Eugen
NEGRICI – „TEORIILE RECEPTĂRII.
TRANSFERUL PRODUCERII
DE SENS CĂTRE INTERPRET. INTERPRETUL-COAUTOR”
Este, cred, necesar să
reexaminăm contribuţiile cercetării semiotice, recente sau relativ recente, spre a vedea care din
câştigurile ei ne-ar putea fi de folos şi
ne-ar îndreptăţi demersul. Cele mai multe studii se referă la text, în sens
restrâns, adică la textul verbal şi mai ales la cel literar, dar procedeele, conceptele, viziunea şi concluziile autorilor
acoperă, mulţumitor, şi aria textelor nonverbale.
Deplasând spre lector chestiunea hermeneutică a textului,
Hans Georg Gadamer a deschis, cum ştim, calea teoriei receptării, pe care s-au angajat, cu lucrările lor, Hans Robert Jauss,
Wolfgang Iser şi alţi membri ai Şcolii de la
Konstanz. Sunt numeroşi cercetătorii (între ei şi Paul Ricoeur) care insistă asupra producţiei de sens a textului.
Acesta solicită, fireşte, intervenţia unei lecturi, o lectură care să nu fixeze un
anume sens, ci să capteze un proces, adică o dinamică a sensurilor.
Dacă tradiţia fondată pe
istoria literaturii a împins mult timp în faţă autorul ca pe un garant al sensurilor (intentio auctoris), structuralismul s-a întors la opera însăşi (intentio operis). În schimb, astăzi avem de-a face cu o viguroasă (şi s-ar zice că —
generalizată) deplasare a interesului asupra lectorului (intentio lectoris) şi a producerii de sens. Rolul decisiv al lectorului în producţia de sens împinge în desuetudine clasica,
tradiţionala problematică a înţelegerii şi
explicării textului şi aduce, în prim plan, tema strategiilor
interpretative (de care şi noi ne vom ocupa pe larg). După Barthes
a interpreta un text nu înseamnă „a-i da un sens (mai mult sau mai puţin fondat, mai mult sau mai
puţin liber) ci, din contra, a aprecia din cât plural este făcut el”. Astfel înţeleasă, interpretarea hipertrofiază
aportul interpretului (lectorului). Şi, oricât am fi de atenţi, oricât de
meticuloşi, metodologic, ar fi imposibil să ţinem
piept proliferării semnificaţiilor necontrolate, care duce la ceea ce Barthes
numea signifioză, adică
la un delir de interpretare.
Cum de o revenire la intentio auctoris — (care nu produce decât parafraze admirative) nu mai putea fi vorba, spiritele
echilibrate au căutat soluţii şi au propus un spaţiu al negocierii, în care să
se menţină dialogul dintre intentio auctoris şi intentio
lectoris şi între punctele de vedere ale diferiţilor
lectori. Autorii (Pierre Popovic şi Alain Boissinot) ai capitolului Herméneutique din Le
dictionnaire du littéraire (PUF, 2002) vorbesc despre un proces dialogic,
despre nevoia unei compréhension – în sensul, plin şi sugestiv, al prefixului. Ceea
ce ne întoarce la Gadamer şi la definiţia pe
care o dădea el hermeneuticii: construirea, edificarea unui loc de
întâlnire, în numele unei „viziuni împărtăşite” şi a unei indispensabile solidarităţi culturale. Un
spirit echilibrat se străduieşte a fi şi Umberto Eco în Limitele
interpretării. Ideea, greu de contestat, că textele pot fi
interpretate la infinit pare să-l irite, chiar dacă Pierce însuşi, mentorul
său, a susţinut, printre primii, teza semiozei nelimitate.
În trecere fie spus, două din frazele lui Pierce – citate
de Eco şi care convin demonstraţiei noastre –
probează anvergura intelectuală a acestui părinte al semioticii: „Un semn este ceva
pe care, cunoscându-l, putem cunoaşte ceva în plus”;
„A cunoaşte în plus înseamnă că, datorită trecerii de la un interpretant la altul, semnul capătă mereu mai multe determinări, atât extensional cât
şi intensional” (apud
Eco, Limitele
interpretării, traducere de Ştefania Mincu şi Daniela Crăciun, Ed.
Pontica, 1996, p. 374).
