Mircea CIOBANU – „LUMINA ÎNCĂ SE CHEAMĂ LUMINĂ”

Mircea CIOBANU – „LUMINA ÎNCĂ SE CHEAMĂ LUMINĂ” 

OASPETELE CU SPADĂ

Veni de-afară-nvălmăşit şi ud.

Nu-şi descălţă sandalele. Pe straie

suna tăios o platoşă şi, crud,

răcoarea spadei se lăsă-n odaie.

Şi lucrurile toate – tresărind

sub o lumină încă neştiută

s-au rupt de umbra lor şi reci au prins

în limpezi muchii săbii să ascută.

De mine azi mi-am amintit şi-mi spun

că mi-a intrat un oaspete în casă.

Mă-nclin tăcut şi urma i-o-ncunun

cu spada naltă-n pumnul meu rămasă.

ANNO DOMINI

Oaspeţii tăi au plecat – le auzi

paşii bătrâni cum adulmecă scara.

Câte putrede trepte mai au până jos?

Scazi în gând, cu urechea lipită de uşă, 

câte putrede trepte mai au până jos

la grilajele curţii. Eşti singur.

Nici nu-ndrăzneşti să răsufli, dar iată – eşti singur.

Acum ar fi timpul, nu mâine – încet, cu migală

necruţător să te speli

pe mâini şi pe faţă; acum ar fi timpul

să ieşi la fereastră 

şi, rar, cumpănit, să trădezi tot ce ştii despre beznă,

tot ce ştii despre legile ei,

despre-nvăţul cu mersul prin pâcle. Tu, care

marele teasc l-ai văzut cum striveşte pe arii

movile de lut,

acum ar fi timpul să strigi tot ce ştii 

despre curgerea nopţii în jgheaburi:

negre uleiuri şi sloiuri de fum ai văzut

risipindu-se-n câmp, astupând

din aproape-n aproape,

lungi, îndelungi, galeriile cârtiţei,

căile ei şi-ale pruncilor ei.

Retor ai fost cândva – ci vorbeşte

măcar despre-necul 

cârtiţei oarbe şi-al pruncilor ei.

CRONICA VÂNTULUI

Totul de-aseară e apă: frunza e apă,

însuşi pământul se umflă şi curge

la vale odată cu drumul: văzduhul e apă

dezmălurită;

până ieri a fost numai văzduh, azi e apă

dezmălurită – ecluzele toate s-au rupt.

Celui ce geme acum

geamătul nu i se-aude.

Ţipătul tău de izbândă cât de nalt poate fi,

bătaia cu pumnul în masă

cât de răzbătătoare?

Marele pinten, pe străzi,

trece de-a lungul, cu sclipăt.

Apele tari care dau peste noi îi acoperă sunetul clar.

Pintenul intră în coastă şi nu se aude.

Cel ce tresare, străpunsul în coastă, nici el nu-aude.

Nici eu nu-l aud cum mă clatin pe sub asurzitoarele tone.

Văd o gură deschisă, în schimb;

văd un pinten cum iese din rana

celui mai drept; văd cum frunza sporeşte noianul

iar dezlegatelor ape.

PROIECT DE POEM

Iată ce ştiu: că veneau din pustiuri,

negri centauri şi albi – din pustiuri.

Demoni mărunţi pe deasupra lor se purtau.

Astfel deunăzi citeam într-o carte uitată:

demoni cu ochii piezişi, dintre cei fără nume şi glas,

pe deasupra lor se purtau.

Nemaivăzute tulpini răsăreau în tiparul copitelor lor,

iarbă cu ghimpii de fier. Scunzi la trunchi, monştri verzi

odrăsleau într-un semn de potcoavă, adânc, într-o dâră

de car, într-o ţeastă suavă de mire. Ce vremuri.

Iată ce ştiu, mai ales: că treceam aplecat

dintr-o uliţă-ntr-alta; că ieşeam la o-ntindere

dreaptă de câmp; că era spre-ngânarea

nopţii cu ziua, deci beznă în toată desimea –

oraşul dormea, i-auzeam răsuflarea în somn,

oftatul în reci aşternuturi.

