Dorin TUDORAN – Romulus DIANU

INTERVIU [2]: Dorin TUDORAN – Romulus DIANU

(„NICI ADEVĂR FĂRĂ FRUMUSEŢE, NICI FRUMUSEŢE FĂRĂ ADEVĂR”)

1. NU ESTE MERITUL CUIVA DE A AVEA STRĂMOŞI;

GREUL ESTE DE A FI NOI ÎNŞINE NIŞTE STRĂMOŞI

– Deşi într-un preambul al acestei convorbiri îmi mărturiseaţi ca vă displac declaraţiile cu un caracter mai mult sau mai puţin intim, invitându-mă, din acest punct de vedere, la o conversaţie cât mai „albă”, vă rog, stimate Romulus Dianu, să acceptaţi în această discuţie măcar un „minim necesar” de asemenea întrebări. Asta pentru că mai tinerii cititori – ca şi mai tinerii dumneavoastră colegi – ştiu, din păcate, mult prea puţine lucruri despre autorul „Adoratei”. Şi-apoi, rostul acestui interviu este, cel puţin în ceea ce mă priveşte, nu doar de a urmări o „biografie a creaţiei”, ci şi acela de a lumina câteva momente mai importante din viaţa dumneavoastră. Căci, oricât de convins aş fi, la rându-mi, că opera nu este explicată prin viaţa autorului, cred totuşi că anumite momente biografice pot, dacă nu să explice, să justifice opera, cel puţin să se constituie în repere preţioase pentru descifrarea „biografiei creaţiei”.

– Chestiunea pe care am ridicat-o este aceasta: nu cumva vom exalta mai multă biografie decât operă? Nu cumva riscăm de a ostenta persoana în dauna creaţiei propriu-zise? Dar să începem.

– În documentarea prealabilă acestei convorbiri, mi-a fost imposibil să aflu data naşterii scriitorului Romulus Dianu... 

– Şi suferă cineva din cauza asta? M-am născut la echinocţiul de primăvară al anului 1905, la 21-22 martie, în Bucureşti, într-o familie ardelenească. Mama era născută Maiorescu. Nimeni dintre noi nu mai ştie tot atât de bine latineşte şi greceşte ca străbunicul scriitor Petru Maior, dar toţi am moştenit predispoziţia la tuberculoză şi la clasicismul umanităţilor! Nu este meritul cuiva de a avea strămoşi; greul este de a fi noi înşine nişte strămoşi.

– Despre ascendenţa din partea tatălui, ce-mi puteţi spune?

– Ramura păstorească a „mărginenilor” carpatini... a păstrat din transhumanţă spiritul aventurii. Unul dintre soţii bunicii mele paterne a făcut avere, într-o mină de diamant din Africa de Sud, şi a fost ucis, din greşeală, de un miner din tribul „bantu” care l-a confundat cu un englez, la Pretoria. Tata, care se înrudea cu vasta familie transilvană a compo­zitorului Dima,   a fost un modest ceferist, a adus pe lume şapte copii, apoi s-a reînsurat! Ce este de agrafat aici, la arabescurile biografismului literar?...

– Numele Dianu unde îşi are originea?

– Păstorii din Carpaţi au dezvoltat un comerţ prosper de lână, carne şi  brânză, cu Cetatea Romană din Dii (Cetatea dintr-o Zi), care astăzi se numeşte Vidinul. „Diienii” (cu doi i) semnificau numele unei meserii păstoreşti, care a contribuit la prosperitatea Brăilei şi, desigur, la faima hanului Vlăsiei, din Târgul de Lână, unde mama lui Mihai Viteazul a trăit ca hangiţă. Carpaţii     n-au fost niciodată un obstacol pentru români. Mulţi profesori braşoveni şi-au avut catedra în Muntenia, iar Anton Pann, care era născut dincolo de Dunăre, a fost dascăl-cântăreţ la biserica Sf. Nicolae din Şcheii Braşovului.

– Ce amintiri aveţi din anii copilăriei? 

