Eugen NEGRICI – „POIETICA RECEPTĂRII ÎNNOITOARE”
Fiindcă avem certitudinea că
textul este deschis ad infinitum şi că nu poate fi
epuizat, nu vom avea reticenţe în a-l aborda în chip divers, mobilizând presupoziţii şi inferenţe, modificând codurile care fac
posibile înţelesurile. În multe cazuri, ignorând ceea ce Barthes numea „ideologia
totalităţii”, nu ne vom da în lături să „violentăm
textul”, să frângem obiectul,
fragmentându-l, decupând detaliul care reîncarcă semantic şi înlesneşte o altă
structurare. Câteva reguli generale,
coduri, scheme de abordare, direcţii de lectură, constrângeri, logici ale
selectării se vor repeta, întrucât demersul nostru e unul ţintit. Jocul – căci e vorba, într-un fel, de un joc care ajunge la un „adevăr ludic” (Barthes) - are anumite reguli. Lectura (care va fi esenţialmente
intertextuală, dependentă de conjecturi şi inferenţe
şi va ţine cont de nivelul
interpretativ atins anterior) va fi direcţionată prin componenta ei ludică, dar
ludic-exploratorie. Ocupându-se de lectura
ca joc direcţional, Matei Călinescu (A
citi, a reciti.
Către o poetică a [re]lecturii, Polirom, 2007) face profilul
participanţilor la el. Acestora nu trebuie să le lipsească dorinţa de noutate,
deschiderea faţă de lucrurile interesante, chiar bizare, mobilitatea
intelectuală, asociativitatea intra-
şi extraspecifică, curiozitatea faţă de tot ce e diferit (nou, vechi, foarte vechi, din alt domeniu), inventivitatea abordării
şi a schimbărilor de unghi, „impulsul euristic”, indiferenţa faţă de ansamblul creaţiei, de
prestigiul canonic, de reguli şi viziuni anterioare impuse de critici
prestigioşi, dorinţa de a multiplica efectele, de a furniza revelaţii şi
prilejuri de bucurie.
Ne-ar plăcea să ştim că şi cei
ce ne însoţesc în această încercare de deprindere a unor proceduri de înnoire
au astfel de însuşiri. Ei trebuie să fie sau să-şi impună să fie iscoditori şi
îndrăzneţi, să se dezveţe să rămână în ţarcul convenţiilor interpretative. Jocul înnoirii este, şi aici, un
joc de abilităţi mentale, care apelează la
memorie, atenţie, gândire inferenţială sau ipotetică, inventivitate. Lectorul-jucător
va fi răsplătit (căci, în teoria jocurilor, răsplata nu poate lipsi) prin „înţelegerea” superioară (peste nivelul critic anterior şi peste intenţiile
autorului însuşi) a textului-obiect (cotextului-coobiect). Regulile ludice ale lecturii reîntemeietoare pot fi nuanţate în funcţie
de felul cum e estimată intenţia autorului. Lectorul-înnoitor (coautorul) va
căuta efecte din categoria celor despre care ştie că nu au fost intenţionate de
autor (dar nu îi contrazic viziunea) ori din categoria celor contrare voinţei
autorului şi intenţiei operei (producând, astfel, răsturnări, paradoxale ori
comice, de situaţie).