Ce visa cerşetorul sub pod eu vedeam:

demoni prunci, dintre cei mai de rând, dintre fiii

cei mai plăpânzi ai albastrei

muşte de jaf Calliphora şi-ai verzi-auriei Lucilia,

demoni prunci, cu aripa tăioasă vedeam

azvârlind cu cadavru-n văzduh;

cum îl prind, cum l-aruncă-n văzduh,

– iată ce ştiu: cadavru de înger.

Ce visa cerşetorul sub pod eu vedeam:

negri centauri şi albi dând în lături

membranele nopţii cu botul.

Cerşetorul în vis tresărea. Pe când el tresărea,

eu la marginea câmpului, treaz, înmulţeam

miile negre şi albele mii – în tăcere – cu patru.

Împătrit aş fi vrut să se nalţe la cer

numărul surdelor fiare; duhoarea

lor împătrit aş fi vrut să se nalţe la cer.

Dar nainte de-a sta sub copitele lor,

dar nainte de-a şti ce răsunet, sub mască,

au limbile lor,

ca din râpi – iată ce ştiu – soarele-ntreg răbufnea,

mânios şi flămând răbufnea.

Lui întâi dintre fălci îi scăpam,

răcnetul lui mai întâi l-auzeam.

PASAJ

Fără-ndoială sunt caii de Argos,

ei se-aud, ei se-ndreaptă spre noi.

Numai lor măruntaiele vii le răsună,

în groasele trunchiuri a fier,

numai lor li s-a pus între dinţi o zăbală cu şapte tăişuri –

până şi orbul ca mine-i cunoaşte după nechez.

Numărul mic altcândva al copitelor lor

asmuţit e; văzduhul se umple de-un singur, 

spornic lătrat. Ce vezi acum?

Văd o umbră de nor cum ne-acoperă,

văd cum caii de Argos, încinşi, viscolesc

peste vârfuri de arbori; câini învăţaţi

să se-arunce la gleznă îi mână din urmă,

le sfâşie crupa, gura molóşilor larg descleştată

e plină de sânge şi bale. Ce vezi acum?    

Nu se mai vede nimic. Au trecut peste noi,

prin văzduhul acesta mai dens

decât însuşi pământul – şi caii de Argos.

Nu mai rămâne decât să te-apleci 

şi să cauţi în iarbă caiele, căpestre ţintate, potcoave,

zale cu ochiul mărunt scuturate din goană.

Ce vezi acum şi cu degetul mare mi-arăţi

e o zgardă, zgarda de aur a celui mai fără cusur

şi mai vrednic de laudă câine.

CA PRIN SOMN

Pleiadele se arată –

ieşirea în larg e oprită. Aici vom rămâne

sub albe tavane, lung ascultând

apele, apele. Tu ce desluşeşti

în vuietul lor? Cai şi multe

care de luptă, din larg, înspre maluri,

şiruri de cai izbucnind din lăuntrul

celor o mie de vase,

şuierul căngilor – spui – preschimbând

plutirea în nemaicurmată,

grea legănare la cheiuri. Doar eu

– ca prin somn – nu aud că asediul

începe, dar eu nu aud

scripeţi şi turnuri pe roţi în răsunetul apei, doar eu

– ca prin somn – tot ascult cum se-ngroaşă

apa şi cum se-ntunecă,

foşnetul ei transparent cum treptat

se încheagă.

SCRIB ÎN AMURG

„Fiara bătrână, cum am numit-o cândva,

într-un ungher de poem,

fiara bătrână, viţa-de-vie, crescuse pe ziduri urlând, 

împânzise oraşul. Urlând se trezea dimineaţa,

urlând adormea, măruntaiele ei se-mbuibau 

cu sudoarea de noapte a negrelor, asprelor varuri.

Leii, în largile cuşti, leii din parc, ascultând-o, gemeau,

pielea spinărilor lor se-ncreţea ca o apă

suflată de vânt.