– Ce-aş putea să vă spun? Regret că în incendiul de sub bombardamentele aeriene de la 7 mai 1944, am pierdut caietele manuscrise, copiate de mâna mea, după cărţi întregi din Iliada, Odiseea, de Klio, de Herodot, Hecuba de Euripide, cărţi greceşti şi latineşti. Poate totuşi, asta ar spune ceva azi, când învăţământul este nu numai obligatoriu, dar şi gratuit. Generaţia mea adesea n-a avut în ghiozdane decât caiete, fiindcă lipseau cărţile, sau erau excesiv de scumpe, ca şi taxele şcolare. Aşa s-au format – copiind cărţile în caiete –latiniştii şi heleniştii de la Colegiul Sfântul Sava, din anii aceia: Athanasie Joja, Ion Filionescu, N. Toma, G. Nica, Corniv şi alţii. Dacă mai aveţi nevoie de argumente în această direcţie, întrebaţi-i pe colegii noştri George Macovescu, Mircea Grigorescu, Tiberiu Ricci şi pe toţi aceia care onorează ţara prin hărnicie şi modestie, deprinse de pe atunci, de pe băncile de la Colegiul Sf. Sava. Am fost o generaţie greu încercată, care s-a salvat exclusiv prin muncă. Cei răsfăţaţi s-au risipit ca pleava. Trebuie să-ţi spun însă că tot ce era copiat de mână era, implicit, şi bine învăţat. Chiar şi azi vă pot recita versurile lui Homer despre drama expatriatului, care este Odiseea, sau texte de artă politică primitivă, în limbajul lui Xenofon, în „Anabasis”. Asta, poate, şi pentru că la secţia clasică, la Sf. Sava, n-am avut colegi!...

– Cum adică?

– Adică aşa: în clasă, patru ani de zile, ne aflam doar doi – profesorul şi eu. Exista şi un avantaj: fiind singurul elev în clasă, eram şi cel dintâi!

– Reîntorcându-ne în timp, aş vrea să vă întreb ce vă mai amintiţi despre primele lecturi?

– Mama avea un singur demon: pe mine. M-a „supraalimentat” cu lecturi. Aveam impresia că se întreabă: „Oare ce va citi mâine băiatul acesta?”. Învăţasem limba franceză încă înainte de a merge la şcoală. Asta mi-a dat posibilitatea să am acces nu numai la literatura franceză, dar la tot ce găseam tradus în limba lui Voltaire. Marea mea fascinaţie a fost, fără îndoială, literatura rusă: Dostoievski, Tolstoi, Kuprin, Gorki. Mai târziu, când am ajuns la „Rampa”, am tradus şi publicat „Spovedania lui Stavroghin”, în foiletonul ziarului.

– Dintre scriitorii români, spre cine se îndreptau preferinţele dumneavoastră?

– Având marile repere ale literaturii europene, încă de la o vârstă fragedă, preferinţele mele, cum le numiţi, pentru scriitorii români, erau mai restrânse. Îl iubeam pe Eminescu; el era cunoscut ca „tatăl nostru”. Citeam cu vene­raţie pe Coşbuc, Goga şi întreaga creaţie literară a secolelor de suferinţă naţională.

2. NICOLAE TITULESCU, PROFESORUL MEU

DE „PROPRIA CAUZĂ”

– Ceva mai înainte spuneaţi că, mai târziu, când aţi ajuns la „Rampa”... Cum aţi ajuns la „Rampa”?

– Am trimis trei strofe, în total douăsprezece versuri, la acest ziar de teatru, literatură, artă plastică, muzică, sport etc. Directorul Scarlat Froda, care tocmai publicase cronica cea mai poetică pe care am citit-o vreodată, despre „Heidelbergul de altădată”, m-a invitat să mă cunoască. El însuşi mi-a mărturisit că se aştepta să fiu o poetesă, o fată! Mă rog, nu trebuie să brodez prea mult în privinţa asta! Dar, pe atunci, se zicea: „În presă intră cine vrea şi rămâne cine poate”!... Am cunoscut la „Rampa” spirite fermecătoare, pe: N.D. Cocea, Porsena, Tudor Muşatescu, Vasile Timuş, Ion Massof ş.a. Primele mele convorbiri duminicale, cu oamenii excepţionali, în „Rampa” le-am publicat, începând din 1926. „De vorbă cu X, despre el şi despre alţii”. Astfel, am trăit în anii aceia sub vraja unor oameni ca Al. Davila, Iacob Negruzzi, T. Arghezi, M. Sadoveanu, George Enescu, Panait Istrati, Minulescu, Leon Feraru, Adrian Maniu, Ion Pillat, Horia Furtună... Tudor Muşatescu a deschis o breşă înspre teatru, şi astfel convorbirile noastre duminicale s-au înfrumuseţat cu un alt curcubeu.