Luându-şi în sprijin convenţia ludică a lui ca şi cum, se va putea preface că vorbeşte
despre un autor necreditabil (ceea ce, în situaţia surprinzătoarelor picturi
ale copiilor ori ale schizofrenicilor, poate fi chiar adevărat). Şi, tot aşa, el va putea configura cu închipuirea (ca în cazul
însemnărilor de grefieri, a anunţurilor, a picturilor şi poeziilor căznite),
pe baza indiciilor identificate în
texte şi în felul „expunerii” – o figură auctorială aptă să înlesnească efecte de comic involuntar. Inventarea figurii unui asemenea
autor presupune, simultan, reciclarea lectorului comentator, a unui
lector invitat la joc (şi devenit coautor) şi care să vrea să se amuze (sesizând distanţa între intenţie şi
realitate), să vrea să-şi ofere ocazii pentru
lecturi de plăcere. Coautorul trebuie „educat” să ţină seama de pericolul anarhiei
interpretative (de care se tem mai toţi
semioticienii), menţinând intenţia novatoare pe o traiectorie calculată,
printr-o evaluare mentală continuă şi
printr-o reevaluare din mers. Bazându-se pe indeterminarea irezolvabilă
a semnificaţiei textului, lectorul-interpret-jucător-înnoitor (pe care îl vom numi şi coautor) trebuie să fie imaginativ, dar
fără să uite să-şi activeze procesele
critice, întrebându-se, continuu, dacă face o mişcare avantajoasă,
inteligentă şi superioară celor anterioare, şi dacă nu cumva e victima unor
deducţii arbitrare, iraţionale. Respectând regulile jocului, nicio clipă procesele
critice nu vor fi suspendate
Cu toate acestea, căutarea expresivităţii
involuntare va rămâne o lectură de plăcere. Lectura de plăcere se opune, după
Victor Nell (Lost in a Book), ideii
convenţionale de lectură literară. Aceasta e, în fond, o aberaţie elitistă, „un nemilos ascetism critic” care conduce la respingerea arogantă a literaturii populare (gunoi,
subliteratură, kitsch) şi sanctifică cultul, în esenţă pervers, al
suferinţei, al dificultăţii şi neplăcerii. Observaţia poate fi extinsă şi în
domeniul plasticii, căci şi acolo ne putem furniza ocaziile unor abordări umoristice ori psihanalitice. Nu ne vom abţine să căutăm peste tot, în
aria vastă a kitsch-ului, a subliteraturii, a artei de duzină, a stângăciilor
incitante, ocaziile dorite, întrucât „tendinţele noastre naturale sunt
hedoniste”. Criteriile de apreciere ale comunităţilor culturale se schimbă, de
altfel, în timp, de unde şi variabilitatea istorică a conceptului de artă.
Nu mai contează distincţia între ficţional si
nonficţional, între obiect artistic şi obiect nonartistic, căci vom putea
extrage beneficii expresive din ficţionalizarea
nonficţiunii, din schimbarea destinatarilor şi a statutului textelor, din
„artisticizarea” amorfului. Însă, în astfel de jocuri als ob („ce-ar fi dacă”), se caută mai ales efecte de „surprindere ideală” şi ne încântă ceea
ce C. S. Lewis numea, „calitatea
neaşteptatului, nu neaşteptatul ca fapt” (apud M. C., p. 205). Coautorul, la care mă gândesc şi pe care l-am ilustrat în Expresivitatea involuntară, va fi dispus să deguste (fireşte, la a doua sau a treia lectură) şi să
reconsidere slăbiciunile
autorului, neputinţa lui de a fi la înălţimea temei şi consecinţele imprevizibile ale intenţiei ratate, ale manipulărilor
stângace, ale efectelor perverse, ale reuşitelor
şi eşecurilor. „Hypocrite lecteur, mon
semblable, mon
frère”.
Orice lectură e, în fond, o rescriere, o recreare
şi, într-un fel, ceea ce facem noi este să responsabilizăm demersul, să
preschimbăm lectura într-un coeveniment, într-un act conştient de
recreare, de rescriere. Imaginându-şi diverse strategii în numele sporirii
posibilităţilor de sens, lectorul înnoitor este,
cu sau fără ştiinţă, un coautor. Propoziţia
lui Harold Bloom, cum că „sensul unui poem este
întotdeauna un alt poem”, trimite la principala sursă a acestei
metamorfoze –intertextualitatea. Barthes este cel care concepe, în
chip decis, rescrierea ca o consecinţă a
intertextualităţii. Întregul proces al receptării înnoitoare, funcţionarea
însăşi a procedeelor recomandate în această carte nu ar fi posibile fără capacitatea de complicare şi îmbogăţire a textului pe
care o posedă intertextualitatea (ca versiune a analogiei). Credinţa în prezenţa unor referinţe aluzive umple golurile de
informaţie, dă sens obscurităţilor, stângăciilor, nedesăvârşirii, fragmentului,
amorfului, indiferenţei stilistice, simplei
enunţări descriptiv constatative. „Bănuiala” mişcă sensurile. E esenţial pentru noi să ne punem nădejdea în aparenţe, să fim în
postura de a aştepta, de peste tot,
miraculoase semnificaţii ascunse, să fim încredinţaţi că lumea e plină de
Cenuşărese. Nu ar fi cu totul aberant să adoptăm atitudinea şi psihologia
cititorului colecţionar de „şopârle” din comunism, care visa să fie
asaltat de cât mai multe aluzii politice consolatoare şi care era încredinţat că absolut toate textele scriitorilor conţin
înţelesuri tăinuite.
*
Aşadar,
e vital şi fecund ca lectura să nu fie pasivă, ci să faciliteze, sub supravegherea spiritului critic, atât
imixtiunea opţiunilor axiologice cât şi îndrăzneala
asociativă. Lucrul e valabil atât în privinţa textelor verbale cât şi a celor nonverbale care solicită privirea şi percepţia. Psihologia
modernă consideră percepţia un
demers constructiv, iar pe spectator un agent care structurează, triază informaţiile
în raport cu experienţa anterioară şi cu „schema perceptivă” adoptată.
