Gheorghe IORGA – „FORUGH
FARROKHZÃD: «FEMEIA ASTA DE OCARĂ
CARE SFIDA IRONII ABSURDE
SUNT EU»”
BUNĂ
ZIUA, TRISTEŢE!
Ah, dacă numai ca toamna eram,
ca toamna,
dacă numai stinsă eram şi melancolică
precum toamna!
Frunzele urărilor mele s-ar îngălbeni,
soarele din ochii mei s-ar răci.
Cerul inimii mele de patimă s-ar umple.
Deodată, o furtună de tristeţe m-ar lovi,
lacrimile mele ca ploaia fusta mi-ar colora-o.
O, ce frumoasă aş fi, de-aş fi ca toamna.
Aş fi sălbatică, pasionată, colorată.
Un poet ar citi un imn divin în ochii mei.
Lângă mine, inima unui amant ar arde
în flăcările unei dureri secrete.
Cântecul meu,
ca o briză cu aripile frânte ar revărsa
mireasma duioşiei pe obositele inimi.
În faţa mea:
faţa amară a iernii tinereţii mele.
Departe, în spate:
se tulbură vara unei iubiri neaşteptate.
Inima mea:
cămin de tristeţe, de suferinţă, de suspiciune.
Ah, dacă numai ca toamna eram,
ca toamna!
UNIVERSUL UMBRELOR
Noaptea, pe drumul umed,
umbrele noastre par să fugă de noi.
Dar, la coborâre, departe,
ele se apropie încet
în praful fără noroc al clarului de lună
aşternându-se, rece şi greu,
pe ramurile viţei-de-vie.
Noaptea, pe drumul umed,
în tăcerea unui pământ de miresme,
înfrigurate, umbrele noastre se iau în braţe câteodată,
nişte flori bete de roua din ajun.
Parcă ar murmura cu bucurie,
temătoare de noi,
cântecele pe care nu le cântăm niciodată,
cântecele pe care le înăbuşim de ură
în liniştea inimii noastre.
Dar departe de umbre,
ignorând romanul afinităţilor,
al despărţirilor şi împreunărilor,
obositele noastre trupuri, în inerţia lor,
viaţa o creează din nou.
Noaptea, pe drumul umed,
mă întreb uneori:
„Viaţa culoarea şi-o capătă
înăuntrul umbrelor?
Sau noi suntem umbrele
umbrelor noastre?”
O, mii de spirite rătăcitoare,
în întuneric, cerc aţi făcut în jurul meu,
unde mi-e umbra?
„Lumina ororii străluceşte
în cristalul strigătului meu mut.”
Unde mi-e umbra?
Unde mi-e umbra?
Nu vreau
să mă rup nicio clipă măcar de umbra mea.
Nu vreau
să cadă departe de mine, pe drumuri,
să cadă obosită şi grea
sub picioarele trecătorilor.
De ce trebuie, în căutarea ei însăşi,
să dea de uşi deschise?
De ce trebuie să se izbească
de porţile, de zidurile fiecărei case?
Piciorul disperării de ce să-l pună
pe un pământ rece, străin?
Oh... O, soare! De ce de mine umbra o-ndepărtezi?
Te întreb:
E suferinţă obscuritatea ori bucurie?
E închisoare trupul sau tărâm al libertăţii?
Obscuritatea nopţii ce-i oare?
Noaptea-i umbra cărui suflet obscur?
Ce spune ea? Ce spune ea?
Extenuată, pierdută, perplexă,
apuc pe-un drum: de întrebări fără sfârşit.
ZIDUL
În parcurgerea precipitată a clipelor reci,
ochii tăi sălbatici, în linişte,
un zid construiesc în jurul meu.
De tine fug pe drumuri întortocheate
să văd prăfuitele câmpii ale lunii,
să mă spăl în apa izvoarelor îndepărtate,
să mă plimb
pe drumurile luminii
în bruma
colorată a unei dimineţi calde de vară,
spre a culege
o poală de crini sălbatici,
apre a
asculta cântecul cocoşului
de pe
acoperişul casei unui ţăran.