– Aveţi şi alte amintiri din perioada aceea?

– Într-o bună zi a venit la redacţie un domn Teodorescu, pe care-l cunoşteam de mai bine de zece ani. Băiatul lui, Eliazar, îmi fusese coleg de promoţie, iar dom­nului Teodorescu îi purtam plăcute amintiri: domnul Teodorescu dându-ne dulceaţă, domnul Teodorescu povestindu-ne etc. Şi, în acea zi, la „Rampa”, domnul Teodorescu venea spre a-mi face o surpriză: să-mi ofere un volum cu poeziile sale, intitulat „Cuvinte potrivite”! Era Arghezi!

A doua amintire se leagă de un alt ilustru şi mare bărbat: Nicolae Titulescu. Scrisesem despre cartea unui craiovean; nu ştiam că e prieten cu Titulescu. Citind cele scrise de mine, Nicolae Titulescu mi-a transmis că vrea să mă cunoască şi m-a invitat la el. Primul lucru pe care m-a sfătuit să-l fac a fost acela de a-mi satisface stagiul militar. Când m-am întors din armată, mi-a spus: „Trebuie să lucrezi la o gazetă politică. Ce să faci la «Rampa»? Să te-nfuzi într-un cotlon, care nu te poate duce decât, cel mult, spre culisele teatrului?”. Aşa am ajuns la „Curentul”. Pot spune că Nicolae Titulescu a fost profesorul meu de „proprie cauză”. Am început să lucrez cu el, l-am însoţit în marile sale călătorii de lucru de la Londra la Geneva, de la Paris la Roma, până la Ankara. Am fost acreditat la Societatea Naţiunilor, până la izbucnirea războiului, când nimeni n-a mai fost liber.

– Ce fel de temperament era Titulescu?

– Olteanul acesta genial avea ceva reavăn, curat; era, uneori, copilăros ca orice om superior. Când lucra însă, devenea de nerecunoscut. Privindu-l, îţi dădeai seama că, într-adevăr, te afli în faţa unui mare om. Dar atât despre el, cât şi despre Arghezi, despre Sadoveanu şi Galaction am să încerc să public o carte inedită, despre oamenii de atunci, sub titlul „Portrete neverosimile”, pe care mi le-a copiat recent soţia mea. Am lucrat în presă cu talente dintre cele mai alese, precum T.T. Branişte,. Gala Galaction, Cezar Petrescu, Gib Mihăescu, N. Tonitza, Eman Ciomac, I. Vinea şi alţii. Toţi erau personalităţi reputate. Eu aveam vârsta de 25 de ani! Mare lucru este de a avea acest capital. Nu existau gratuităţi, nici generozităţi. Scriam mici articole „de culoare”, pentru pagina a doua.

– Ce înseamnă articol „de culoare”?

– Scriam despre evenimente marginale, nişte articole în care expresia scrisului, spiritul, documentarea întreceau importanţa faptului comentat.

– De cine aţi fost mai apropiat?

– De Vinea.

– N-aţi vrea să-mi spuneţi câteva lucruri despre el?

– Era un scriitor atât de talentat, încât i se ierta faptul de a fi şi un bărbat frumos, foarte atrăgător, de o educaţie desăvârşită, neostentativă, un coleg ideal. De altfel, lui îi datorez trecerea mea de la pagina a doua la pagina întâi.

- Cum s-a produs acesată „avansare”?

- Într-o vară, el era din nou îndrăgostit, şi zor-nevoie, trebuia să se ducă, împreună cu noua lui ispită, două luni la Paris! Dar el n-avea concediu decât o lună! Mi-a spus: „Mi s-au aprins din nou călcâiele. N-am să pot reveni după     o lună de la Paris. Începând cu data de... ca să nu am niciun conflict cu patronul, scrii articolele politice pentru pagina întâi, mă semnezi şi le duci la redacţie”. Aşa am şi făcut!... Când s-a întors, mi-a cedat întregul său salariu care era de vreo trei ori mai mare decât al meu – dar m-a şi dat de gol! Într-o conferinţă de presă a spus: „Scrie Romulus al nostru la pagina a doua, dar e foarte bun şi-ntra-ntâia, când semnează... Vinea”!...

