Texte din alte cicluri
atestă de asemenea o aspiraţie la pace interioară, la puritate. S-ar putea ca o
asemenea notă să indice posibilitatea lărgirii şi împrospătării în continuare a
registrului liric.
DUMITRU MICU
Prefaţă la antologia
„PANDALIILE FERICITULUI IOV”
(Editura Amphion, Bacău, 2006)
„PANDALIILE FERICITULUI IOV”
(Editura Amphion, Bacău, 2006)
CLÓŢELE
ŞEHEREZADEI
De prin cei dintâi ani următori insurecţiei
decembriste – de prin 1993? – profesorul
Ştefan Dincescu, pe care nu-l cunosc
decât din scris, îmi trimite cărţile sale: culegeri de poezii şi lucrări de gramatică. Numărul
acestora din urmă este, la data când articulez această frază, mai mult decât
dublu faţă de al primelor: 25 / 11. La primirea prin poştă a uneia dintre ele,
nu-mi venea să cred că autorul riguros, meticulos, sistematic, într-un cuvânt,
spirit didactic exemplar, este una şi aceeaşi persoană cu poetul dur, agresiv
iconoclast, din ,,Viaţă în pielea goală’’
(Editura Plumb, Bacău, 1993 ). Şi, totuşi, aceasta este
realitatea. Coincidentia oppositorum!
Cu un spor de atenţie, observăm că nu doar scrierile de natură deosebită ale
dascălului din oraşul bacovian, ci şi volumele sale de versuri exemplifică
această sintagmă lansată de Nicolaus
Cusanus. Poeme de speţă decadentă, cu libertăţi de limbaj nelimitate, sunt
cuprinse în volume şi, multe, sunt grupate în cicluri prevăzute cu motto-uri
din poeţi români şi străini şi poartă titluri eminamente livreşti: „Turnir cu Demostene’’, ,,Lancea lui Ahile’’, ,,Cel de pe urmă Laocoon’’, ,,Ultimele rubaiate ale lui Omar Khayyām în
traducere imaginară de Ştefan Dincescu’’, ,,Fiu al Maicii Lot’’, ,,Valea
Sidim’’, ,,Spoon River’’. Piesele
reunite în câteva dintre culegeri sunt compuse în metru tradiţional, rimate, şi
titlurile lor, câte unul singur pentru o întreagă serie, indică apartenenţa
principială (nu prea confirmată de
structura lor interioară!) la specii stabilite de cele mai vechi poetici,
mai ales neeuropene: rubaiatul, haiku-ul, epitaful şi mai ales…
,,poemul’’, care, la Ştefan Dincescu,
este un catren. Două ingenioase formule inedite sunt introduse sub genericele „poeme cu două uşi’’ („Fiu al Maicii Lot’’, 2005 ) şi „poeme pe două clape’’ („Se spânzură condeiul!’’, 2007 ). Una dintre ele se
constituie prin asocierea a câte două distihuri, primul fiind semnat de Ştefan Dincescu, al doilea de Daniel Florin Dincă, fiul său; cealaltă, amintind de „Comentarii lirice la poeme într-un vers de Ion Pillat”, ale lui
Mircea Streinul, parafrazează sau parodiază versuri ale unor poeţi foarte diferiţi, de la Charles Baudelaire la Mircea Dinescu, de la Ana
Blandiana la Georg
Trakl. O caracteristică a celor mai
multe bucăţi din întreaga culegere integrativă („Clóţele Şeherezadei”, 2009 ) este scurtimea motivată prin două
stihuri de Aragon, afişate ca motto: „Cu cât poemul e mai scurt, / Cu atât
pătrunde mai adânc în carne” („Poeme”).
