«TE UITĂ CUM NINGE DECEMBRE»,
5 DECEMBRIE 2013
 |
| ELEVI: COLEGIUL N.V.-KARPEN, ŞCOALA „OCTAVIAN VOICU”, BACĂU |
ŞTEFAN DINCESCU
 |
| DIALOGUL ARTELOR |
 |
| EXPOZIŢIE DE CARTE: GEORGE BACOVIA |
ŞTEFAN DINCESCU
ELEVI: COLEGIUL N.V.-KARPEN,
ŞCOALA „OCTAVIAN
VOICU”, BACĂU
ŞTEFAN DINCESCU
ELEVI: COLEGIUL N.V.-KARPEN,
ŞCOALA „OCTAVIAN
VOICU”, BACĂU
ELEVI: COLEGIUL N.V.-KARPEN,
ŞCOALA „OCTAVIAN
VOICU”, BACĂU
◊◊◊
„În poezie m-a obsedat totdeauna
un subiect de culoare. Pictura cuvintelor, sau audiţie colorată, cum vrei s-o
iei. Îmi place mult vioara. Melodiile au avut pentru mine influenţă colorantă.
Întâi am făcut muzică şi după strunele vioarei am scris versuri. Fie după note,
fie după urechea sufletului, acest instrument m-a însoţit cu credinţă, până
azi. Am făcut şi compoziţii pentru mine. Pictorul întrebuinţează în meşteşugul
său culorile alb, roşu, violet. Le vezi cu ochii. Eu am încercat să le redau cu
inteligenţă, prin cuvinte. Fiecărui sentiment îi corespunde o culoare. Acum, în
urmă, m-a obsedat galbenul, culoarea deznădejdii. De aceea ultimul volum poartă
titlul Scântei galbene. Roşu e
sângele, e viaţa zgomotoasă. Nu vreau să-ţi
fac teorii. Urăsc definiţiile dascălilor pentru adormit copiii. Asta-i
osândă modernă. Unii ar spune: metafizica culorilor.”
(GEORGE BACOVIA)
ELEVI: COLEGIUL N.V.-KARPEN,
ŞCOALA „OCTAVIAN
VOICU”, BACĂU
◊◊◊
„Temele poeziei lui Bacovia sunt, nu mai încape îndoială, acelea ale
simbolismului din ramura postbaudelairianului Rollinat, poetul Nevrozelor, pe care, de altfel, autorul
român îl citează în mai multe rânduri. Un simbolism negru, decadent, prăbuşit
într-o astenie generală, sensibil la aspectele macabre ale existenţei şi, în
acelaşi timp, dornic să exprime sensul corespondenţelor dintre simţuri şi să
realizeze o sinteză a artelor. Bacovia preia, cum s-a văzut, conceptul de
audiţie colorată şi caută să sugereze în mici poeme muzicale, străbătute de o
tristeţe agitată ca de un curent electric, cu toate rănile deschise,
echivalenţa lirică a cenuşiului sau a violetului. Acestea, plus albul,
galbenul, sunt culorile lui favorite. N-a scris un sonet al vocalelor, dar a
încercat să introducă paleta pictorului în poem şi să asocieze ritmul
versurilor cu sonurile unei muzici cu note grave. Şi-a justificat, într-un
interviu, preferinţele elastice. Cenuşiul ar fi culoarea obişnuită a Bacăului
şi, «existând in natură, s-a strecurat necalculat în versurile mele».
Tot aşa violetul, observat, zice el, pe valea Bistriţei din zona Bacău. În
fine, galbenul ar fi inspirat de priveliştile din grădina publică a oraşului...”
(EUGEN SIMION)
ELEVI: COLEGIUL N.V.-KARPEN
◊◊◊
„E limpede, Bacovia nu este ceea ce se cheamă un cap teoretic şi nu
are o concepţie coerentă despre poezie. Scrie aşa cum trăieşte (o
mărturisire de-a lui), se conduce după instinct sau, pentru a fi mai aproape de
adevăr, după ritmurile muzicale ale sufletului. Consultă, când e tânăr de tot,
colecţia «Les hommes d'aujourd'hui» şi
e la curent cu poezia decadenţilor. Citează, în poeme şi în interviuri, pe
Verlaine, Rollinat şi Jean Moreas (pe care îl admiră, mai târziu, şi Ion
Barbu), dar şi pe romanticul Vigny; în fine, nu aparţine niciunui grup literar
(în afară de grupul din jurul lui Macedonski, dar relaţiile sunt pur
afective, fără angajamente precise şi fără reacţii notabile în revistele
literare ale timpului) şi nu are un concept liric pe care vrea să-l
impună în viaţa literară. Bacovia nu este, cu toate acestea, străin de orice
idee literară şi nu trăieşte totalmente izolat de mişcarea literară a epocii.