3. GENERAŢIA MEA A FOST O MARTORĂ DE BRILIANŢI – SECUNZI ÎNTRE DOUĂ LUMI FUNDAMENTAL DEOSEBITE

- În această vreme, în care făceaţi gazetărie, scriaţi şi literatură?

- Nimeni nu-şi ostentează primele încercări. Eu m-am născut în literatură, ca melcul în coaja lui!... I-am arătat câteva lucruri lui Arghezi şi i-am povestit că am nişte insomnii cumplite. M-a învăţat următorul lucru: „Uite ce e, dragă: pune-ţi ceva pe noptieră, ceva care-ţi place. Lapte, de exemplu. Şi când te trezeşti, noaptea, în loc să-ţi tot zici «de ce n-oi fi putând dormi», bei o gură de lapte şi zici «bine că m-am sculat să beau o gură de lapte»! Şi uite aşa o să te linişteşti”. Era paternal şi blând Arghezi, în anii aceia... Revenind la literatură, dar rămânând la Arghezi, vreau să-ţi spun că el mi-a scris o prefaţă pentru „Adorata”, dar mi-a trimis-o prea târziu. Am publicat-o într-o revistă care se numea „Cronicarul”. În prefaţa aceea a evocat el tripla noas­tră prietenie: domnul Teodorescu, Eliazar şi eu!...

– Cum aţi debutat?

– Debutăm în fiecare zi. Niciodată n-am mai avut vârsta de azi. Folosim experienţă veche, la împrejurări absolut noi. În artă nu există „profesionalism”, nici „homo faber”, nici artizanat. Zaharia Stancu a ales din paginile „Contim­poranului” (pe care-l publicau Ion Vinea şi Marcel Iancu) câteva poezii publicate de mine şi astfel, graţie „Antologiei” sale, Lovinescu însuşi m-a apreciat ca poet, în lirica cea mai nouă de atunci. În realitate, pentru mine, marea poezie se află în proză, unde metronomul, rima, ritmul şi metrica nu debilitează viaţa. Dacă vorbele n-ar rima, cunoşterea poetică ar fi incomparabil mai legată de activităţile umane. Vrând-nevrând, cântăm la o orgă de aer vibrant, prin fiecare frază! Veţi fi surprins aflând că am publicat câteva poezii chiar în revista dumneavoastră, la „Luceafărul”, una despre „Delta Dunării”, alta „Alăuta”, cu aluzie la eroul constructor, foarte actual: „Când am fost la ceasul greu, / Alăuta mi-am fost eu”. Am scris un singur volum de lirică, încă nepublicat. Ca să produc plăcere tuturor, l-aş intitula: „Nu mai fac”!...

– N-aţi publicat primele versuri chiar în revista elevilor de la Colegiul Sf. Sava?

– Da! Revistele elevilor au un rol educativ remarca­bil. Este mai înţelept ca un tânăr să diavolească alfabetul şi să flirteze cu Muza, decât să vegeteze în mireasma de doagă a bodegilor! Generaţia noastră nu avea nici costume, nici bani, nici nu ştia să danseze. Unica ei salvare era de a se cufunda în cărţi.

- Aş vrea să trecem la debutul propriu-zis, adică la „Viaţa minunată a lui Anton Pann”, publicată în 1928, în colaborare cu Sergiu Dan.

- Bucuros. Sergiu Dan a fost, chiar de la debut, de o inteligenţă seducătoare. Istoria ne situează prin vârstă, între rândurile soldaţilor din primul război mondial. Războiul a lăsat în urmă trei mari categorii: morţii, invalizii şi... deco­raţii! De la generalul Averescu până la mareşalul Antonescu, scriitorii, artiştii, pictorii n-au putut fi mai mult decât un cimitir de idealuri, sub piatra tombală a conservatismului. Tinerii n-au acceptat situaţia de subalterni, şi găsim tineri democraţi în mai toate redacţiile, martorii epocii şi brilianţii-secunzi, între două lumi fundamental deosebite.

- Cum aţi scris „în doi” „Viaţa minunată a lui Anton Pann”?