Oricare le-ar fi aspectul grafic şi oricum s-ar intitula, toate piesele
culegerii exprimă un acelaşi fond sufletesc, cu acelaşi tip de figuraţie. Ceea
ce din primul volum antologat, „Turnir cu
Demostene” (Editura Eminescu,
1991), izbeşte atenţia este elementaritatea reprezentărilor, suculenţa
cuvintelor, încărcătura metaforică a unora, nu rareori violenţa expresiei. Poetul operează cu substantive din sfera semantică a
zoologicului primar, a teluricului (cai,
mânji, câini, lupi, cerbi, zăgani, şerpi, arici,
dudău, bahnă, topliţă), cu
verbe, dar şi adjective aspre sau mustoase până la exces, unele de circulaţie
restrânsă, în general cu vocabule percutante. Vigoarea acestora creşte în
context. În imaginarul poetic propus de Ştefan
Dincescu, ,,nechează (…) puiandrul cu aripi de foc’’, ,,lupul
asudă (…) cu botul în uger’’, ,,fraţii Căţelei s-au prăsit în versete”, ,,cerbii
(…) rod bălării de stele’’,
visând ,,dudău de cântece’’, ,,şerpii cu ochii şupuriţi în seu’’ ies ,,luluind, la paradă’’, „fluturii sculptează poeme în vânt’’, din toate
părţile „ţâşnesc ciocârlii’’, ,,mierlele s-au storcoşit / de-o iarnă putrezind ocoale’’. Acest
imaginar poetic este străbătut de făpturi urâcioase, demonice, de zapcii, de
imbrohori, de sicari, chiar de însuşi diavol. Poetul s-ar vrea „vâlvătaie în vatră’’, dar, vai, ,,sufletul său îmbăloşează o scară’’ şi
se întreţine cu Necuratul: „La masă cu Satan îmi băui ceaiul’’. Notele individualizante ale poemelor din
primele două volume trec în cele următoare, multiplicate şi supradimensionate.
La nivel lexical sare în ochi abundenţa termenilor locali şi arhaici, dar şi a
celor odinioară tabu, vulgari până la obscenitate. Pentru înţelegerea multora
dintre cei din prima categorie (cabaz,
zglăvogi, ispol, zăblău, ciocârtit, lerfă, a sfoiegi, coşave, gogleze, ociog, năprui, dănac etc.) trebuie apelat la dicţionare speciale. Un
provincialism: clóţă (cloşcă, clocă) apare chiar în atât de bizarul titlu al culegerii
integrante: Clóţele Şeherezadei. Un
alt fapt de stil caracteristic este larga prezenţă a rimelor interioare.
Rimează, în interiorul câte unui vers, atât cuvinte, luate izolat, cât şi
propoziţii: ,,tainele, fainele’’, „lină lumină calină’’, „Lot şi caşalot’’, „ovaţii şi fustigaţii’’, „când
tandru, când puiandru”, „Cristoşi
păguboşi’’, „larii şi avarii”, ,,fântânile,
săptămânile”, ,,mâinile, pâinile’’,
„privighetorile, zorile’’, „ploilor, boilor, oilor”, „şatră mă latră’’, „zei derbedei”, ,,ciocârlan
de porţelan”, ,,Întreb ninsoarea: «Unde-i visarea?» (…). / Întreb căpriorul: «Unde-i izvorul?» (…). / Întreb copaia: «Unde-i văpaia?» (…). / Întreb sonetul: «Unde-i poetul?» (…).” Nu doar lexicul, ci toate componentele limbajului, implicit toate
mijloacele de plasticizare, sunt organe ale unei poetici a demitizării şi a
desacralizării. Enunţurile sunt
cinice, provocatoare, sacrilege, sceneria poetică se constituie în spaţii ale
degradării fiinţei, ale păcatului şi ale damnării. Subiectul liric cheamă o „fată cu pistrui’’ într-o „magherniţă’’, ce-i drept, „cu damf de soare’’, pentru ca ,,să coşcovim năplaiul din icoane”. ,,Lihnit şi posac, zgribulit şi sărac”, „scuipat de fraţi’’, „tras pe sfoară’’ de ,,îngerii Domnului’’, ,,plesnit peste limbă c-o nuia’’, ,,pictat în cărbune’’, constrâns, ,,într-un orăşel cu fluierari’’, să „cânte
dintr-o cociorvă’’, el ,,se iscăleşte
pe ficaţii leoaicei flămânde’’.