Nimeni, niciun cuvânt n-a rostit împotriva

creşterii ei.”

Astfel dictai

scribului tău – pe când viţa-de-vie lucra

chiar la ferestrele tale. 

Lesne i-a fost să pătrundă sub solzii de plumb            

ai înaltelor turnuri,

ardezii şi ţigle să-nlăture,

lesne i-a fost să se caţere până la streaşina caselor tale.

Iată, s-a-nfipt în canaturi şi-n timp ce coboară

face grilaje şi trainice noduri –

fereastra odăii de scris

stă sub umbra mai deasă acum decât

norul de-aseară.

Scribul cu mâna-mpietrită deasupra 

paginii albe aşteaptă. Tu l-ai chemat

pentru Cronica zisă Dictată – şi-acum

a rămas pe-ntuneric. Ai rafturi destule

uitate-n paragină; ştii multe, prin casă,

locuri necercetate demult;

adu-ţi aminte de grinda din pod, învelită-n răşină –

ai pretutindeni

lămpi cu uleiu-mpietrit înlăuntru.

Fă puţină lumină, măcar pentru scrib. El n-aude

urletul fiarei, trosnetul fălcilor ei; el aude

numai cuvintele tale. Ia-o de unde-ai rămas

şi dictează: „Afară, lumina

încă se cheamă lumină. Amiaza

numele nu şi-a pierdut.”

MÂINILE GOALE

Mâinile goale

stau în bătaia

vântului cel mai sărac. În sfârşit,

Domnul ţi-a luat chiar şi pielea din podul bătrânelor palme:

poţi acum să vorbeşti.

Cei trei prieteni se văd dispărând la capătul străzii.

Poţi acum să vorbeşti.

Femeia consolatoare

te-nvaţă să blestemi şi caută solzul de aur în sita

prin care strecoară cenuşile casei.

Cărţile câte le-ai scris s-au rotit

pe deasupra capului tău

cu-aripile flăcări, ţipând

şi-au zburat mai departe,

câinele latră sub streaşina

altui stăpân.

A trecut viaţa.

Poţi acum să vorbeşti.

CASA MARIEI

Ce trebuia să se-ntâmple

se-ntâmplă acum: cade noaptea,

casa Mariei se umple treptat de-ntuneric.

Uşa altul o-nchide,

altul strecoară sub piatra tăinuitoare

cheile casei,

altul se uită mâhnit peste umăr şi vede cum iarba

astupă cărarea.

În casă firul de praf rătăceşte pe-un rest de oglindă.

Ani la rând au vorbit despre firul de praf –

despre el, într-o zi, va veni să ne spună

cuvinte înalte un om de pe cealaltă lume.

Până atunci, despre firul de praf care tulbură

liniştea casei

spun doar atât: că alunecă, parcă de sine,

pe-un rest de oglindă.

Cât despre sufletul cui a plecat,

spun că se-apleacă încet peste marginea

cănii cu apă.

Apa, din pricina lui, se retrage

pe fundul cănii, adânc.

HAINA STĂPÂNEI

Cine-a rămas să închidă

uşile casei,

cine le-a-nchis a văzut

urma, pe zid, a icoanelor,

urma lor ca de fum.

Casa e goală.

Nu se mai află năuntru

decât un scaun bătrân.

Scaunul stă neclintit sub pervazul ferestrei.

O vreme l-au pus lângă praguri,

o vreme în capătul mesei;

haina stăpânei acum îi îmbracă

umerii nalţi.

Haina şi ea e bătrână

şi-adusă de spate.

Cum soarele-apune la marginea urbei

golul din haină, adânc, s-a făcut mai adânc.

Afară e iar sărbătoare.

Naiuri şi fluiere,

cobze şi multe viori te răpesc pentru demonii

cei mai firavi ai tristeţii.

Copilul loveşte cu pumnii în uşă,

se nalţă pe vârfuri şi ţipă.

Vrea să intre în casă.

Nu nimereşte zăvorul.