– Arghezi a fost omul care a reînviat figura lui Anton Pann, cel mai mare poet român, înainte de Eminescu. El a presimţit just rostul boemului dascăl - Anton Pann, într-o societate nepregătită pentru a-l primi şi preţui. Am discutat cu Sergiu Dan, în mizeria aceea rezervată scriitorilor. Prân­zeam împărţindu-ne porţiile pe din două şi ne schimbam cravatele între noi, ca să părem a avea mai multe! Simulam bunăstarea, aşa cum alţii simulau mizeria!... Ne-am împărţit cu amănuntul timpul liber, pentru a studia, la Academie, documentele referitoare la Anton Pann, pe urmele lui Theodorescu G. Dem. Am găsit atunci valo­roase manuscrise tăiate cu foarfeca, pentru a se face din ele capace la „gavanoase” de dulceaţă, am constatat că „dulcii” noştri liberali tăiaseră cu acul şi cu lama de ras unele articole politice ale „conservatorului” Eminescu!... Dar unde să scri­em cartea? Am scris-o prin localuri, unde beneficiam de lumină electrică gratuită! Când totul a fost dus la bun sfârşit, şi am fost întrebaţi,  ca şi azi, cum am reuşit să evocăm împreună fresca unei epoci, Sergiu Dan, care părea a fi mai puţin emotiv decât mine, a răspuns cu umor amar: „Eu am scris consoanele, iar Dianu vocalele”!...

– Tot nu rezultă clar cum aţi scris-o!

– Noi am contopit documentarea, iar la transcriere, fiecare a dictat celuilalt capitolul respectiv din planul cărţii.

– Exact acest moment mă interesează. Oricât de prieteni eraţi, oricât de comun era planul după care vă documentaseţi, îmi vine greu să cred că puteaţi avea, chiar tot timpul, aceleaşi păreri despre viaţa, unele dintre momentele ei, a lui Anton Pann, despre opera lui. De fapt, vreau să vă întreb care este secretul colaborării în cazul scrierii unei cărţi „în doi”?

– Am avut, cum să nu, „discuţii”, mai ales când am ajuns la momentul 1848. Eu aveam unele păreri mai puţin realiste, cu privire la acea perioadă. Nu eram sigur dacă era o revoluţie făcută, cu sau fără popor. Mi se părea mai mult că fără. Gândeşte-te, Bibescu îi arestase pe toţi, cum şi când a vrut. Magheru îşi rostea discursurile pe butoaie şi multe dintre cele scrise de el, citite, păreau ridicole. Vasile Alecsandri era „bolnav diplomatic”!... În ceea ce priveşte secretul scrierii unei cărţi în doi, cred că el nu stă într-o ciocnire de rivalităţi, ci într-un spirit de permanentă, dar superioară şi, mai ales, reciprocă stare de înţelegere. Aşa cred că au făcut-o şi fraţii Grimm, şi fraţii Tharaud şi mulţi alţii. În ceea ce mă priveşte, „Viaţa lui Anton Pann” nu a fost o carte scrisă, în nici un moment, à contre coeur, ci mereu cu iubire şi stimă pentru suferinţele poporului.

– Cum a fost primită cartea?

– Extraordinar! Pe banderolă, cartea a fost recoman­dată de Goga!

– Cine a scris despre ea?

– Cezar Petrescu, Perpessicius, Călinescu, Cioculescu, Vinea, Şuluţiu, Aderca, Lovinescu. Vaste capitole ale cărţii au fost publicate de Camil Petrescu în „Universul literar”, al cărui director i-a fost, înainte de 1928.

– Care vi s-au părut a fi cronicile cele mai exacte?

– Cele ale lui Cioculescu şi Perpessicius.

– Pentru că aţi pomenit aici nume ilustre, mai ales de critici, vreau să vă reamintesc ce scria G. Călinescu despre dumneavoastră, la pagina 712 a „Istoriei...” sale: „Ar fi nedrept, într-o literatură încă restrânsă, a nu cita romanele lui Romulus Dianu, romane de magazin ilustrat, ce-i drept croite şi înseilate rapid, dar dovedind o tehnică franceză şi un umor de blazare, superioare adesea industriei lui Cezar Petrescu”. Cum vi s-au părut atunci şi cum vă apar azi cele scrise de Călinescu despre literatura dumneavoastră de până la acea oră?

– Atât Călinescu, cât şi Cezar Petrescu, după 1945, au fost membrii  ai Academiei. Dacă absolutizăm ceea ce aţi citat din critica lui Călinescu, rezultă că cel puţin unul dintre cei doi scriitori nu şi-ar fi meritat onoarea de academician! Părerea mea este că Toată-Lumea este mai inteligentă decât domnul de Voltaire! „Enigma Otiliei” şi „Scrinul Negru” dau măsura geniului de prozator al lui Călinescu şi l-am admirat totdeauna. Dar când el a scris pentru teatru, sau poezie lirică, sau când a bombardat cu prăjituri cu frişcă, la „Capsa”, pe bravul critic N. Davidescu, el a fost tot atât de rezonabil?

