Ştefan
Aug. DOINAŞ – „Evocări: «ION MOTOARCĂ»”
De ani
de zile mă urmăreşte o amintire urâtă, un fals literar regretabil: inventarea „din neant” a poetului Ion Motoarcă. Zic
„din neant” deoarece persoana despre
care va fi vorba nu avea nici un dram de talent poetic (şi, de altfel, nici
ambiţia de a deveni scriitor). Aşa încât rândurile ce urmează vor fi mai puţin
creionarea unui profil, cât o mărturisire necesară, venind după o prea lungă
tăcere, după o trecere de timp care, de altfel, s-a răzbunat din plin asupra
mea. Cu opt ani mai tânăr decât mine, consăteanul meu Ion Motoarcă era elev în
clasa a VIII-a la Liceul „Moise Nicoară”
din Arad, în timp ce eu ajunsesem „profesor
de ciclul II” la şcoala elementară din comuna mea natală. Era un tânăr
foarte inteligent, simpatic, un elev eminent, fiu al unui croitor chiabur care
– ascunzându-şi detestata (pe atunci) origine socială – devenise ute-cist şi a
cărui intrare la universitate se anunţa a fi problematică. Totul a început
printr-o provocare: citind noua poezie românească din acei ani, Ion Motoarcă
şi-a exprimat în faţa mea admiraţia – sinceră sau prefăcută? – pentru lirica
lui Dan Deşliu şi Eugen Frunză. I-am ripostat, spunându-i că nu e vorba de o
poezie adevărată, de valoare, ci de simplă versificaţie, aşa cum aş putea să „comit” şi eu în cantităţi industriale.
Ca dovadă, şapte zile mai târziu, când elevul venise acasă într-o sâmbătă, i-am
arătat câteva producţii, „fabricate” la
repezeală. A fost încântat şi m-a somat să le public.
– Publică-le tu! i-am răspuns. Din clipa asta îţi aparţin.
Tânărul meu amic a marşat la invitaţia mea, făcută mai mult în glumă: le-a
trimis la revista „Contemporanul”,
sub numele său. Peste câtva timp, un redactor al acestei publicaţii a descins
în sala profesorală a liceului din Arad, unde – spre uimirea totală a
profesorilor – a dezvăluit că premiantul Ion Motoarcă este un poet de talent.
Peste alte câteva zile, în revista amintită apărea poezia „Agronomul”, însoţită de o scurtă prezentare elogioasă, având ca
titlu: „Un nou poet: Ion Motoarcă”. Faptul
acesta a constituit o surpriză de proporţii şi în cercul literar din oraş,
condus de bătrânul Al. Popescu-Negură; nimeni nu auzise până atunci de numele
tânărului scriitor. Acesta a fost trimis de urgenţă la Congresul Tinerilor
Scriitori din Bucureşti, de unde s-a întors încărcat – şi puţintel ameţit – de
elogiile unei tinere colege: poeta Veronica Porumbacu.
II
Absolvind liceul, Ion Motoarcă trebuia să se înscrie la universitate. L-am
sfătuit să reziste ispitei de a urma cursurile Facultăţii de Litere şi
Filosofie – pentru care nu avea înclinaţii deosebite – şi să cedeze vocaţiei
sale: aceea de a deveni student al Facultăţii de Chimie. În acelaşi timp, îl
avertizasem să nu accepte să fie trimis la Şcoala
de Literatură „Mihai Eminescu”, pentru că pofta mea de a produce versuri
socialiste avea să treacă, iar el risca să rămână „descoperit”. La Cluj se aflau, în acelaşi timp, prietenii şi
colegii mei din fostul „Cerc Literar”
din Sibiu: încă din 1947, noi – după încercări nu prea lăudabile de a înfiinţa
o revistă a noastră, aşa cum fusese „Revista
Cercului Literar”, care apăruse în 1945 în burgul de pe malurile Cibinului
– luasem decizia de a ne împrăştia care încotro, impunându-ne un fel de „exil interior”, întrucât vedeam limpede
că nu se mai putea face cultură adevărată. Unii dintre noi părăsiserăm Clujul,
dar alţii – precum I. Negoiţescu, Eugen Todoran, Ion D. Sârbu, Radu Enescu şi
Cornel Regman – se aflau încă acolo, în capitala Ardealului. Acesta din urmă
era chiar redactor la revista „Almanahul
Literar”, condusă de poetul Anatol E. Baconski, unde scria sub pseudonimul
Dan Costa. N-am ezitat să-i spun lui Ion Motoarcă, deosebit de ritos, că aceşti
prieteni ai mei aveau nas prea fin ca să nu recunoască în felul său de a
versifica o amprentă cunoscută, preacunoscută lor. De aceea l-am sfătuit să nu
se ferească de a face cunoştinţă cu ei – o cunoştinţă care putea să fie nespus
de profitabilă pentru educaţia sa literară; dar să nu recunoască nicidecum că
ar fi consătean cu mine, ci doar că era un admirator al poeziei mele, pe care o
cunoştea din diverse reviste mai vechi. În Cluj, tânărul poet a fost imediat
luat în braţe de revista condusă de A.E. Baconski, care-i solicita colaborarea.