TRANZIT

Nimeni nimic despre mine,

niciun cuvânt de departe,

nicio scrisoare de-alături,

limba defăimătorului încă se-aude foşnind

de pe celălalt mal.

Tot întrebând: „Ce se-aude?”

şi „Ce se mai spune?” trec ani,

pruncii de ieri cad bătrâni în infern,

noroaiele cresc, pulberea creşte şi ea,

urmele omului fără prihană se-afundă,

nu se mai ştie de mult dacă sunt ale lui

sau, adânci, ale fiarei cu aripi

care umblă pe drumuri fără să ştie-ncotro,

nici zburând, nici târându-se. Da,

am ieşit la fereastră să văd ce se-ntâmplă.

Nu se-ntâmplă nimic.

Se-mplineşte doar visul de-aseară:

din pădurea în flăcări

ies vânătorul şi fiicele lui nesătule,

cu blana zbârlită de ură.

Numai atât ai visat –

numai din cât ai visat se-ntocmeşte priveliştea,

n-a fost nevoie decât de răbdare.

Numai atât ţi se-arată.

N-a fost nevoie decât de răbdare. 

REPLICA

Fie ca tine, am spus,

împrăştie tu cu suflarea nărilor tale  

pulberea drumului, neagră,

spintecă tu văzduhul cu coarnele.

Eu nu mai spun un cuvânt.

Fac pasul alături,

ca-n vremuri bune;

scot pălăria,

pun, dacă vrei, şi-un genunchi în pământ;

ia şi cămaşa aceasta pe care

până mai ieri o numiseră piele –

nu mai e piele de mult,

e o pânză de in oarecare mâncată de răni.

VEAC DOUĂZECI...

Veac douăzeci, la capăt, pe sub norii

noiemvriei de plumb şi frunză neagră –

şi tu care asculţi cu-nfiorare

de-aici, din casa ta, cum se răreşte

la marginea oraşului suflarea

unei făpturi pierind de răul febrei –

veac păcătos, cu demoni stând la pândă,

cu tineri delatori păşind agale

pe urmele bătrânilor lor dascăli.

„Ai fost la Roma?” „Nu”, răspund. „Mai bine.

Rămâi de tot acasă, trage uşa,

ascunde cheia şi coboară storul.

Fă ce-ai făcut şi-acum un veac, adică.”

Pe uliţele roşii cade omul.

Nici îngerul, nici omul nu-l ridică.

NOAPTEA (1)

Flacăra scade

odată cu numărul vorbelor tale.

Câte, de-acum, vei mai spune?

Câte nescrise-au rămas?

Ani destui a fost zi; ani destui ai privit

norii şi-n aburii lor ai citit

feţe de zei şi de fiare,

urme de vite şi oameni cu flamuri

nimicitoare.

Norii se trag la o parte.

De-acum înainte în aburii cui vei citi?

Cerul e limpede până departe,

însă nu mai e zi.

NOAPTEA (2)

Am spus o poveste unui copil.

Ca să-l adorm am cântat. De mână cu el,

spre răsărit am pornit,

de trei zile-am pornit –

fiule, soarele tot nu se-arată.

În lucrul de lemn şi în lucrul de piatră

era întuneric oricum:

în lucrul de lemn mai puţin,

în lucrul de piatră mai mult –

acum e-ntuneric până-n adâncul

celui mai limpede lucru:

apa din cană e neagră,

astfel de apă nici vita n-o bea,

rabdă şi tu până mâine.

NOAPTEA (3)

S-a făcut noapte. Acum

lupul poate să vină şi el,

să dea târcoale caselor noastre,

să urle cu botul la stele.

A şi venit. În grajduri se-aud

caii smucindu-se-n ştreanguri,

lovind cu copita podelele. Ieslea trosneşte,

noduri pe rând se desfac.

Şi dacă tânărul lup a venit din pădure,

fără-ndoială şi lupul bătrân va veni.