Polemica, întinsă pe un număr
neobişnuit de mare de pagini, a autorului Limitelor
interpretării, cu Luciano Nanni (care, afirmând că nu există structuri, ci funcţii şi refuzând existenţa unui adevăr al operei, a unui
idiolect estetic, pledează pentru evidenta
pluralitate a interpretărilor) ne arată un Eco retractil, îngrijorat de „deriva interpretării”
şi de consecinţele ei. În schimb,
Derrida şi o bună parte din
deconstructivişti preţuiesc deriva
interpretativă şi îşi
pun nădejdea în semioza
nelimitată. Semnul suferă de abandonul autorului şi al referentului
său – formulează, în stil derridian, Derrida. El sfidează acele texte care par
a fi dominate de „ideea unui semnificat definit, definitiv şi autorizat”. Acesta e punctul de vedere
al cuiva care crede, de fapt, în puterea limbajului, în „capacitatea lui de a spune mai mult decât pretinde că spune sub
aspect literal” (Eco, op.
cit., p. 377) Pe urmele lui Valéry („Il n’y a pas de vrais sens d’un text”), autorul
acestor rânduri a împărtăşit (în Expresivitatea involuntară, 1977) astfel de atitudini deconstructiviste, care mută, decisiv, accentul pe iniţiativa
destinatarului (lectorului). De o ireductibilă ambiguitate, textul (verbal şi
nonverbal) reprezintă doar un stimul pentru „deriva interpretării”.
Aşadar, întrucât limbajul însuşi e un joc de
semnificanţi multipli, nimic nu ne obligă să ne dorim un semnificat univoc şi
să rămânem fideli intenţiei prezente în text (intentio
operis) sau intenţiei auctoriale (intentio
auctoris). Mai mult,
nimic nu ne opreşte să fim infideli intenţiei, dacă putem îmbogăţi, astfel,
textul. Cititorul ideal este acela atins (în termenii lui Joyce) de o „insomnie ideală”, interogând, la nesfârşit,
opera. Semioza este, da, virtual nelimitată, dar, sub presiunea ţintelor,
scopul demersului (cognitiv-resurectiv) poate organiza, încadra şi reduce „seria nedeterminată şi infinită de posibilităţi” (op. cit., p. 374). Aşadar,
nici vorbă de relativism nihilistic.
Declanşând procesul, eşti
interesat să decupezi, să provoci sau să descoperi doar ce e relevant în raport
cu dezideratele tale, cu proiectul şi cu
universul discursului tău. Să ai un scop şi să menţii azimutul, să ai o
direcţie este legitim. Chiar la Peirce (observaţia o face Eco), ideea de semnificat este
astfel concepută încât implică „unele referiri la un scop”(p. 382). Odată ce e emis, e conturat, textul (verbal sau nonverbal) capătă o independenţă
semiotică şi intenţia celui care l-a
formulat devine facultativă în raport cu direcţia interpretării. Într-un
fel special, de intenţia autorului sau de intenţia operei poţi ţine seama, dar
nu pentru a rămâne dependent de ele. Dimpotrivă, poţi parcurge textele cu
gândul de a găsi, de a descoperi sau căuta ceea ce nici opera, nici autorul nu
ar fi vrut, realmente, să spună sau să arate.
Lectura riscă să autorizeze orice interpretare, să
fie imprevizibilă. E greu să alegi între o
lectură posibilă şi o lectură „lunatică” (Eco). Rămânem, totuşi, adepţii unei
lecturi deschise, însufleţiţi la gândul că deschiderea textului şi libertatea
noastră, ca interpreţi, sunt puse în slujba înmulţirii efectelor expresive. Pe scurt, ne simţim chemaţi să identificăm noi
pertinenţe demne de a fi activate în lumina unor practici de lectură specifice
(despre care ne vom ocupa mai târziu). Situaţia este rezumată, astfel, de Eco: „De o parte am un
obiect material, de cealaltă pluralitatea lecturilor şi, din fericire, la
mijloc, am sisteme de convenţii, coduri
comune, norme intertextuale care-mi spun cum, în lumina unei anume
enciclopedii, obiectul acela material poate fi transformat într-o serie de interpretări” (op. cit. p. 160). Le vom
alege – în ce ne priveşte – pe acelea care
transformă „obiectul” în ceva diferit (şi chiar opus) intenţiei (operei şi
autorului). Dacă e vorba de obiecte
neartistice (cazul ready-made), le vom privi cu privirea unei culturi, le vom percepe în grilă artistică, atribuindu-le
calitatea de obiect estetic. Căci obiectul devine ceea ce interpretarea îl face
să devină şi Nanni avea dreptate să afirme că
Divina
Comedie a lui
Eliot şi cea a lui Croce sunt două obiecte diferite. Acesta este tabloul
rezumativ al contribuţiilor semiotice pe
care ni le putem lua în sprijin. Trebuie să precizez, încă o dată, faptul că,
în această carte, nu atât îmbogăţirea, înnoirea în sine a textelor (verbale şi
nonverbale) ne atrage, chiar dacă e eficace şi duce, uneori, la fascinanta
schimbare de funcţie, a obiectelor (pe care o izbuteşte curentul ready
made). Obiectul, textul, artistic sau non-artistic, verbal
sau nonverbal, nu contează decât ca pretext al unor execuţii reîntemeietoare,
pretextul „liberei pulsionalităţi a lecturilor" şi al atingerii unei stări de frenezie creatoare.
Prof. univ. dr. Eugen NEGRICI
(Din vol. EMANCIPAREA PRIVIRII, 2014)