Experienţele lui se petrec în medii corupte până la îndrăcire, într-o lume în
care ,,sub pod un cerşetor / şi-un câine
jigărit / ling jegul din acelaşi blid’’, ,,păsări de pradă – vorace, inept – /
ne ciopârţesc ficaţii, îndurerate’’, ,,soare
nasol / se rupe din beznă, din ghiol,
/ ca un porc din nămol’’, ,,Caiafa /
spală maţele de porc / în creierii privighetorii’’, ,,poveştile îngheaţă / în jegul zeilor plângând’’, ,,din ieslea nopţii, / căţeaua Iudei varsă
pui’’, ,,uşile soarelui sar din
ţâţâni’’. Totul, în această lume, este, ca în poezia expresionistă, ca în ,,The Waste Land’’ a lui T.S.Eliot, ca în „Plumb” şi ,,Scântei-le
galbene’’ ale lui Bacovia, ca în arghezienele „Evoluţii’’ şi „Triumful’’,
decăzut, deposedat de orice aură. ,,Privighetorile s-au încleiat în beznă
(…)’’, poetul „îşi umflă
versul cu pompa de la bicicletă’’, de când „din rime nu plăteşti chiria”,
el „învârteşte la manivelă / să demareze miracolul / îngrăşat cu surogate’’. Poezia, ,,cu
beregata retezată, / îşi clefăie tărâţele, scrumul’’; metafora este ,,vădană (…) tăiată la gât’’. Sacrul este pervertit, redus la derizoriu. ,,Raskolnikov s-a pensionat: nu se mai
interesează / nici de gâturile noastre, nici de şira spinării’’. În curând,
Montezuma va solicita să-i fie lacheu poetului, care, ,,iarna şi vara”, se va da „cu Nefertiti pe derdeluş”. „Calchas jupoaie ţapul cherchelit’’, Agamemnon ,,se roagă (…) în costum de gâde’’. Devenit un simplu ,,coţcar’’, ,,Ulise fierbe zgură’’. Orfeu este ,,scopit’’. ,,Solomon îşi
peticeşte sacul / Cu Biblia şi comănacul’’, ,,Abel, nimfomanul, / vinde-n
iarmaroace Biblia, Coranul’’. ,,Mefisto saltă zeii cu cricul”. Dumnezeu
însuşi a ajuns un ,,boşorog’’, având
,,creierii spălaţi’’, un derbedeu, „sârguincios chiulangiu la orele de
religie’’, care „stucheşte’’,
care ,,face semne cu mâna, golăneşte’’
şi care, în cele din urmă, ,,se spânzură
cu iţarii’’. În locul zeilor şi al eroilor venerabili, au apărut, spre a
stăpâni pământul, Humbaba, Maica Lot, Iuda, Caligula, Mengele. Temporal, macrounitatea care
focalizează fenomenalităţile degenerescenţei speţei umane, erorile,
insanităţile, monstruozităţile este ,,veacul”.
Se subânţelege, veacul nostru: în
înţeles nu de secol, ci de epocă. Pentru a-l defini, poetul recurge
la toate epitetele infamante: ,,idiot’’,
,,găgăuţ’’, ,,guşat”, ,,greţos’’ şi,
considerându-l factor regresiv în devenirea istorică („veacule, racule’’), îl ,,dă
dracului’’. Rezumativ vorbind, sursa discursului poetic al lui Ştefan Dincescu este sentimentul de a se
găsi, cum zicea Tudor Arghezi, ,,cu toate-n veac nepotrivit’’. Aşteptându-l în zadar pe Godot, imaginat ca un Mecena prin care ar fi să-i ,,bată în porţi / cerbul cu soarele-n
coarne’’, poetul se întreabă, exasperat, cât va dura condiţia lui de exilat
într-o provincie analoagă celei a lui Jules
Laforgue: ,,Păi să rezişti, deznădejdea mea, să rezişti / într-un orăşel cu
fluierari / dintr-o cociorvă cântând!