Dovadă, între altele, că într-o vreme în care influenţa lui Eminescu este
dominantă, el alege modelul Macedonski, mult mai sincronic, şi caută să
aplice în versuri poetica audiţiei colorate. Imaginea impusă de E.
Lovinescu («cinestezie profund animalică,
secreţiune a unui organism bolnav» etc.) este memorabilă, totuşi inexactă
pentru că poezia cinesteziei presupune un efort de gândire şi o tehnică
poetică acceptată.” (EUGEN SIMION)
 |
|
◊◊◊
„În fapt, Bacovia aduce în simbolismul românesc latura profundă
care-i lipsea, o atmosferă, un ton de jeluire iritată, de bocet provincial în
care intră (şi aici începe originalitatea lui Bacovia) o notă de bizarerie şi
macabru pe un fundal de inerţie şi tristeţe exasperantă, de muzicalitate din
loc în loc fragmentată... Elocvenţa şi retorica sunt, într-adevăr, sugrumate,
dar din aceste repetate sugrumări, dizlocări, dezarticulări iese, în cele din
urmă, o altă retorică în compoziţia căreia intră şi golurile, rupturile,
incongruităţile limbajului.”
EUGEN SIMION
|
 |
ELEVI: COLEGIUL N.V.-KARPEN, BACĂU
◊◊◊
„Într-o modernitate care pune
accentul pe ambiguitate, ermetism, jocul de cuvinte, stilul conceptualizant,
stilul înalt... şi în care simbolul poate avea, ca la Arghezi, trei sau patru
învelişuri, autorul Plumbului şi al Scânteilor galbene vine cu o poezie de o
mare simplitate, de o vizibilitate maximă. O faţă rară a modernităţii, repet.
În al doilea rând, impresia pe care o are comentatorul, când se apropie de
această poezie fără multe straturi ale limbajului şi cu puţine noduri şi semne
în vers, este că toate propoziţiile au fost spuse.” (EUGEN SIMION)
|
ELEVI: COLEGIUL N.V.-KARPEN,
ŞTEFAN DINCESCU
◊◊◊
„Bacovia şi-a scris, după propria
mărturisire, cele mai multe şi, indiscutabil, cele mai bune poeme până în 1903.
Cu alte vorbe, până la vârsta de 22 de ani. Plumb
şi Scântei galbene, cele mai bune
cărţi ale sale, adună în esenţă poemele din această fază (sfârşit de
adolescenţă, începutul tinereţii propriu-zise). Ceea ce Bacovia a scris
ulterior nu mai atinge aceeaşi concentraţie şi expresivitate lirică. Aşadar: un
caz de precocitate aproape rimbaldiană, în contrast, reiau ideea dinainte, cu
biografia anti-rimbaldiană, lipsită de orice notă aventuroasă a poetului
român. (...) E limpede, pentru cine cercetează dosarul operei, că Bacovia n-a
stârnit mare entuziasm printre criticii vremii. Debutând în Literatorul (20
martie 1899) şi publicând, apoi, rar în revistele simboliste ale timpului sau
în obscure foi culturale provinciale, numele lui Bacovia trece aproape
neobservat.”
EUGEN SIMION
ELEVI: COLEGIUL N.V.-KARPEN, BACĂU
◊◊◊
„Cu G. Bacovia ne aflăm în faţa unui paradox: pe de o parte, el
este cel mai original poet român în sensul că sensibilitatea lui extremă nu
poate fi împărtăşită şi, cu atât mai puţin, luată ca model; pe de alta, el este
singurul nostru poet în care simbolismul se regăseşte plenar, de la recuzită la
retorica afectivă. Acest paradox a determinat un diagnostic contradictoriu,
atât în interbelic, când puţini au văzut în Bacovia un mare poet, cât şi după
al Doilea Război, când, recuperat energic de critică, a fost situat în toate
câmpurile poetice ale secolului: simbolist şi antisimbolist, postromantic şi
avangardist, modernist şi postmodernist, eminescian şi macedonskian, pastişor
al lui Baudelaire, dar şi al lui Traian
Demetrescu, poet pur ca Barbu şi proletar ca Mille, sentimental şi
antisentimental, muzical şi afon, natural ca şi igrasia zidurilor umede
şi cabotin ca Botta, nebun şi simulant, genial şi idiot. Nu lipseşte nicio
etichetă."
