Eugen NEGRICI – „INTRODUCERE ÎN POEZIA CONTEMPORANĂ: «Mircea CIOBANU»”

Eugen NEGRICI – „INTRODUCERE ÎN POEZIA CONTEMPORANĂ:

«Mircea CIOBANU»” 

Ceea ce uimeşte astăzi la poetul Mircea Ciobanu, ca şi, nu mai puţin, la autorul de proză, este extraordinara capacitate de a crea mit. Tot ce atinge vocea lui gravă se converteşte în enigmă. Cum această însuşire nu apare de la început sau nu e de la început atât de eficace, e cazul, poate, să vor­bim de o ştiinţă, ştiinţa la care poetul a ajuns tru­dind asupra cuvintelor, iniţiindu-se, el însuşi, trep­tat. De altfel, ca să respectăm ritualul demersului critic şi dorinţele anticipative ale cititorului, folosindu-ne chiar de acest amănunt, îl vom situa pe Mircea Ciobanu în speţa cerebralilor. A-i alege poe­tului acest loc în aria poeziei noastre nu e, desigur, o noutate (au făcut-o mai toţi exegeţii operei sale). Dar noi vom argumenta observând un lucru mai im­portant decât, să zicem,  impersonalitatea aparentă a dicţiei, şi anume, mersul gândirii sale producătoare.

Impunându-şi tăietura lor sigură şi sunetul pur şi pătrunzător, versurile semnate de Mircea Ciobanu până la volumul de răscruce Patimile (1968) încifrau arte poetice, conturau atitudini existenţiale, reinterpretau motive din zestrea tutelară a poeziei noas­tre, într-un limbaj el însuşi recognoscibil. Densita­tea expresiei şi tonul sever şi înalt de recitativ al rostirii poetice (educate „pe dedesubt”, cum ar spune Arghezi — în anii reînnodării, cu greu, a legăturilor cu tradiţia noastră interbelică) vor rămâne o con­stantă a poeziei sale şi vor putea fi socotite drept metafore ale gravităţii inconcesive şi indicii ale seri­ozităţii cu care va privi mereu acest poet îndelet­nicirea scriitoricească şi destinul literaturii. Tot de provenienţă ermetică părea unor comentatori a fi, în câteva din versurile ce nu mai figurează în anto­logia de scriitor apărută în seria Hyperion (1979), consemnarea unor experienţe autoscopice. Versurile conţineau, în fond, dovezile lucidităţii dramatice. Ele dădeau acestei lucidităţi o cale de afirmare, de dez­văluire şi de prospectare, care, odată conştientizată, va fi perfecţionată până la a deveni mod de produ­cere şi ceea ce e mai interesant – chiar mai mult – stare permanentă a spiritului.

Volumul din 1968 – care face să se audă vocea inconfundabilă a poetului – va exploata, de această dată cu consecvenţă, avantajele, în ordinea lirismu­lui de atmosferă, pe care le poţi avea prin preluarea unui unghi anume de vizionare sau numai prin în­chipuirea unui gest. Şi le poţi avea când posezi ceea ce marilor poeţi din specia cerebrarilor nu le-a lipsit niciodată: acel straniu organ imaginativ apt pentru „contemplările crâncene” (am folosit aici o expresie a lui Nichita Stănescu). Mircea Ciobanu se numără printre cei care au descoperit că împrumutarea unui unghi privilegiat, a unei anume „posturi”, dacă e însoţită de puterea de a trăi cu imaginaţia consecin­ţele situaţiei alese sau gândite, conduce la poezie.

La Nichita Stănescu este, însă, vorba de o mare mobilitate în schimbarea unghiurilor, de înmulţirea ipostazelor eului liric – ca rezultat al iniţiativei de sporire metodică, insaţiabilă a „punctelor de vedere”. Nu e nimic de reproşat acestui gen de lirism declanşat lucid, ca efect al excitării (de către o idee sau o noţiune) a facultăţii imaginative, chiar dacă ne e dat să observăm că un poet ca Nichita Stănescu parcurge fără căldură consecinţele viziunilor ce iau naştere, ca pe tot atâtea aventuri contemplative. Cu alte cuvinte, poetul „elegiilor” râvneşte la o simultaneitate a trăirii lumii, prin acumulare lacomă de ipostaze. Ipostazele la care recurge Nichita Stănescu sunt absolut întâmplătoare, iar schimbarea lor nu are alt sens în afara celui al schimbării, ca încercarea dis­trată a măştilor atârnate pe peretele unui atelier.