// Până când, tăcerea mea, / deznădejdea
mea, până când / să mai suflăm în cornul turbării ajustate? // Până când,
Dumnezeule rânced, până când / să mai
necheze calul troian / între jucării mutilate? // Ai să deraiezi, deznădejdea
mea, / ai să turbezi, tăcerea mea, / între zglăvogi, văduviţe şi fâţe! // Să
adormi înjurând, să visezi blestemând / lângă
un ispol cu tărâţe, / hei, până când, fraţii mei? Până când?” („Hei, până când?”) În deznădejdea lui, damnatul se
adresează mamei pământeşti („Stai lângă mine, maică, lângă mine, / pe
scăunel – de strajă – lângă pat! / Aprinde-mi lumânarea! Cine / icoanele mi le-a grimat? / Pădurea vaită jivine. / Stai
lângă mine, maică, lângă mine! // Stai lângă mine, maică, lângă mine! /
Hăitaşii se corcesc prin munte. / Aprinde-mi lumânarea! Cine / îmi schilodeşte
steaua de pe frunte? / Pădurea vaieră jivine. / Stai lângă mine, maică, lângă
mine!”), dar şi Mamei din cer: ,,Maică Marie, mi-e trupul curat, / mi-e gândul în rană
scăldat! / Maică Marie, mi-e verbul curat, /
mi-e versul de zei înfiat! / Maică Marie, mi-e chinul curat, / mi-e visul de îngeri visat! / Maică Marie, de ce se închid / fraţii-n tăcere, în spaimă, în zid?’’ („Turnul cel mai strâmt”, 3) Adorarea
eternului feminin, în variantă maternă, ar putea explica momentane liniştiri
ale sufletului zbuciumat, generatoare de visări idilice: „Zăvoi pictat într-o mărgea de rouă. / Goi pescuiam luceferi c-o nuia.
/ Oh, aşteptam în fiecare oră / o
ciocârlie-n gheare să ne ia / să ne înece în văzduh. // Pe ghizdurile
Desnăţuiului pripit / poemele şi le scria pământul. / Un clopot cald ne ogoia /
şi ne clădea în zbor Cuvântul.’’ („Carpen”)
Idilicul apare, în poemele lui Ştefan
Dincescu, doar incidental. Covârşitoare sunt stările depresive,
deznădejdile, sarcasmul, decorurile sumbre, infernale. Parvin acestea,
constant, la condiţia artei? Cele opt volume comasate selectiv în „Clóţele Şeherezadei” înmagazinează mult
material poetic, peste 400 de texte, dar nu şi tot atâta poezie. Vreau să spun:
poezie în stare pură. Numeroase piese conţin poezie – virtual. Pentru decantarea acesteia, ar fi necesare prelucrări,
selectări, concentrări. O transfigurare constantă! „Extracţie de radium, / aceasta-i poezia! // Avan – să scoţi un gram –
/ munceşti un an… / Pentru-un cuvânt de-al tău, mai rău ca un hamal, / cari
tonele, cu mia, de minereu verbal.” – avertiza Vladimir Maiakovski, poetul din ale cărui poezii se puteau culege,
spre a fi afişate ca motto-uri, numeroase versuri. În poemele lui Ştefan Dincescu există radium, dar conţinut în zăcăminte
minerale mai puţin rare. Cu cât – în viitoarea lui producţie poetică – autorul
antologiei „Clóţele Şeherezadei” (Amphion, Bacău, 2009) va extrage mai mult radium pur, neamestecat, cu atât şansele sale de a urca tot mai
mult pe scara înfăptuirii artistice vor creşte.