Piaget a demonstrat în Les
mécanismes perceptifs (PUF, 1961) că stimulul nu funcţionează decât în funcţie de schema de
asimilare care determină răspunsul. Dar, important, în cazul nostru, e ca
aceste scheme să difere de cele stereotipate, de grup, ale membrilor
comunităţii. Trebuie să înfruntăm determinările socio-culturale care produc scheme
perceptive, moduri, „obişnuinţe” de înţelegere, criterii previzibile de
valorizare. Un exemplu de inducere a unei percepţii înnoitoare este pictura lui
Paolo Ucello, care ne-a învăţat să vedem altfel obiectele în spaţiu. Oricât de
puţine ar fi şansele noastre, merită să încercăm să provocăm iluzii optice, să
modificăm percepţia şi, fireşte, şi sensul, prin dirijarea selectivă a atenţiei
şi prin „activarea” unor
anume scheme perceptive. „Percepţia stilizează”, spunea, cândva, Malraux. În
fond, ceea ce facem noi seamănă cu o manipulare ideologică a codurilor. „Codurile – scrie Paul Cornea în Introducere
în teoria lecturii (Ed.
Minerva, 1988) – manipulează textul, degajându-i raţionalitatea, dar ideologia
manipulează codurile, orientându-i funcţionarea” (p. 86).
Instaurăm, aşadar, o direcţie a interpretării asemănătoare unei ideologii
manipulatorii, dar care orientează lectura spre sensuri înnoitoare (indiferente
sau chiar contrare intenţiei autorului). În sprijinul ei, punem în mişcare
analogiile manifeste sau oblice şi tot ce ţine de intertextualitate, de
„dispozitivul intertextual” absorbit în codurile receptării. Dar şi
dizanalogiile şi tot ce diferenţiază, abate, contrariază, conturează altfel şi
împotriva sensului tradiţiei. Şi, pe tot parcursul acestei receptări şi în
fiecare moment al degajării procedurilor, efectuăm evaluări critice situative,
selectări de soluţii surprinzătoare. Nu va fi, fireşte, vorba de ceea ce
înţelegea, în chip restrictiv, Genette prin intertext (adică prezenţa,
efectivă, a unui text în altul, ca în cazul plagiatului, citatului, aluziei), ci de modul cum îl definea Riffaterre,
ca ansamblu al textelor regăsite în memorie la lectura unui pasaj determinat.
Ca raport intuit, ca „semanaliză practicată din
instinct”, ea are nevoie de un lector capabil să pună în evidenţă conexiunile
dintre texte şi alte texte şi chiar dintre texte şi diversele limbaje ori
practici semnificative ale culturii –(conexiuni
absorbite în codul care face posibile efectele variate de semnificaţie).
Ca variantă a analogiei, ea funcţionează şi în artele plastice, în muzică,
arhitectură, film etc. Important este, după Jonathan Culler, să reuşeşti să
intuieşti şi să evidenţiezi trăsăturile consonante ale unor texte adesea foarte
deosebite, configuraţiile semantice migrante (topoi, ideologeme), coexistenţa
discursurilor, interferenţele cu câmpul socio-cultural (interese, atitudini,
obsesii). Şi, mai ales, să îndrăzneşti şi să ştii să lupţi cu habitusul, deci cu structurile signifiante
de felul codurilor deprinse prin învăţare-automatizare.
Intertextualitatea, ca fenomen, oferă argumente celor
care, precum J. Kristeva, resping fetişul unicităţii Autorului şi Operei şi
ideea structuralistă de Text ca entitate autonomă, cu sens imanent şi
structurare codată. Înţeles ca „bricolaj productiv şi răspântie de contiguităţi
conflictuale”, textul dă curaj interpretului-coautor. Curaj, dar şi un sens
înalt al coexistenţei creatoare. Ceea ce facem noi poate părea – şi chiar este –
o revoltă împotriva déjà-vu-ului,
o manifestare subiectivă de nesupunere la limbajele
agreate şi la viziunile la care consimţim. Numai că, în chip paradoxal,
subiectivitatea aceasta se hrăneşte şi derivă chiar din ceea ce Barthes numea,
în S/Z, „inscripţia tuturor codurilor care ne constituie” (şi ne socializează,
adăugăm noi). Originalitatea şi îndrăzneala gestului au de câştigat tocmai prin
participarea, în actul lecturii, a cât mai multor coduri reîntemeietoare. În Plaisir du texte, Barthes susţinea că intertextul restituie teoriei
textului volumul socialităţii şi ne dovedeşte „imposibilitatea de a trăi în
afara textului infinit, fie că textul cutare e de Proust sau gazeta zilnică sau
ecranul televizorului”. Şi adăuga o frază care rezonează cu ambiţia noastră de
a înnoi obiectul şi de a schimba percepţia asupra vieţii: „cartea face sensul,
sensul face viaţa”(apud Cornea p. 92). Investind sensuri şi investindu-ne
imaginativ, ne procurăm evenimente şi trăiri. Una din mizele acestei cărţi e
punerea în evidenţă a conexiunii fenomenelor emoţionale cu cele cognitive, de
care depind.