(NICOLAE MANOLESCU)
◊◊◊
„Cu Bacovia, poezia românească se
emancipează parţial de sechelele retoricii simboliste, constituindu-şi pentru
prima dată un subiect propriu,
capabil să se manifeste ca o entitate
autonomă, printr-o operaţie voluntară de textualizare. Prin discursul bacovian, toate elementele disjuncte
ale poeticităţii moderne fuzionează organic în autarhia unui obiect complet interiorizat, ce nu se mai află situat în afară, adică dincolo de
pulsiunea subiectivă a emitentului de text. Se petrece subtil o inevitabilă virusare a realului, figurată anatomic (în direcţia urmată mai târziu de
Nichita Stănescu) de incizia unui eu schizofrenic care ilustrează un orizont de
aşteptare specific receptării postmoderne ce aspiră către o tranzitivitate
generală. Este interesant de semnalat că acţiunea lui Bacovia, deşi, din
perspectiva efectului asupra procesului poetizant, se situează într-o etapă
postbelică, întârziată chiar, încheind ciclul căutărilor, totuşi aceasta
anticipează «reformele» poetice ale lui Arghezi, Blaga şi Ion Barbu, întrucât (Plumb apare
în 1916) poetul îşi publică textele în diverse reviste literare încă din timpul
liceului, în primii ani de după 1900. Absolut nimic nu explică ignorarea
ireparabilă a importanţei lui Bacovia pentru avansarea discursului interbelic.
(...) Nu este exclus să fi contat şi evaluarea minimalizatoare de către G.
Călinescu, în Istoria sa, ca un simplu simbolist ce «pastişează» modelele
franceze (pe minorii Rodenbach, Maurice Rollinat şi Jules Laforgue),
confecţionându-şi o «poză puerilă»; e drept că G. Călinescu adaugă: «E foarte probabil că el crede în poză, ceea
ce e o ingenuitate folositoare însă procesului de sugestie», nuanţându-şi
astfel echivalarea literală
a acestei «poze».”
(MARIN MINCU)
◊◊◊
„Atmosfera lirică în care s-a constituit
personalitatea celui mai mare dintre simboliştii români, George Bacovia e aceea a poeziei lui
Baudelaire, Poe, Verlaine, a «decadenţilor» în genere. Maurice
Rollinat a exercitat asupra lui o putere fascinatorie specială, Nevrozele
acestuia fiindu-i o vreme cartea de căpătâi. Am greşi însă acordând influenţelor o însemnătate
excesivă, şi poetul ne previne el însuşi, într-un interviu, împotriva unei
asemenea erori. Format în cercul de farmec al poeziei decadento-simboliste
franco-belgiene, deprinzând de la exponenţii ei diverse procedee, George
Bacovia e un produs tipic al climatului societăţii româneşti, un interpret al
stării de spirit caracteristice «proletarilor culţi» posteminescieni.”
(DUMITRU MICU)
◊◊◊
„O acută notaţie a senzaţiilor de
moarte, de descompunere, de plictis organic, de degradare a materiei şi dezaxare a eului,
în reacţiile lui cinestezice, invadează în opera noului poet, afirmat cu o
violenţă crispată, eliptică, dacă nu sintactică, în juxtapunerea notaţiilor.
Poezia d-lui Bacovia descinde din zona de jos a universului poesc şi
baudelairean şi din Rollinat. Boema bacoviană e tragică; faţă de
minulescianism, care e migratoriu, eul bacovian este-nfipt pe loc, ca un pom, ca o piatră. Zările lui morale
se cuprind între cazarmă, cârciumă, cafeneaua sordidă, parcul oraşului
provincial, bâlciuri, iar peisagiul familiar sunt ploaia, ninsoarea, noroiul; o
cangrenă a universului îi otrăveşte şi-i roade fiinţa, o solitudine maniacală
îl împinge la un solilocviu pe muche de cuţit, între luciditate şi demenţă; ca
şi pe marii romantici, amorul şi moartea îl obsedează, dar fără patetism
retoric, fără elanuri zgomotoase spre fericire şi fără filozofare
grandilocventă. Instincte vitale îl rod totuşi ca o maladie unică, îl urmăresc,
în imagini macabre şi-n voluptăţi istovitoare. Dintr-o minus-vitalitate
notorie, universul liric bacovian se hrăneşte cu lăcomie, ca să zicem astfel,
extrăgând una dintre cele mai tari arme poetice din câte cunoaşte simbolismul
nostru; aş spune chiar că filtrează esenţa cea mai concentrată, amestec de
fetid şi mosc, de durere şi plăcere, indistinct îngemănate."