DUMITRU
MICU
Prefaţă
la antologia
„CLÓŢELE ŞEHEREZADEI”
(Editura
Amphion, Bacău, 2009)
POEME SCRISE-N PIAŢĂ
CU BRICEAGUL
CU BRICEAGUL
În timp ce, anul trecut, Editura Amphion, din oraşul Bacău, reînveşmânta grafic, sub titlul Clóţele Şeherezadei, o amplă selecţie
din cele unsprezece volume de poezii publicate, până atunci, de Ştefan
Dincescu, pentru ca, la scurt interval, să lanseze placheta cu titlu tot atât
de ciudat: Fiii alambicului, în
manuscrisele autorului acestor două cărţi se înfiripa încă una, pe care, iat-o
acum, sub denumirea, cu sens elegiac, Jelind
mălinii viscoliţi. Aceasta este o „traducere imaginară”. A doua „traducere imaginară” întreprinsă de
Ştefan Dincescu, prima datând editorial din 2004 şi atribuind lui Omar Khayyãm patruzeci şi opt de noi rubaiate, aşa
cum, înainte cu patruzeci de ani, senzaţionala apariţie a tot atât de „imaginarei” tălmăciri voiculesciene
sporea imaginar sonetele lui Shakespeare cu încă nouăzeci, „ultimele”. „Îmbrăcându-se” (dacă ni se permite formularea apostolică)
în Esenin, semnând Esenin Dincescu fiecare
poem „tradus”, nu s-ar putea spune că
„jelitorul mălinilor viscoliţi” s-a „botezat” implicit în el realmente (cum Geo Bogza, în tinereţe, s-a
„botezat întru Satan”), botezul
însemnând moarte şi renaştere. Moartea omului vechi, Adam, şi învierea unuia
nou, cristic. „Poemele” din ultimul
volum al lui Ştefan Dincescu (pun cuvântul în ghilimele, pentru că toate
piesele, ce compun culegerea, poartă, asemenea celor din Fiii alambicului şi
din câteva cicluri precedente, acelaşi unic titlu, Poem) urmează principiul poetizant propriu aproape întregii
producţii literare a semnatarului, propriu inclusiv rubaiatelor şi haiku-urilor
din volumele astfel denumite. În diversităţile lor de compoziţie, mai toate
poeziile lui Ştefan Dincescu exprimă sentimentul romantic de „rău al secolului”. Unele, nu puţine, o
fac în tonalitate indiscutabil eseniniană. Primul „poem” debutează astfel: „Când
baţi sătucul, prin nămeţi, / aduni, din crâşme, veşti murdare / c-aş
fi mierlit-o-n şanţ, printre scaieţi, / între cosoare şi topoare.” (1)
Al doilea poem aminteşte, de asemenea, precis de poetul „Moscovei tavernelor”: „Sunt
veşnicul poet c-o iurtă-n glas. / Stelari
mistreţi hârbari mă scurmă. / Dulăi
giugiuc, căţele de pripas / îmi ling
tărâţele din urmă.” (2) Chiar dacă nu este ceva exclusiv eseninian, iurta este un element de atmosferă orientală, asiatică, nu fără, pentru noi,
în context, o tentă rusească, atmosferă în care, într-o altă strofă a primei piese citate, apare căţeaua. Se pot da şi alte exemple. Lexicul versurilor lui Ştefan Dincescu
include însă vocabule româneşti
intraductibile, regionalisme, termeni de argot; acestea sunt componentele
stilistice definitorii. În strofele transcrise: a mierli, hârbari, giugiuc. Profesor, în viaţa „civilă”, gramerian, autor a peste 20 de
studii de sintaxă, morfologie, lexic, fonetică a limbii române, putem presupune
că, prin degustarea unor savori lingvistice particulare, a unor mirodenii
lexicale, culese în bună parte din graiuri provinciale sau periferice, poetul
nostru îşi temperează anxietăţile. Poate că aromele verbale tari au asupra
sufletului traumatizat efectul unor droguri.
Fapt este că din nicio poezie a sa nu lipsesc vocabule de circulaţie restrânsă, ori învechite, dispărute din limbă sau pe
cale de dispariţie. Dolcă, burhai, zarnacadele, ţiţeică, moldă, dăbilari, gumari, pârci, gogleze, a pristăvi, posleţ sunt doar câteva. Sensibil diferă
zicerea poetică a lui Ştefan Dincescu
de a lui Esenin şi prin pulsaţia interioară, prin accentul afectiv, prin
timbrul vocii. Lirismul eseninian este direct, patetic, fremătător; traducătorul poetului rus liricizează
inaparent, adoptă rareori confesiunea, nu-şi permite efuzii, refuză patosul,
jeleşte reţinându-şi lacrimile, deci se destăinuie parcimonios, preferă
confidenţei notaţia rece, impersonală, nu rareori crudă, denunţarea sarcastică
(explicit sau subtextual), cinică, la modul direct sau la modul insidios.