Întrerup aici acest capitol referitor la poietica receptării înnoitoare. El
contrastează, întrucâtva, cu idealul hedonist al cărţii. Voi adăuga doar câteva
sfaturi practice. Aşadar, care e strategia ce trebuie asumată, ce ar trebui să
facă un astfel de lector-înnoitor pentru a asigura condiţiile semiotice ale
unei reuşite interpretative? Ar trebui, întâi
de toate, să socotească textul drept sursă şi pretext de experienţe proiective,
folosindu-se abil de distorsiunile care apar în relaţia semnificat-semnificant
(polisemantism, disimetrii, contradicţii, reverberaţii contextuale etc.).
Fără a fi empatic cu autorul, va ţine, totuşi,
seama de contextul originar, de spaţiul şi condiţiile genezei textului (în sens larg), de situaţia
enunţării lui (alcătuirii), pe care o va şi reconstitui. Îl va aşeza în relaţie
cu cele din care derivă, cu care are afinităţi (cronologie, gen, specie) şi îl
va recepta (percepe) prin cât mai multe grile interpretative, spre a scoate
cât mai multe efecte diferite de cele scontate de autor. Va sacrifica
amănuntele neimportante, ştiind că are posibilitatea de a dirija, într-o mare
măsură, procesul de filtrare a informaţiei şi de a adăuga detalii şi
proprietăţi noi.
Conştient de faptul că va putea construi pe o cale
inferenţială, va profita de ambiguităţile textului, de folosirea ingenioasă,
inedită, a codurilor, slujindu-se de context şi de urmele de sens ale vechilor
lecturi. Va cere arhivei (depozitului) de coduri informaţii memorate, selectând
şi recodificând continuu (memoria fiind, după Piaget, un caz particular al
cunoaşterii – cunoaşterea trecutului – o inteligenţă care structurează). El va
trebui să configureze, să imagineze ipostaze noi ale obiectului (pe care să le socotească
drept nedeterminări programate, chiar dacă nu sunt), dezlănţuind asociativitatea, competenţa
intertextuală, sub impulsul unor factori emoţionali şi a unor predispoziţii
valorizante bine direcţionate. Nefiind interesat de semnificaţia potrivită sau
de cea exactă, ci de cea înnoitoare, nu va „rezolva” nedeterminările ori
schematismul textului şi va profita de confuzii şi ambiguităţi semantice pentru
a depăşi intenţia autorului şi a înlocui contextul primar. Printr-o focalizare
selectivă, o dirijare a percepţiei şi o strategie controlată (la pas), va
ignora trăsăturile nerelevante, cele comune speciei. Ascultând „murmurul conotaţiilor” şi declanşând influxuri asociative, va investi imaginativ şi,
abandonându-se exerciţiului liber al fanteziei, va umple „golurile semantice” (Iser).
Aflat sub semnul unei „trădări creatoare” (Escarpit)
şi exploatând, de fapt, un malentendu, se va lăsa, totuşi, stăpânit de presentimentul satisfacţiei unei
înnoiri izbutite. Acesta îl va mobiliza împotriva stereotipiilor, a prejudecăţilor,
a vechilor evaluări şi a opţiunilor şi intenţiilor autorului însuşi. În
calitatea lui de lector-descoperitor-coautor va trebui să caute, apoi, soluţii
(apelând şi la puterea „câmpului” cultural)
pentru a produce consens
şi a înfrânge puterea habitusului. Va fi, neîncetat, cu gândul la
rezerva de concepte şi modele ori la tipul de consum cultural al celui căruia
îi livrează viziunea sa înnoitoare şi care participă la „jocul înnoirii”.
Prof.
univ. dr. Eugen NEGRICI
(Din
vol. EMANCIPAREA PRIVIRII, 2014)