– Pentru epoca aceea, găsiţi un critic cu o vocaţie mai mare decât a lui Călinescu?

– Călinescu are în scrisul lui un „vino-ncoace” ire­zistibil, de artist, dar nu şi o inimă rece, de magistrat. Pentru mine, romancierul Călinescu este mai strălucit decât criticul. Vocaţia de judecător, care n-a cedat altor veleităţi, a fost Şerban Cioculescu, care a muncit ca un eremit, ani de zile, în presa de stânga, harnic în brazdă, sagace în prezentarea operei lui Caragiale, critic de vremuri grele, primul care a analizat cu adâncime opera lui Arghezi, sub bombardamentul de foc al lui N. Iorga. Ca un viteaz cal de tun, Cioculescu nu s-a lăsat intimidat de nimeni şi de nimic. Nu şi-a arogat stilul elegant al lui Emile Faguet, n-a făcut dantelărie critică. El şi-a păstrat faţă de opere şi scriitori probitatea intelectuală a lui Ibrăileanu, a lui Perpessicius. Acestea zicând, nu scad întru nimic fastul de talent al lui Călinescu.

– Care au fost raporturile dumneavoastră cu Lovinescu?

– Lovinescu era o comoară, ca şi Camil Petrescu, sau ca G. Călinescu, dar eu n-am frecventat cenaclul din strada Câmpineanu, fiindcă mi se părea un lux de timp, o risipă de mărunţiş inteligent, cu mult cuconet guraliv sau monden. Din condiţia socială în care m-am născut, eu n-am ieşit decât prin muncă continuă şi grea. Timpul meu însemna bani, singurii mei banii! Cu puţin înainte de moartea lui, l-am întâlnit pe Lovinescu, ne-am plimbat şi i-am explicat ce mă ţinuse departe de el. „Domnule Dianu, nu prea m-ai iubit”, mi-a reproşat. Dacă mi-ar fi plăcut fanfara succesului imediat, m-aş fi făcut actor sau balerin, sau sportiv de performanţă. Am fost şi am rămas un om sfios, şi am oroare de orice cabotinaj. Lovinescu a înţeles. Din istoria lumii ador două umbre feminine liniştite: Hellene Keller, surdă-mută-oarbă, care a scris totuşi trei cărţi geniale, şi compozitoarea Thereza Paradies, care, oarbă fiind, a învăţat totul în afară de arta contrapunctului!.... Tăcerea începe să fie de aur, totdeauna când e prea târziu!...

4. A TREBUIT SĂ TRĂIESC O VIAŢĂ,

PENTRU A-MI ÎNŢELEGE PROPRIA VIAŢĂ

– După doi ani de la apariţia „Vieţii lui Anton Pann”, aţi publicat „Adorata”. De data aceasta o semnaţi singur, aşa încât mi se pare adevăratul dumneavoastră debut. Are vreo „istorie” deosebită?

– „Adorata” este un roman-cântec al adolescenţei. Toţi eroii „Adoratei” sunt nişte îngeri ultragiaţi de societatea burgheză, mutilaţi, învinşi. Aşa cum am spus şi altă dată, „libertatea” aceea era, de fapt, destrăbălarea indiferenţei partidelor şi guvernelor faţă de problemele viitorului. De ruşinea realităţii, stratul social de mijloc (Mittelstand-ul) lipsit de bunuri concrete, îşi cumpăra aparenţe. Burghezia era ca un tramvai care ducea mortul-sănătos, până la cimitir, cu preţ redus!... Romanul a avut un succes nesperat. S-au vândut fulgerător, în 50 de zile, două ediţii, dintre care una era ilustrată, pe hârtie „chamois”, de artistul-pictor Sin. „Adorata” este un portret care suspină, mai mult decât „Nopţi la Ada-Kaleh”, sau „Târgul de fete”.

– Cine a scris despre ea?

– Cam tot cei care scriseseră şi despre prima carte. Şi „Adorata” a fost excelent primită. Camil Petrescu mi-a spus „Ai ratat pe puţin o carte genială”, dar cam exagera Camil!