(POMPILIU CONSTANTINESCU)
◊◊◊
„Situat în prelungirea simbolismului
(ramura neagră din Nevrozele lui Maurice Rollinat), Bacovia se integrează
printr-un număr de elemente într-o tradiţie spirituală şi chiar o tradiţie
provincială românească şi, voit sau nu, devine un poet specific, adică un poet
care exprimă în chip exemplar psihea colectivă. Aşa se explică faptul că el a
avut repede imitatori şi a creat o şcoală în lirica românească: «Bacovianismul»
a devenit expresia unei stări de spirit (o astenie generală, un sentiment
cosmic de singurătate şi de urât în lume, senzaţia agresivă de gol istoric, o
depresie care ia forme explozive prin acumulare lentă de «negativităţi», de
refuzuri şi frustraţii în toate planurile existenţei) şi, totodată, a devenit
un model liric bazat pe un număr de elemente retorice şi o sumă, greu de
socotit, de inefabile, împreună sugerează acel sentiment profund pe care îl dă,
totdeauna, marea lirică: ea aparţine unei limbi şi exprimă o lume specifică (în
cazul lui Bacovia, lumea românească în formele ei întârziat arhaice,
provinciale) şi, în acelaşi timp, sentimentul că poemele sugerează, în genere,
singurătatea cosmică a individului, frica universală de existenţă,
teroarea pe care o provoacă omului vulnerabil lumea ce-l poartă...”
(EUGEN SIMION)
◊◊◊
„Rezumând, putem spune că, la prima
vedere, Bacovia este suma a trei paradoxuri care rareori se conjugă în
literatură: 1) nu are o viaţă pe măsura operei lui, şi acest fapt se întâmplă
în pragul modernităţii româneşti, când individul iese în faţă şi tinde să-şi
impună personalitatea (biografia); 2) şi-a scris cele mai bune poeme la
sfârşitul adolescenţei şi începutul tinereţii, după care n-a mai produs versuri
esenţiale (sau nu într-o măsură hotărâtoare) şi, oricum, nu şi-a schimbat nici
viziunea, nici limbajul liric; 3) receptarea critică în epocă a fost
modestă, reputaţia lui de mare poet i-a venit după moarte, odată cu afirmarea
unei noi generaţii literare. A trebuit, cu alte cuvinte, să treacă, nu
una, ci două-trei generaţii de scriitori (de la 1902 până în 1965) şi două
războaie mondiale pentru ca să apară o sensibilitate favorabilă acestui poet
contemporan cu Arghezi şi, cronologic vorbind, precursor al lui Blaga şi Ion
Barbu...”
(EUGEN
SIMION)
ELEVI: ŞCOALA „OCTAVIAN
VOICU”, BACĂU,
ŞTEFAN DINCESCU
Amurg de toamnă violet...
Doi plopi, în fund, apar în siluete: -
Apostoli în odăjdii violete -
Oraşul tot e violet.
Amurg de toamnă violet...
Pe drum e-o lume leneşă, cochetă;
Mulţimea toată pare violetă,
Oraşul tot e violet.
Amurg de toamnă violet...
Din turn, pe câmp, văd voievozi cu plete;
Străbunii trec în pâlcuri violete,
Oraşul tot e violet.
E toamnă, e foşnet, e somn...
Copacii, pe stradă, oftează;
E tuse, e plânset, e gol...
Şi-i frig, şi burează.
Amanţii, mai bolnavi, mai trişti,
Pe drumuri fac gesturi ciudate –
Iar frunze, de veşnicul somn,
Cad grele, udate.
Eu stau, şi mă duc, şi mă-ntorc,
Şi-amanţii profund mă-ntristează –
Îmi vine să râd fără sens,
Şi-i frig, şi burează.
Tăcere...
e toamnă în cetate...
Plouă... şi numai ploaia dă cuvânt –
E pace de plumb, e vânt, şi pe vânt
Grăbite, trec frunze liberate.
Deschide, dă drumu,-adorato,
Cu crengi şi foi uscate am venit;
În târg, o fată tristă a murit, -
Şi-au dus-o pe ploaie, şi-au îngropat-o...
Dă drumu, e toamnă în cetate –
Întreg pământul pare un mormânt...