De tine fug
ca să calc în picioare iarba câmpiei
şi să beau
proaspătă roua plantelor.
De tine fug
ca să privesc,
din înaltul
falezelor pierdute într-un negru nor,
dansul
rotitor al furtunilor mării
pe o coastă
abandonată,
ca să
survolez, într-o seară de departe,
câmpiile,
munţii şi cerurile
precum
porumbeii solitari,
ca să aud
prin arbuştii uscaţi
fericite
cântece ale păsărilor sălbatice.
De tine fug
ca să deschid departe
drumul spre
ţara cu dorinţe
şi lacătul
greu, aurit al palatului cu visuri.
Dar ochii tăi
strigând tăcut
fac drumurile
mele obscure
şi în negrul
misterului lor
un zid în
juru-mi ridică.
În sfârşit,
într-o zi,
voi fugi de
farmecele ochiului îndoielii,
mă voi risipi
ca parfumul
florii colorate a visurilor,
voi aluneca
în părul brizei nocturne,
voi zbura
până în prejma soarelui.
Într-o lume
adormită în liniştea eternă,
voi aluneca
uşor în patul unui nor aurit,
iar mâna
luminii va răspândi în cerul vesel
formele a
sumedenii de melodii.
De acolo,
fericită şi liberă,
îmi voi
întoarce ochii spre lumea
unde ochii
tăi plini de farmece
fac obscure
drumurile mele.
Ochii mi-i
voi întoarce spre lume:
în juru-i,
ochii tăi plini de farmece
în negrul
misterului lor
ziduri să
ridice nu încetează.
PĂCATUL
Am păcătuit,
în plăcere am păcătuit,
în calde
braţe şi înflăcărate.
Am păcătuit,
în braţe de fier am păcătuit,
în braţe
arzătoare şi duşmănoase.
În acest
dulce loc, sumbru şi mut,
ochii-i i-am
privit plini de mistere;
de
implorările ochilor săi inima-mi,
cu nerăbdare,
a tremurat.
În acest
dulce loc, sumbru şi mut,
m-am aşezat
lângă el, agitată.
Dorinţă au
vărsat buzele lui pe buzele mele.
De tristeţea
inimii mele nebune-am scăpat.
O poveste
i-am spus, de iubire:
„Te vreau,
iubitule! Pe tine te vreau,
cu-nsufleţitoare
braţe.
Pe tine te
vreau, al meu nebun îndrăgostit!”
Dorinţa
privirea-i a-nflăcărat-o,
a dansat în
pahar vinul roşu
şi pe patul
moale, de voluptate beat,
trupul meu pe
pieptul său a tremurat.
Am păcătuit,
în plăcere am păcătuit,
lângă un trup
tremurând, epuizat.
Doamne! Nu
ştiu ce-am făcut
în acest
dulce loc, sumbru, mut...
PESTE MORMÂNTUL LUI
LEYLI
În sfârşit,
s-a ridicat voalul misterului.
M-ai
cunoscut, în sfârşit, o, familiară privire!
Sunt umbra
ta, de tine să fug aş putea cum?
Sunt eu mireasa
stăruitoarelor tale gânduri.
Sunt ochii
mei cei ce te seduc!
Ce contează
Leyli şi povestea ochilor ei negri?
Nu încerca să
ştii de ce ochii mei
la fel de
negri nu-s ca ochii-i sălbatici!
De-n ochii
lui Leyli noaptea-nflorea,
în ai mei, se
deschide înflăcărată a iubirii floare.
Pe mugurul
buzelor mele stinse curg
atâtea
poveşti despre-ale iubirii plăcute viclenii.
Captiv al
himerelor eşti şi eşti ignorant!
Revino!
Uite-mi buzele, cupa săruturilor!