Pe urmă se vor arăta şi lupoaicele,

vor mânca, vor nunti, se vor uita pe ferestrele noastre –

ne vor privi de-a dreptul în ochi,

ne vor face semne cu pleoapa. Aseară,

cea mai flămândă lupoaică

a dansat, a dansat pentru unul din noi.

NOAPTEA (4)

Am vorbit, am vorbit despre flacără,

nimeni nimic n-a-nţeles.

Ce-ar fi fost ea fără mine?

Nume i-am pus, i-am vorbit,

şapte zile din şapte

n-am lăsat-o să doarmă –

pentru tine nici somn, nici odihnă,

tu să stai în picioare mereu,

răsuflarea ta să răzbată până departe.

Am vorbit, am vorbit despre flacără,

nimeni nimic n-a-nţeles.

Am strigat: luaţi aminte,

n-o lăudaţi; flacăra asta e plină de fum.

Daţi la o parte-nvelişurile ei aurii şi albastre –

veţi vedea că e plină de fum;

vălătuci de funingine deasă

forfotă-n inima ei.

Am vorbit, am vorbit despre flacără,

nimeni nimic n-a-nţeles.

Întrebaţi înţelepţii,

ei să vă spună ce ştiu despre ea –

câtă vreme mănâncă atât şi trăieşte,

o clipă nu ştie să rabde.

Rabdă fiara în crânguri mâncate de secetă,

rabdă omul, doar flacăra nu.

Daţi-i să mestece-ntruna,

dar n-o lăudaţi, fraţii mei.

Dacă ştiţi că lucrează

mână-n mână cu lemnul şi iarba uscată,

nu vă duceţi la ea cu mâinile-n sân.

Nimeni nimic n-a-nţeles. E Duminică,

nici n-au venit bine zorii şi noaptea

iar a căzut.

FINAL

Acum e tăcere.

Cel ce-a vorbit nu mai spune

niciun cuvânt.

Fiţi fericiţi. El se-apleacă şi scrie

cu degetul său pe nisip.

Şase zile la rând

scrie fără-ncetare. A şaptea, 

vine un vânt din afara oraşului –

tocmai când jură nici foc să nu facă,

nici să se apere,

vine un vânt din afara oraşului,

chiar din căldura gheenei, de-acolo.

Fiţi fericiţi, vântul acesta e bun.

Cu marea lui bunătate el şterge

şi-acoperă totul.

DE CÂND

De când printre voi am venit

vorbele cui le-am rostit?

O, de-ar fi fost ale mele

nu le-aş fi spus;

le-aş fi ţinut

pe toate ascunse

în cugetul meu ca nişte

lucruri de preţ,

nici sorei tăinuitoare,

nici fratelui drept

nu le-aş fi dat

să le ţină la piept;

pe mări de-ar fi fost

să-mi caut pieirea,

pe mări împreună cu ele

aş fi pierit;

în foc de-ar fi fost

să mă mistui,

în foc împreună cu ele

m-aş fi lăsat mistuit,

împreună cu ele

în ceasul temut

al morţii la cer m-aş fi întors

bogat, cum am fost, şi tăcut.

CUVÂNTUL ACELA

Cuvântul acela pe care l-ai spus

şi toţi l-am uitat

de la el ni se trage tot răul.

Avem nevoie de el,

ţi-l cerem întreg şi fără cusur.

Pentru el am lucrat, am postit, am dat sânge,

fii şi fiice am pierdut pentru el,

pentru el am ţinut zi şi noapte aprinsă o flacară naltă –

flăcării casă cu turn i-am făcut şi silozuri,

om am plătit s-o păzească.

Eşti bogat, eşti mai greu decât Cresus,

nu vrem de la tine nimic,

numai cuvântul acela doar trei silabe

pe care l-ai spus înainte ca vântul să-nceapă.

Spune-l din nou şi-mprejurul

lui vor veni să se-nchine

toate cuvintele,

câte se ştiu adunate la câte se spun,

câte se-ascund adunate la câte-au pierit

şi-şi aşteaptă-nvierea la ziua mâniei.

Mircea CIOBANU