Plouă... şi peste târg, duse de vânt,
Grăbite, trec frunze liberate.
Odaia mea mă înspăimântă
Cu brâie negre zugrăvită –
Prin noapte, toamna despletită
În mii de fluiere cântă.
– Odaie, plină de mistere,
În pacea ta e nebunie;
Dorm umbre negre prin unghere,
Pe masă arde o făclie.
– Odaie, plină de ecouri,
Când plânsu-ncepe să mă prindă,
Stau triste negrele tablouri -
Făclia tremură-n oglindă.
AMURG VIOLET
Amurg de toamnă violet...
Doi plopi, în fund, apar în siluete: -
Apostoli în odăjdii violete -
Oraşul tot e violet.
Amurg de toamnă violet...
Pe drum e-o lume leneşă, cochetă;
Mulţimea toată pare violetă,
Oraşul tot e violet.
Amurg de toamnă violet...
Din turn, pe câmp, văd voievozi cu plete;
Străbunii trec în pâlcuri violete,
Oraşul tot e violet.
NERVI DE TOAMNĂ
E toamnă, e foşnet, e somn...
Copacii, pe stradă, oftează;
E tuse, e plânset, e gol...
Şi-i frig, şi burează.
Amanţii, mai bolnavi, mai trişti,
Pe drumuri fac gesturi ciudate –
Iar frunze, de veşnicul somn,
Cad grele, udate.
Eu stau, şi mă duc, şi mă-ntorc,
Şi-amanţii profund mă-ntristează –
Îmi vine să râd fără sens,
Şi-i frig, şi burează.
NOTE DE TOAMNĂ
Plouă... şi numai ploaia dă cuvânt –
E pace de plumb, e vânt, şi pe vânt
Grăbite, trec frunze liberate.
Deschide, dă drumu,-adorato,
Cu crengi şi foi uscate am venit;
În târg, o fată tristă a murit, -
Şi-au dus-o pe ploaie, şi-au îngropat-o...
Dă drumu, e toamnă în cetate –
Întreg pământul pare un mormânt...
Plouă... şi peste târg, duse de vânt,
Grăbite, trec frunze liberate.
SINGUR
Odaia mea mă înspăimântă
Cu brâie negre zugrăvită –
Prin noapte, toamna despletită
În mii de fluiere cântă.
– Odaie, plină de mistere,
În pacea ta e nebunie;
Dorm umbre negre prin unghere,
Pe masă arde o făclie.
– Odaie, plină de ecouri,
Când plânsu-ncepe să mă prindă,
Stau triste negrele tablouri -
Făclia tremură-n oglindă.
Odaia mea mă înspăimântă…
Aici n-ar sta nici o iubită –
Prin noapte, toamna despletită
În mii de fluiere cântă.
PLUMB DE TOAMNĂ
De-acum,
tuşind, a şi murit o fată,
Un palid visător s-a împuşcat;
E toamnă şi de-acum s-a-nnoptat... –
Tu ce mai faci, iubita mea uitată?
Într-o grădină publică, tăcută,
Pe un nebun l-am auzit răcnind,
Iar frunzele cu droaia se desprind;
E vânt şi-orice speranţă e pierdută.
Prin târgu-nvăluit de sărăcie
Am întâlnit un popă, un soldat...
De-acum pe cărţi voi adormi uitat,
Pierdut într-o provincie pustie.
De-acum, au şi pornit pe lumea eronată
Ecouri de revoltă şi de jale;
Tot mai citeşti probleme sociale...
Sau, ce mai scrii, iubita mea uitată?
Un palid visător s-a împuşcat;
E toamnă şi de-acum s-a-nnoptat... –
Tu ce mai faci, iubita mea uitată?
Într-o grădină publică, tăcută,
Pe un nebun l-am auzit răcnind,
Iar frunzele cu droaia se desprind;
E vânt şi-orice speranţă e pierdută.
Prin târgu-nvăluit de sărăcie
Am întâlnit un popă, un soldat...
De-acum pe cărţi voi adormi uitat,
Pierdut într-o provincie pustie.
De-acum, au şi pornit pe lumea eronată
Ecouri de revoltă şi de jale;
Tot mai citeşti probleme sociale...
Sau, ce mai scrii, iubita mea uitată?
ELEVI: ŞCOALA „OCTAVIAN
VOICU”, BACĂU,
ŞTEFAN DINCESCU
ELEVI: ŞCOALA „OCTAVIAN
VOICU”, BACĂU,
ŞTEFAN DINCESCU
DECOR
VALS DE TOAMNĂ
La geamuri, toamna cântă funerar
Un vals
îndoliat, şi monoton...