Oricine se poate, în schimb, convinge că, la Mircea Ciobanu, ipostazele au o consecvenţă obsesivă. În volumul Patimile cineva ţine masca tragică a spaimei deasupra feţei şi ne face martorii necesari ai ipostazelor primejdiei. Acestea sunt trăite intens, ca într-un coşmar din care ţi-e peste puteri să te descleştezi şi ale cărui senzaţii persistă după ce, asudat, te-ai trezit: a sta gol, sub tăişuri, la pământ, sub zvon de pierzanie; a fi pe un fund de apă; a fi rătăcit pe drum şi prins la întretăieri; a fi în somn greu, „la timp de jaf”; a fi pierdut de „ceată, nume şi măsură”; a sângera sub săbii; a sui pe corzi, în cumpănă, crucificat în aer; a sta deasupra golului rece, pe liiniile înguste vibrând; a începe, orb, „dan­sul înalt pe funie”; a cădea între pereţii de silitră ai unei râpi; a fi prins în lutul care invadează şi în­locuieşte marea; a fi în plasa de argilă a gropniţei; a cădea în mâlul viu; a fi prins în retrageri de ape; a fi dus pe o insulă, asediat la mal, prins de viu în „carcera ţestoasă”; a fi uitat undeva cu mem­brele încleiate, aşteptând un semn de pace; a fi „ostatic somnului”, pândit de lupi ori, în vis, în zbor peste văi părăsite, calcinate, în aburii amiezii, uitând ceea ce nu se cuvine uitat. 

Câteva doar din poemele din acea vreme (ciclu­rile: Scara, Pururi vuind) se concentrau asupra unui gest, a unei acţiuni riscante (cum ar fi a acrobatului tragic), închipuite ca atare de cel ce se ştia respon­sabil de primejdia la care se supune în jocul lui funambulesc cu viaţa. Cele mai multe, însă, îşi trag substanţa din resursele primejdiei fără agent şi fără cauză, a primejdiei metafizice, mai mult presimţite decât deduse din detalierea unor gesturi.

Ciclul care dă titlul întregului volum face loc ipostazelor supunerii la cazne, posturilor torturii, ale pedepsirii. Peste tot era implicată, se înţelege, pri­mejdia: a fi împins „sub Trapezunt” şi aşteptat pe coridoare, cu verigi, reţele şi lanţuri; a fi pe o plajă pustie, pe care se văd urme de fiare venite de pre­tutindeni şi de nicăieri şi pe care strigi zadarnic, arat de sori şi de lumină; a fi sub morile de soare, îngropat, în noianul de frunze, otrăvit de sevele amare şi de aburii ca de aramă înverzită, ameninţat cu pierderea acestui ultim   acoperământ salvator; a fi (din nou!) singur, abandonat pe o insulă, supus la torturi, deposedat de instrumentul vorbi­rii, năucit de singurătate, cu simţurile dezorientate, orbit în întunericul temniţei, ascultând venirea so­bolilor, ca o invazie de copite sporind mereu; a fi crestat cu sabia, înecat în năvala roşie a sângelui, supus apoi chinurilor sării; a fi în pustietate, în aşteptarea unei vipere izbăvitoare; a zăcea sărăcit de lacrimi, ascultând berbecii fluizi ai apei cum lo­vesc podeaua, veghind cu prinderea în furci şi stră­pungerea şi pipăind locul feţei şi al ochilor ce par ai altuia; a fi ameninţat şi a nu ceda ispitei cu pâine şi untdelemn; a fi rupt în patru între cămile, răsucit şi dus în galop, cu falangele pierdute; a fi ameninţat de o cange ce urcă spre porţile pupilei, părăsit de înger şi de frate. „De ce nu-ntre cămile? ca să plec / de patru ori spre patru zări aprinse, / şi-un ins ca noi să vină şi s-arate, / la jumătatea căilor, măsura / şederii sale-n cumpănă şi ceasul / întoarce la vreme. O, să plec, / să nu-mi privesc falangele pierdute / când, răsucit şi dus o zi pe urma / galopului, de funii voi scăpa / lăsând spre voi mănuşa-nsângerată / ca-n miezul nopţii beat de fum şi vin / mă vor aduce alţii la răscruce. / Şi cine se va bate pentru mine? / Nici îngerul, nici fratele...” (Nici îngerul)

„Şi cine se va bate pentru mine?” răsună stins, obosit, o întrebare în poezia care încheie ciclul. Pri­mejdia nu este a morţii, căci moartea e răbdată, su­portată, îngăduită, consimţită, cât, mai ales, a pă­răsirii în vreme de pierzanie. Cineva, un trimis atot­puternic, cineva căruia îi stă, în orice caz, în puteri să pună capăt supliciului se îndepărtează hoţeşte, îşi ridică mâna de deasupra celui ce, nevinovat, aş­teaptă, mai aşteaptă încă, izbăvirea.

