joi, 15 noiembrie 2012

LEONID DIMOV, POEMUL ODĂILOR


LEONID DIMOV
(11 ianuarie 1926 – 5 decembrie 1987)


VEGHE

Lăsaţi aici balerca fără toartă
Din gol, privirea să-mi înfig în artă.
Şi, când de smalţu-i orb voi obosi,
Să-i beau poşirca din afuzali.
Lăsaţi şi iataganul lângă mine
Să-mi fie-aproape, negura când vine,
Plecaţi acum, vedeţi-vă de treabă,
Rămân aici de pază, la tarabă,
Vântoasa, visele să nu le fure
Ce le-aţi adus în străchini din pădure.
Opaiţul l-aprindeţi, să-mi privesc
Cum şade umbra-n jilţ împărătesc
Şi mă lăsaţi aşa printre ulcioare
Să simt în unghii liniştea cum moare.

HARTĂ VECHE

Cavaleri de gheaţă fulguită
Îşi înclină pleoapa să mă mustre,
M-au învăluit într-o clipită
Asii necuprinse şi lacustre.

Berze verzi strivite de viteză
Au pornit spre piramide line,
Flutură năframe pe faleză
Fete dezvelite şi streine.

Într-un colţ, pe linii de sinelă
Trec corăbii cu sidef la pupă.
Numai una într-o radă goală
A rămas să navigheze după.


AMINTIRI (XXIII)

Pierdut-ai un pantof sorbit de clisă
Şi-atât de alb aduci piciorul gol,
La sâni încheietoarea ţi-e deschisă
Şi ţi-e stropită pulpa cu nămol,

Te văd în minte cum înoţi plăpândă
Vrâstată de frunzişe-n asfinţit,
Bolborosesc, înmărmurit, la pândă,
Descântece de creier pustiit,

N-am glas însingurarea-ţi să-l audă,
Aprind opaiţul şi tremur tot,
Că nu-ţi pot fi-n pădure călăuză
Şi fiare simt cum te presimt în bot.

POEMUL ODĂILOR

Ca seria spre fund să fie calmă
Sunt scoase uşile din loc în loc.
Adună-ţi umerii cei reci sub palmă,
Rămâi alături, să privim din toc.

E verdele grădinii primăvara
Înviorat cuminte, din brocart,
Şi scoica venusină cu ghitara
Închisă-n ea de-un Odiseu de cart,

E purpura adâncă-n draperie
Cu fluturi de email în curte-ascunşi
Şi mantii de prelaţi plecaţi să fie
În reci bazilici de pontife unşi,

E galbenul spătarelor de jeţuri
Cu bumbi albaştri în reţea dispuşi,
Din glastre cafenii când suie ceţuri
Şi scârţâie-n peisaje cărăbuşi,

E capa de mătase violetă
Nepăsător răsfrântă pe sofa,
Când aşteptarea înlemni, secretă,
Capacul cu păstori, de bescatea,

Este sideful spart peste platouri
Adus de caravele din ocean,
E-un alb veşmânt înăbuşind ecouri
Din catedrale, la sfârşit de an,

E marele chivot portocaliu
Cu sfinţi de sânge presăraţi în stea
Şi poartă-n miez. Mâneru-i negru-l ţin
Din răsputeri: îl trage careva,

E ultima în care, apoi, zac
Culorile din fiece odaie.
O scenă de irozi cu vârcolac,
Împreunarea lor, în mijloc, taie.