– Hai, să
valsăm, iubito, prin salon,
După al toamnei
bocet mortuar.
Auzi, cum
muzica răsună clar
În parcul
falnic, antic, şi solemn, -
Din instrumente
jalnice, de lemn,
La geamuri,
toamna cântă funerar.
Acum, suspină
valsul, şi mai rar,
O, lasă-mă acum
să te cuprind...
– Hai, să
valsăm, iubito, hohotind,
După al toamnei
bocet mortuar.
DECOR
Copacii albi, copacii negri
Stau
goi în parcul solitar:
Decor
de doliu, funerar...
Copacii
albi, copacii negri.
În parc
regretele plâng iar...
Cu pene
albe, pene negre
O
pasăre cu glas amar
Străbate
parcul secular...
Cu pene
albe, pene negre.
În parc
fantomele apar...
Şi
frunze albe, frunze negre;
Copacii
albi, copacii negri;
Şi pene
albe, pene negre,
Decor
de doliu, funerar...
În parc
ninsoarea cade rar...
PĂLIND
NEVROZĂ
Sunt
solitarul pustiilor pieţe
Cu
tristele becuri cu pală lumină –
Când
sună arama în noaptea deplină
Sunt
solitarul pustiilor pieţe.
Tovarăş
mi-i râsul hidos, şi cu umbra
Ce
sperie câinii pribegi prin canale;
Sub
tristele becuri cu razele pale,
Tovarăş
mi-i râsul hidos, şi cu umbra.
Sunt
solitarul pustiilor pieţe
Cu
jocuri de umbră ce dau nebunie;
Pălind
în tăcere şi-n paralizie, -
Sunt
solitarul pustiilor pieţe...
Afară
ninge prăpădind,
Iubita
cântă la clavir.
Şi
târgul stă întunecat,
De
parcă ninge-n cimitir.
Iubita
cântă-un marş funebru,
Iar eu
nedumerit mă mir:
De ce
să cânte-un marş funebru
Şi
ninge ca-ntr-un cimitir.
Ea
plânge şi-a căzut pe clape,
Şi geme
greu ca în delir...
În
dezacord clavirul moare,
Şi
ninge ca-ntr-un cimitir.
Şi
plâng şi eu, şi tremurând
Pe
umeri pletele-i resfir...
Afară
târgul stă pustiu,
Şi
ninge ca-ntr-un cimitir.
MOINĂ
Şi
toamna, şi iarna
Coboară-amândouă;
Şi
plouă, şi ninge –
Şi
ninge, şi plouă.
Şi
noaptea se lasă
Murdară
şi goală;
Şi
galbeni trec bolnavi
Copii
de la şcoală.
Şi-s
umezi păreţii,
Şi-un
frig mă cuprinde
Cu cei
din morminte
Un gând
mă deprinde.
Şi
toamna, şi iarna
Coboară-amândouă;
Şi
plouă, şi ninge –
Şi
ninge, şi plouă.
PLUMB DE IARNĂ
Iarna,
de-o vreme, mă duce regretul
Prin
crânguri, pe margini de linii ferate –
Trec
singur spre seară pe ape-ngheţate
Când
fâlfâie, pe lume, violetul.
Paloarea,
mutismul minează-al meu piept
Pe
satele ninse crai-nou când apare;
Trec
singur pe poduri de fier solitare,
Şi-aştept
în zăpadă... dar ce mai aştept?
Hau!...
hau!... depărtat sub stele-ngheţate.
În
noaptea grozavă la cine voi bate?...
O,
vis... o, libertate...
Hau!...
hau!... depărtat sub stele-ngheţate.
DECEMBRE
Te uită
cum ninge decembre...
Spre
geamuri, iubito, priveşte –
Mai
spune s-aducă jăratec
Şi
focul s-aud cum trosneşte.
Şi mână
fotoliul spre sobă,
La horn
să ascult vijelia,
Sau
zilele mele - totuna –
Aş vrea
să le-nvăţ simfonia.
Mai
spune s-aducă şi ceaiul,
Şi vino
şi tu mai aproape, -
Citeşte-mi
ceva de la poluri,
Şi
ningă... zăpada ne-ngroape.
Ce cald
e aicea la tine,
Şi
toate din casă mi-s sfinte, -
Te uită
cum ninge decembre...
Nu
râde... citeşte-nainte.