– Vorbiţi-mi puţin despre Camil Petrescu!..

– Era adorabil, de o inteligenţă extraordinară, un solist al conversaţiei, iritabil, avea numai fulgere şi cartuşe în gură! Era arţăgos, şi sărea, din te miri ce. Mi-amintesc de o iarnă cu zăpadă mare. Împreună cu Vinea şi Camil am intrat la restaurantul „Elysee”. Camil i-a strigat „garçon”-ului: „Mie să-mi dai o ţuică fiartă!”. Un necunoscut, care intrase imediat în urma noastră, a spus: „Şi mie una”. Camil a strigat ca ars: „Dumneata, dacă vrei o ţuică, spune: Dă-mi, te rog, o ţuică, nicidecum: «Şi mie una», că nu eşti cu mine”! Şi pentru că a venit vorba de acea seară, hai să-ţi mai povestesc ceva. Uite, n-am înţeles niciodată cum nişte oameni atât de dotaţi, cum erau Camil, Vinea (şi nu numai ei), pot discuta la nesfârşit pe o „temă” de... nediscutat. În seara aceea s-au ciondănit pe chestiunea „Cine e mai mare? Stendhal sau Proust”? Vinea „ţinea” cu primul, Camil cu cel de-al doilea. La un moment dat, Camil m-a întrebat „Tu ce crezi? Stendhal ori Proust?”. „Gâscă e bună ca gâscă, peştele ca peşte”. El s-a enervat cumplit şi mi-a spus: „De mâine nu mai scrii la «Cetatea literară»!”. Omul acela eminent şi desfătător, deraia, câteodată, ca o jucărie stricată. Avea calităţi şi defecte admirabile!

– ...Să trecem la altă întrebare: regretaţi vreunul dintre lucrurile pe care nu le-aţi realizat?

– Regret, printre altele, de a nu fi tradus, în anii tineri, un roman „ORO”(aurul) de Blaise Cendrars. Iată-l, în rezumat: în timpul Reformei, în Elveţia, un oarecare Suter (un fel de „escu” elveţian), s-a despărţit de soţie şi a trebuit să se expatrieze, de la Basel, în America. Pe noul continent, el s-a tocmit ca slugă. După trei ani, cu ardoarea elveţiană, el economisise bani şi-şi cumpărase pământ, pe care l-a acoperit cu plantaţii roditoare, avea şi turme de cornute, în California. Într-o zi, la nişte socoteli cu ciobanii lui, pe un tăpşan de iarbă, pe malul unui râu, Suter a râcâit o stâncă, cu un târnăcop, iar stânca s-a rostogolit spre apă: era o enormă pirită auriferă. El a rugat pe ciobani să nu trădeze acest secret nimănui, că îi va îmbogăţi grabnic. Unul însă nu şi-a ţinut gura, şi a vorbit prea mult de aurul perimetrului lui Suter. Mii de emigranţi au năvălit pe plantaţia elveţianului, au tăiat pomii, au instalat corturi. Suter i-a chemat la judecată. Un judecător integru i-a dat câştig de cauză. În noaptea ce a urmat, tribunalul a ars până la temelii. Înainte de altă judecată, Suter şi-a adus în California băiatul, care era avocat, la Basel. Acesta a fost imediat asasinat. Al doilea băiat pe care l-a chemat din Elveţia, a trecut de partea invada­torilor. Într-o dimineaţă a fost găsit, pe treptele tribunalului, cadavrul unui bătrân care avea doi desagi, de gât: într-unul se aflau nişte resturi de mămăligă, iar în celălalt, Suter avea acte care dovedeau că el este proprietarul oraşului San Francisco (se clădise oraş pe pământul lui!), dar nu exista nici un judecător pe lume care să-i dea dreptate, fiindcă raţiunea socială este mai puternică decât raţiunea de drept. Editorii au respins oferta mea de a traduce acest roman. La scurtă vreme, a izbucnit al doilea război mondial. Mi-a trebuit să trăiesc o viaţă întreagă, pentru a înţelege bine forţele naturii, la care m-am referit în cărţile mele de mai târziu, „Trandafiri de octombrie     şi alte surâsuri”, „Fauna Bufonă” şi alte scrieri uitate.

Dorin TUDORAN

(Din vol. BIOGRAFIA DEBUTURILOR, 1978)