Simţămintele pot fi analoage celor clamate de Serghei Esenin, însă felul în
care ele se comunică învederează frecventarea şi a lui Baudelaire, a „decadenţilor”, a literaturii
periferiilor, adeziunea nu numai la estetica
urâtului, ci şi însuşirea principiilor „romantismului
deromantizat”, tendinţa detaşării de sine, a disimulării subiectivităţii.
Prin efuzia lirică, poezia lui Esenin aparţine categorial modului „muzical”, „simbolist”. În discursul poetic al lui Ştefan Dincescu, fluenţa
melică apare doar cu intermitenţe, dominanta structurală fiind plasticul:
plasticul de tip expresionist, de o materialitate dură, incluzând
trivialitatea, abjecţia. „Poemele”
din Jelind mălinii viscoliţi sunt, ca
şi acelea din volumele anterioare, „scrise-n
piaţă cu briceagul”. A „scrie cu
briceagul” înseamnă, în semantica acestor „Poeme”, a spune lucrurilor pe nume. Indiferent dacă o face
explicit sau figurativ, „jeluitorul” obţine,
când nu escaladează marginile esteticului, efecte poetice reale. În al VII-lea
poem, de exemplu, el dă, la modul oratoric, accent liric mâniei faţă de stâlpii
societăţii din trecutul apropiat, care i-au zdruncinat copilăria: „Mi-au dat pământul de sub unghii / să-mi fie,
mumă, cântului obol! / Mi-au spart
copilăria în dosare, / în strâmte
pârtii de sobol. // Mi-au scotocit
toţi îngerii în gât, / mi-au stors în
şişul limbii clopoţel. / Mi-au
făţuit, prin borta uşii, / ţâţa
vandeei, cătinel.” („Poem” [7])
Pe tot cuprinsul discursului poematic, rostirea este punctată intermitent de
imagini percutante: „Un taur ţăndăreşte
ţundra verii” (9); „Clovnii fac tumbe
la fereastră” (28); „Se ţăndăreşte
dangătul de clopot, / clipele, vai,
s-au dărâmat în bot!” (37) În
cvasitotalitatea lor, poemele compun o viziune sumbră, viziunea unui pământ
desacralizat, a unei ţări înrobite şi
astăzi („Tu, neamule cu ştreang cântând
la gât” – 10), a unei lumi, în sfârşit, în care, precum în Evoluţii-le argheziene, mitologicul şi-a
devenit propria caricatură („Dacă Orfeu,
şoltic, s-a păşunit / năimindu-şi clop,
iţari şi ie” ); poeţi „cu Mallarmé în
scăfârlie” s-au transformat în „lătrăi”
(20). Lumea aceasta nu este, totuşi, numai infern. Apar în ea, pe alocuri,
irizări de altă existenţă, licăriri paradisiace, aduse de crâmpeie, perpetuate
în amintire, ale satului natal, de reminiscenţe ale copilăriei, de icoana,
păstrată în suflet, a mamei. În Carpen, satul natal, „primăvara, fierbându-şi înflorirea, / vopseşte îngerii cu nard” (42);
Desnăţuiul, râul doljean, „se bălăceşte
în lumină” şi, consecutiv, „în suflet
dau în zid privighetori” (45). Asemenea precedentelor culegeri de versuri
ale autorului, volumul Jelind mălinii
viscoliţi este o carte în care „greaţa”
(cum ar spune Jean-Paul Sartre) stârnită poetului de o existenţă degradată („Se ţăndăreşte dangătul de clopot, / clipele, vai, s-au dărâmat în
bot!” – „Poem” [37]) se comunică în expresie individualizată.