Între timp, eu fusesem mutat la şcoala din comuna Hălmagiu; de acolo îi
trimiteam cu regularitate poeziile pe care mă amuzam să le scriu, iar el îmi
expedia onorariile primite. Consacrarea definitivă a noului scriitor Ion
Motoarcă s-a făcut cu ocazia unui concurs iniţiat de revista amintită. Motoarcă
mi-a spus că-i este peste putinţă să nu participe la „întrecere” şi m-a rugat să-i trimit ceva demn de competiţia
respectivă. Atunci am luat un ziar – tocmai fusese tipărit în „Scânteia” un măreţ plan graţie căruia „lampa lui Ilici” avea să fie introdusă în cele mai mărunte cătune ale ţării – şi am compus
un „Poem al Electrificării” în XII cânturi. Ion Motoarcă a obţinut premiul I, ex aequo cu „Balada cincisutistului” de Ion Brad.
Poetul meu devenise o mică vedetă a lumii literare din Cluj. Dar şi bănuielile
prietenilor mei literaţi se accentuaseră, ceea ce se putea deduce din ironiile
cu care Ion Motoarcă era întâmpinat de Cornel Regman.
III
Între timp, experimentul meu prozodic atinsese punctul de saturaţie. O
anumită demonstraţie fusese făcută, nu atât pentru mine, cât pentru cel care –
în primul rând – profita de ea. L-am pus în gardă pe prietenul meu, şi – ca să
elimin spaimele lui, care deveniseră un adevărat coşmar – l-am sfătuit pe larg
cum să procedăm pentru a-şi asigura o retragere demnă şi credibilă din „câmpul literelor”, cum se spunea pe
vremea aceea. Expresia aceasta – „câmpul
literelor” – îmi plăcea cu atât mai mult cu cât un activist – de altfel,
simpatic – de la raion mă amuzase grozav la o şedinţă unde ne îndemnase „să nu ne culcăm pe lanul victoriei”... Tânărul
poet Ion Motoarcă a cerut – şi, fireşte, a obţinut – o documentare la Arad,
oraş în care se evidenţiaseră nişte fenomenale ţesătoare, pentru a scrie un
poem în cinstea lor. A elogia un „om al muncii”, mai
ales un stahanovist, era un fapt care demonstra că scriitorii sunt alături de
popor. Cum eu nu mai fusesem niciodată într-o fabrică, ne-am dat întâlnire la
Arad, iar el mi-a relatat ceea ce văzuse acolo. I-am spus atunci că poemul pe
care i-l voi trimite are să fie criticat de redactorul-şef, care-i va propune
diverse modificări strict necesare, care să îndepărteze orice interpretare
eronată. I-am recomandat să nu fie de acord cu sugestiile pe care i le va face
A.E. Baconski, şi mai ales să-i riposteze acestuia – direct în faţă – că n-are
de gând să primească lecţii de la un poet mai puţin înzestrat ca el.
– În rest, l-am asigurat eu, contează pe mândria lui Anatol E. Baconski.
Lucrurile s-au petrecut întocmai. Poemul „Ţesătoarele” a fost în general apreciat, dar respectându-se
indicaţiile redactorului-şef. În schimb, poetul Ion Motoarcă a căzut definitiv
în dizgraţie. Tot ce i s-a mai publicat în „Almanahul
literar” a fost o traducere – din rusă, mi se pare – pe care, culmea!, o
făcuse chiar el. Peste ani, aveam să aflu că una dintre acuzaţiile aduse lui I.
Negoiţescu, privind atitudinea sa „duşmănoasă”
faţă de regim, era aceea că prietenul meu l-ar fi convins pe „marele poet Ion Motoarcă să nu mai scrie
poezie socialistă şi să se retragă din literatură”... Cariera lui Ion
Motoarcă s-a împlinit, aşa cum era de prevăzut: absolvent al Facultăţii de
Chimie, el a ajuns un foarte apreciat profesor de specialitate la Liceul „Moise Nicoară”, apoi inginer chimist la
o întreprindere din Arad. Din păcate, o boală necruţătoare l-a secerat în
floarea vârstei. Pentru cei care ar fi curioşi să cunoască aprecierea de care
s-a bucurat poetul Ion Motoarcă, ţin să precizez că, într-una din ultimele sale
scrieri, bătrânul critic Perpessicius are un articol intitulat „Poezie şi electrificare”, care conţine
câteva citate din poemul premiat. Am scris aceste rânduri pentru a limpezi o legendă
puţintel cam ceţoasă. Cred că nu e niciodată prea târziu pentru a ne mărturisi păcatele
tinereţii...
Ştefan Aug. DOINAŞ