De capcana
săruturilor de puteam scăpa,
ai săruturilor
sclavi nu vom mai fi!
De ce nu
ţi-aş spune, o, familiară privire,
sunt eu
mireasa stăruitoarelor tale gânduri!
Sunt eu
femeia care-a trecut cu pas uşor
peste
mormântul rece şi stins al necredincioasei Leyli.
REVOLTA LUI DUMNEZEU
De-aş fi
Dumnezeu,
i-aş convoca
într-o seară pe îngeri
şi le-aş cere
să arunce discul soarelui
în cuptorul
tenebrelor!
Aş porunci
slujbaşilor
grădinii
acestei lumi
să smulgă
frunza galbenă a firii
din ramura
nopţii!
La miezul
nopţii,
îndărătul
voalului curţii maiestăţii mele,
mâna furiei
mele violente
ar dărâma
natura întreagă!
După mii de
ani de tăcere,
mâinile mele
obosite
ar arunca
munţii în mare!
Aş elibera
mii de stele înfrigurate,
aş da foc
codrilor,
aş sfâşia
perdelele de fum
pentru ca în
furtuna vântului
fiica focului
să danseze îmbătată
în braţele
pădurilor!
Aş sufla
în flautul
magic al vântului nocturn
pentru ca
fluviile ca nişte şerpi însetaţi –
obosiţi să se
târască pe piepturile lor ude –
să se ridice
si să se arunce
în pântecul
mlaştinii negre a nopţii!
Aş ruga
vânturile să arunce,
pe fluviul
nopţii încinse,
vaporul beat
al miresmei trandafirilor.
Aş deschide
mormintele
pentru ca mii
de suflete rătăcind
să se
întoarcă-n închisoarea trupurilor.
De-aş fi
Dumnezeu,
i-aş convoca
într-o seară pe îngeri
şi le-aş cere
să facă să fiarbă apa Kousarului
în cuptorul
infernului
şi cu torţele
arzând în mână
să expulzeze
gloatele de oameni pioşi
de pe
păşunile paradisului verde.
Dezamăgită de
pietatea-mi divină,
m-aş refugia,
noaptea, în patul lui Satan
ca să mai
comit o greşeală!
Aş schimba
plăcerea neagră şi penibilă
a
îmbrăţişării unui păcat
cu coroana de
aur a maiestăţii mele!
UN POEM PENTRU TINE
Fiului meu Kãmyãr, aşteptând
zilele ce vor veni
Am compus
acest poem pentru tine
într-o seară
însetată de vară,
pe un drum
mereu blestemat,
în vechiul
mormânt al acestei tristeţi nesfârşite.
E ultimul meu
cântec de leagăn
la piciorul
leagănului tău.
Şi-i o
speranţă: că ecoul violent al strigătului meu
în cerul
tinereţii tale va răsuna.
Lasă-mi umbra
rătăcind
să se
îndepărteze de-a ta!
Mi-e dorinţa
ca-n ziua regăsirii noastre
între noi
nimeni să nu mai fie,
în afara lui
Dumnezeu.
De durere
umilită, fruntea mi-am sprijinit-o
de o
întunecoasă uşă.
îmi frec din
nou degetele fine şi reci,
cu credinţă,
de uşa asta, de uşa asta.
Femeia asta
de ocară
care sfida
ironii absurde sunt eu.
Voiam să fiu
strigătul propriei existenţe,
dar, vai, nu
eram decât o „femeie”.
Când
inocenţii tăi ochi vor aluneca
pe această
carte confuză şi fără-nceput,
vei vedea
revolta profundă a tuturor timpurilor
înflorind în
inima fiecărui cântec.
Aici, stelele
sunt toate stinse.
Aici, îngerii
sunt toţi în lacrimi.
Aici, mugurii
tuberozei
valorează mai
puţin ca spinii deşertului.
Aici, la
fiecare răscruce, îi găseşti
pe demonii
minciunii,
ruşinii şi
ipocriziei.