DUMITRU
MICU
Prefaţă
la volumul
„JELIND MĂLINII VISCOLIŢI. SERGHEI
ESENIN.TRADUCERE IMAGINARĂ”
(Editura
Amphion, Bacău, 2010)
LICURICII DIN INFERN
PREFAŢĂ
Această nouă carte de poeme a lui Ştefan Dincescu, a şaptesprezecea
(numărând şi ciclul Străjer din
volumul de debut colectiv, Prier, şi
culegerile antologice), se înscrie perfect în linia celor precedente. Autorul
Licurici-lor din infern continuă a fi „olteanul
nărăvaş şi abrupt“ (cum l-a numit Eugen Negrici) din Viaţă în pielea goală, din Fiu
al Maicii Lot, din Se spânzură
condeiul, din ... Dar n-am să transcriu toate titlurile de volume. Cititorul regăseşte, în noua culegere de
inedite, toate particularităţile, şocante sau nu, ale stilului producţiei
anterioare a poetului: lexic brutal, incluzând provincialisme, localisme,
arhaisme, termeni tari, rime foarte bogate, cuvinte create (stihurgiu, cucurigând), rime interioare, rime dispuse surprinzător,
laitmotive, refrene, nume de somităţi literare şi filozofice, expresii dure,
formulări agresive – şi constată că, şi în Licuricii
din infern, toate ciclurile se deschid cu motto-uri conţinând citate din
poeţi de seamă, străini. Versurile includ, şi aici, vocabule ca bulău (rimează cu Zalău), zaibăr, tebeleie, pârşeţi, năplai, zulum, mehtup, paschinadă, papelcă, omofonii ca ,,speranţă-n
clanţă“, ,,gazelul lainic tainic“,
,,creaţă dimineaţă“, ,,goldane Ane, voi, codane“, ,,melcii nepereche, mieii daţi în streche“,
,,vâlve pizmăreţe, văduvii semeţe“, ,,prăfuite, elegii sucite“, ,,stranie danie“, rime rare, inclusiv
rime ,,în valiză“ (glorii – orii, danii – spovedanii, dalii – ordalii), rimări de cuvinte omonime, cu funcţii gramaticale
deosebite: strigi (substantiv) – strigi (verb), rime aşezate insolit:
1-2, 3-7, 4-5, 6-8, 8-9-12,10-11 („Ţi-am tăiat şi gratiile, asudate, / Craioviţă Veche
dusă,-n vis, pe roate, / de samsari, din piaţă-n piaţă! // Bolfe, cheaguri,
gâlme de ziare / cu reclame şi anunţuri funerare / gărgăuni în geamuri ne-au
rămas. // Lebădă cu solzi de precupeaţă, / creaţă dimineaţă de pripas, / cui îi
cânţi la parastas?“ etc.) Nu rareori, în Licuricii ..., ca şi în volumele
dinainte, zicerile zvâcnesc de o vigoare plebee, de oralitatea mustoasă,
neînfrânată, dusă până la marginea vulgarităţii şi chiar dincolo: „Viitorul trage la măsea carcalete“, „Spun
florii să devină câine / şi câinilor
– să se preschimbe-n floare“, „Vara croncăneşte“, „Cenuşie lume, când te-ai
curvărit?“ Rămas,
cum se vede, năbădăios, nărăvaş, ca în tot ce a publicat, ca poet, înainte de Licuricii..., mai este oare Ştefan
Dincescu aşa, în aceeaşi măsură, cu aceeaşi impetuozitate, şi în acest ultim
volum? Parcă nu. Aici, violenţele de limbaj sunt mai rare şi, în bună măsură,
temperate, estompate prin ponderea crescută a unor alte caracteristici. Dominanta
stărilor sufleteşti este, în continuare, decepţia, şi multe din stihurile în
care aceasta se exprimă obţin cu prioritate aderenţa estetică a cititorului,
prin incontestabila autenticitate a vibraţiei. Sentimentele de consternare, de
repulsie, de revoltă, de lehamite sunt surdinizate prin evocări nostalgice,
prin reverii, prin tristeţi potolite, prin, într-un cuvânt, tonuri elegiace. „Doamne, – zice, bunăoară, poetul – toate bătăliile mele au fost pierdute / înainte să trag sabia din teacă ori săgeţile din cucură! /
Doamne, toate vedeniile mele au fost gâtuite în cristelniţă!“ Neîmplinirile de ordin personal apar, şi mai ales apăreau,
în trecutul apropiat, socialist, pe fondul pacostei sociale, evocat în aspecte
