LEONID
DIMOV
(11 ianuarie 1926 – 5 decembrie 1987)
VEGHE
Lăsaţi
aici balerca fără toartă
Din gol,
privirea să-mi înfig în artă.
Şi, când
de smalţu-i orb voi obosi,
Să-i beau
poşirca din afuzali.
Lăsaţi şi
iataganul lângă mine
Să-mi
fie-aproape, negura când vine,
Plecaţi
acum, vedeţi-vă de treabă,
Rămân
aici de pază, la tarabă,
Vântoasa,
visele să nu le fure
Ce le-aţi
adus în străchini din pădure.
Opaiţul
l-aprindeţi, să-mi privesc
Cum şade
umbra-n jilţ împărătesc
Şi mă
lăsaţi aşa printre ulcioare
Să simt
în unghii liniştea cum moare.
HARTĂ
VECHE
Cavaleri
de gheaţă fulguită
Îşi
înclină pleoapa să mă mustre,
M-au
învăluit într-o clipită
Asii
necuprinse şi lacustre.
Berze
verzi strivite de viteză
Au pornit
spre piramide line,
Flutură
năframe pe faleză
Fete
dezvelite şi streine.
Într-un
colţ, pe linii de sinelă
Trec
corăbii cu sidef la pupă.
Numai una
într-o radă goală
A rămas să navigheze după.
AMINTIRI
(XXIII)
Pierdut-ai
un pantof sorbit de clisă
Şi-atât
de alb aduci piciorul gol,
La sâni
încheietoarea ţi-e deschisă
Şi ţi-e
stropită pulpa cu nămol,
Te văd în
minte cum înoţi plăpândă
Vrâstată
de frunzişe-n asfinţit,
Bolborosesc,
înmărmurit, la pândă,
Descântece
de creier pustiit,
N-am glas
însingurarea-ţi să-l audă,
Aprind
opaiţul şi tremur tot,
Că nu-ţi
pot fi-n pădure călăuză
Şi fiare
simt cum te presimt în bot.
POEMUL ODĂILOR
Ca seria
spre fund să fie calmă
Sunt
scoase uşile din loc în loc.
Adună-ţi
umerii cei reci sub palmă,
Rămâi
alături, să privim din toc.
E verdele
grădinii primăvara
Înviorat
cuminte, din brocart,
Şi scoica
venusină cu ghitara
Închisă-n
ea de-un Odiseu de cart,
E purpura
adâncă-n draperie
Cu
fluturi de email în curte-ascunşi
Şi mantii
de prelaţi plecaţi să fie
În reci
bazilici de pontife unşi,
E
galbenul spătarelor de jeţuri
Cu bumbi
albaştri în reţea dispuşi,
Din
glastre cafenii când suie ceţuri
Şi scârţâie-n
peisaje cărăbuşi,
E capa de
mătase violetă
Nepăsător
răsfrântă pe sofa,
Când
aşteptarea înlemni, secretă,
Capacul
cu păstori, de bescatea,
Este
sideful spart peste platouri
Adus de
caravele din ocean,
E-un alb
veşmânt înăbuşind ecouri
Din
catedrale, la sfârşit de an,
E marele
chivot portocaliu
Cu sfinţi
de sânge presăraţi în stea
Şi
poartă-n miez. Mâneru-i negru-l ţin
Din
răsputeri: îl trage careva,
E ultima
în care, apoi, zac
Culorile
din fiece odaie.
O scenă
de irozi cu vârcolac,
Împreunarea
lor, în mijloc, taie.