Nu văd nicio
rază trezindu-se în zori
pe cerul
acesta întunecos.
Lasă-mi ochii
să se umple din nou
de picăturile
de rouă!
Plec ca să
dezvălui măştile
Fecioarei
Maria impuse pe feţe.
Am părăsit
coastele bunei reputaţii.
Am o stea de
furtună în piept.
Locul
zborului flăcării din ura mea,
vai, e o
închisoare obscură.
De durere
umilită, fruntea mi-am sprijinit-o
de o
întunecoasă uşă.
Îmi frec din
nou degetele fine şi reci,
degetele de
speranţă, de această uşă.
Ştiu: să-i sfidezi
pe aceşti oameni pioşi şi pretenţioşi
nu-i o
sarcină uşoară.
Din
nefericire, copilul meu drag,
ţara
noastră-i cuibul lui Satan de multă vreme!
Într-o zi, de
regrete privirea ta va aluneca
pe acest
cântec de durere.
Mă vei căuta
în cuvintele mele
şi vei spune:
„Ea este mama!”
PĂPUŞA MECANICĂ
Sigur, tu poţi fi şi mai tăcută.
Îţi poţi fixa privirea, ca aceea a morţilor,
ore întregi,
pe fumul de la o ţigară,
pe o ceaşcă de cafea,
pe floarea palidă din covor,
pe o linie imaginară de pe un zid.
Poţi trage perdeaua
cu înţepenitele-ţi degete ca să vezi
ploaia ce cade pe stradă puhoi,
copilul adăpostindu-se sub boltă,
curcubeiele colorate din mâna-i
şi căruţul stricat
părăsind cu o grabă asurzitoare
piaţa goală.
Poţi sta nemişcată
lângă perdea, dar surdă şi oarbă.
Poţi rămâne o femelă
sănătoasă şi frumoasă
în braţele cuceritoare ale unui mascul,
cu un trup ca o faţă de masă de piele
şi cu două ţâţe mari, pietroase.
Îţi poţi pângări puritatea iubirii
în patul vreunui beţiv,
nebun, vagabond.
Poţi să dezlegi cu agerime
o întreagă enigmă uimitoare.
Poţi să te amuzi cu nişte cuvinte încrucişate.
Poţi să te mulţumeşti să găseşti
un răspuns inutil,
da, inutil, cinci sau şase litere.
Poţi îngenunchea toată viaţa
cu capul plecat
la piciorul unui mausoleu rece.
Poţi chiar să-l vezi pe Dumnezeu
într-un mormânt anonim.
Şi poţi să-ţi răscumperi credinţa
cu un bănuţ.
Poţi să putrezeşti în celulele unei moschei
ca versetele bătrânului cititor de rugăciuni,
în pelerinaj.
Poţi avea mereu acelaşi rezultat
egal cu zero în cele patru operaţii.
Poţi considera ochii tăi
în coconul de ură
ca un buton palid pe un vechi pantof.
Poţi să te evapori ca apa în bazin.
Poţi să ascunzi cu ruşine
frumuseţea unei clipe pe fundul unui cufăr
ca o fotografie alb-negru,
instantanee şi ridicolă.
Poţi agăţa imaginea unui condamnat,
un învins sau un crucificat
într-un cadru rămas gol.
Poţi acoperi o gaură într-un zid
cu nişte măşti.
Poţi să te asociezi cu imagini
şi mai absurde.
Poţi trăi ca o păpuşă mecanică
şi lumea să o vezi cu ochii tăi de sticlă.
Poţi să zaci ani întregi
cu un trup umplut cu paie
în mijlocul dantelelor şi paietelor
într-un sicriu îmbrăcat în fetru.
Poţi urla fără motiv
la fiecare presiune dezmăţată a unei mâini:
„Oh! Ce fericită sunt!”
Gheorghe IORGA
(Traducere din literatura iraniană modernă)