revelatoare („Sudori de cenzură în
universităţi şi în teatre, / orduri de propagandă în librării şi în pieţe“ //
„Adidaşi de porc, gâturi de găini pe cartelă. / Sacoşe cu pâine, nechezol
rânjind în borcane.“ // „mame
cu schelete în braţe aşteptându-şi alocaţiile / până fac apoplexie“ // „Cum se numeau pensionarii din coteţele
Brestei, palicarii muşcaţi / «de nenăscuţii
câini», veteranii cu tăgârţe şi cu scăunele stând, zi / şi noapte, la rând
pentru slănină, gâturi de pui şi râturi de porc?“)
Ceea ce însă oripilează conştiinţa poetului mai mult decât toate mizeriile de
orice natură, proprii unei anumite perioade istorice, este degradarea
existenţei, la scară planetară, prin desconsiderarea valorilor nemateriale,
prin eludarea a tot ce ţine de suflet, prin izgonirea din real a sacrului, a
poeticului, chiar a vitalului. Nimic nu rămâne, pentru mai toţi adulţii, din
lumea fermecată a copilăriei: „S-au feciorit satirii. Străluceau mistreţii / şi lustruiau,
sfieţi, sonetele divine / şi duineze elegii. Vă amintiţi? Eram
copii (...)“ Caricaturală a devenit şi
lumea literaturii, a artelor, a mitologiei. „Civilizându-se“, ca în Evoluţii-le argheziene, „pământul
antic“, „Ahile intră în poezie cu saboţii
roz văcsuiţi. // Mejias şi Lorca evadează din glorie pe-o calină targă sonoră.
/ Safo înfige o lumânare într-o chiflă minoră, câlţoasă, impură. / Muşcând din
angoasă, Borges aţipeşte cu genunchii la gură“, „prostituatele şi-au deschis gogoşerii în Turnul Eiffel“, „maneliştii astupă fotoliile din Academia Română“, „aezii noştri câştigă într-un deceniu de fulminantă glorie
/ cât o prostituată într-o lună de
apostolat în solda Europei“. Când nu reacţionează la trivialitatea existenţei prin consemnări
îndurerate, cu punctări caustice, prin nostalgii atribuite şi cailor („Preoţii ne
stropeau cu agheasmă, druştele ne împleteau / coamele cu zambile şi ne pitulau
răvaşe de amor în urechi...“), poetul adoptă ironia
corozivă, sarcasmul extrem („Fericiţi vor fi cei ce îşi vor
incendia casele şi hambarele, / fericiţi vor fi cei ce îşi vor ucide ogarii,
mioarele şi toţi asinii, / fericiţi vor fi cei ce îşi vor stârpi
iepurii, pădurile şi livezile“) şi, dând curs întregii
exasperări, lansează strigătul „Ajunge“.
„Ajunge! Maidanezii ne hărtănesc băieţii
pe străzi şi în parcuri. / Ajunge! Pensionarii îşi imploră doctorii să-i
eutanasieze. / Ajunge! Filozofii sterilizează closetele prin gările Europei.“ Inexistentă pentru cei ce „numai banul îl vânează“, lumea valorilor
inefabile menţine (precum reiese din poemele sale vechi şi noi) palpitul vital
şi voinţa de creaţie în poeţii care, ca Ştefan Dincescu, nu se resemnează să-i
deplângă dispariţia, ci şi evocă imagini din realitatea ei, precum unele din
cele eternizate de Sadoveanu („Să ne cazăm la Hanul Ancuţei, comise Ioniţă! Să ospătăm
regeşte / cu Haralambie şi Cozma Răcoare, cu
Salomia să îndrugăm vrute / şi nevrute“)
şi Marin Sorescu („... Aci Măria Bălii, mustoasă
uzină de porecle, se bălăcărea cu Miai, / zis Tropănel“). Una dintre cele mai
vibrante piese din volum este Elegia de
la Chişinău, din care iată ultimele două strofe:
„Am sorbit Prutul
amorţit în blânde culori,
zăpăcit de icoane cu visări de-un
tandru cadet.
Sfărâmat în iluzii, dărâmat în
candori,
am învăţat să mă vaier discret.
Ţi-am secat Prutul. Miel mă botez,
Sfântă Moldovă, tămâie a rănilor
Tale!
Poem să-ţi amurgesc, lucind pe
meterez,
rup veacuri şiroind vocale!“
Prof. univ. dr. DUMITRU MICU
Prefaţă
la volumul
LICURICII DIN INFERN