Traian VASILCĂU – „CINE N-ARE PRUT N-ARE POEŢI”
***
La fluier vântu-ngână fără teamă
Cântecul ce-am rămas, tăcută mamă,
Şi numai iarba care eşti de-o viaţă
Îmbrăţişează paşii mei în ceaţă.
De te-aş vedea, aş fi copilul lunii,
Care se ia la ceartă cu nebunii
Şi-apoi surâde împăcat cu moartea,
Convins că-n ea îşi va găsi dreptatea.
***
Să fii tânăr poet e-o tragedie,
Atunci când harul îţi e dat din plin,
Ai fi iubit de l-ai avea puţin
Şi-ai fi pupat pe mâini şi scăfârlie,
Metaforele ţi-s scăpărătoare,
Îţi spun: «Maestre» când te întâlnesc
Şi cei cu nimb, şi cei ce lâncezesc
La poarta veşniciei trecătoare.
Îndepărtându-te, ei te hulesc,
Da-n gându-ţi poezia dă în floare
Şi-şi are leac de vis eternitatea.
Prin tine treci strigând: «Unde-i dreptatea?
Mai are rost
pe lume poezia?»
Şi îţi răspunde doar melancolia,
Şoptindu-ţi: «Fiul meu, decât ai spune,
Scrie, că-n
rest e doar deşertăciune».
***
Numele tău este copilul tău,
Îl duci de mână, îl aşezi pe gură
Să stea frumos, să nu mai fie rău,
Dar el necunten viaţa ta înjură.
Ai început să dori, e toamnă-n tine,
Culege-te ca pe un fruct de vis
Şi-aşază-te la geam, e cel mai bine,
Curând o să începi să mori precis.
Zâmbeşte-atât cât poţi, până-un narcis
Va crede că ai fost de-un gând ucis.
***
Galop de plopi a cotropit oraşul.
Toţi sunt bătrâni de frumuseţea lor,
O boala circulă fără de nume
Prin staţiile inimii în zbor.
Galop de plopi a ocupat oraşul,
Cine cutează-a-l mai elibera,
Când tremură de teamă orice piatră
Şi orice floare uită a striga?
Galop de plopi trece prin ochii noştri,
În goană calcă-n cioburi de-amintiri,
Dar sufletul din nou a prins să cânte,
Ducând în braţe roşii trandafiri.
***
Această ţară încă n-a murit,
Ştirea că-i bine pare-ne de-ajuns,
Iubirile în toţi au ruginit
Şi Domnul într-o taină s-a ascuns.
Ajuns-am să nu mai citim nimic,
Sinceritatea-n oameni se termină
Şi-n orice zi, precum un loz în plic,
Talentul surogatului se-nchină.
O, lume cu trecut sentimental,
Unde sunt azi copiii tăi, antumii,
Ce-n loc să mă conducă în spital
M-au internat în poezia lumii?
Şi-n contul somnului ce nu-mi mai vine,
De nu ştiu câte vieţi, ca o stăpână
Apare-n patul meu, să mă aline,
Eterna moarte c-o lalea în mână.
***
Mieii pasc doruri de argint pe deal,
Copacii-şi cos din umbra lor mantale,
Pe care-o să le rupă-un vânt barbar,
În ziua când îi vor ieşi în cale.
Poemu-acesta are cer senin,
Oricare literă din el e stea,
Dar nouri grei se-abat în limba mea
Şi păsări mari de pradă calea-şi ţin
Spre sufletul luminii ei. Amin.
VESTIREA LUMINII
Visul mi-am dus la curăţătorie
Şi pentru două veacuri, spun precis,
Mi-am luat provizii de melancolie
Din magazinul cerului, deschis.
E o minune doar că pot iubi
Şi-ncerc lumina să o pot vesti.
***
În mine a murit ceru-nstelat
Şi nu e niciun cimitir de cer.
Văzduhu-i de tristeţe semănat
Şi nicio şansă n-am să nu disper.
Mă sprijin în amiaza înserării
Care-am să fiu la prohodirea humii.
S-a dus ca un salariu viaţa lumii,
Doar vulturii mai sunt copiii mării
Şi-n haine zdrenţuite de holopi
Se duc, plângând, la-nmormântări de plopi.
***
Trăiesc în moarte ca-ntr-o gazdă bună,
De ce-n minciună mai trăieşti şi-acum?
Ea-ţi este casă, noaptea-n ea răsună
Cântând la harfe-mpotmolite-n fum.
Pe timp de moarte trec, pe timp de viaţă
Sub geamul ce te-arată-alunecând
La pieptul visului care te-ngheaţă.
În mine vulturii tresar ţipând,
Punând în praştii ciob de cer, l-avântă
Spre voluptatea lumii tale, sfântă.
Traian VASILCĂU