Întrevedem aici ipostaza eroului întru credinţă, a marelui mucenic mărturisitor, a celui ce suportă, ca urgisitul, părăsitul Iov, toate chipurile osândei, în numele crezului său. Poetul descoperă că poate in­tra, că a şi intrat de mult, cu o anume, particulară, potrivire, într-un fenomen de rezonanţă cu acest destin, cu această stare de martiriu. Vorbele lui caută golul, par a nu avea adresă sau se prefac a fi întoarse, îndărătnic, înăuntru şi, prin însăşi această neputinţă de a articula o dojană, ca şi prin dorinţa celui ce monologhează de a pieri mai curând, decât de a găsi cuiva o vină, ele devin, de fapt, un re­proş cu gura strânsă, reproşul tăcut, copleşitor al marilor împătimiţi, superiori, precum Iov, propriului lor destin.

Suntem uimiţi să constatăm în ce măsură tulbu­rătoare se abandonează Mircea Ciobanu reprezen­tărilor provocate de asumarea unor astfel de atitu­dini. Oricât de puţin dispuse ar fi textele să ne lase să deducem factorul declanşator al imaginaţiei, vom remarca, totuşi, că poetul alunecă de la sine, cu o anume râvnă, în pielea acestor fii ai suferinţei. Simte ca ei, pătimeşte, muceniceşte ca ei, trăieşte hipertrofic, halucinant, starea fiinţării lor printr-o transfuzie de suferinţă.

Împrejurările declanşării febrei imaginative devin şi ale lui, sunt asumate cu totul şi numai o stare de spirit patetic-religioasă ar fi aptă să dea puterea vizualizării, să înlesnească vedenia şi identificarea cu ea. Fervoarea „primirii stigmatelor prin imi­taţie” e un fenoment de netăgăduit. Convertiţii, reformatorii, marii mistici, credincioşii Evului de mijloc, şi nu numai ai acelui Ev, transverberau, in­trau realmente în vibraţie vizionară mai cu seamă cu cel ce le ocupa sufletele şi le umplea de smerenie, cu pilda jertfei lui. Sugestionarea putea merge până la conştiinţa deplinei indentificări, încât, în sublima lor turmentare, marii mistici văd cum ar fi văzut el (cazul Sf. Tereza), îndură cum a îndurat el, îngână, ca într-o transă fără sfârşit, vorbele lui. Mii de fii ai durerii semănând cu el, seamănă astfel între ei, alcătuind o reţea nesfârşită de aluzii. Ni se pare că nu am merge prea departe cu deducţiile în acest plan vecin artei, dacă am presupune, de pildă, că întreaga stare poetică a Patimilor îngână poate clipa cea grea a îndoielii din vinerea mare.

În mod deosebit pe noi nu ne interesează de ce caută poetul asemenea întrupări, de ce se transpune în asemenea stări sau cât de mare e gradul de asu­mare a acestora. Important este că, astfel, el îşi des­chide aripile închipuirii şi că această ardoare a transmutaţiei face să se şteargă senzaţia că asumarea stării e precedată, totuşi, de provocarea stării. Pentru a încheia aici paralela cu Nichita Stănescu să preci­zăm că acesta, metodician, şi el, al delirului, va trece nepăsător de la un avatar la altul, va trăi în numele, mereu altul, al cuiva sau chiar a ceva, în aşteptarea uimită, de sorginte experimentală, deci demonică, a desfundării întâmplătoare a izvoarelor poeziei. Atras de peripeţiile întrupărilor şi posedat de demonul experimental, el îşi va încorda la do­rinţă fibra vizionară, oricare ar fi faptul, personajul, ideea, cuvântul care îi excită asociativitatea. În foa­mea lui de idei stimulative, se va lăsa înrâurit mereu de alte şi alte elemente de ordin cognitiv (rareori existenţial) şi nu se va da în lături de la nimic pen­tru a primi puterile imaginaţiei lirice. Această    ex­traordinară labilitate, care duce la imposibilitatea delimitării unor toposuri recurente, a precipitat am­biţiile interpretative ale comentatorilor, iritaţi de neputinţa de a decupa un univers poetic conturat şi mai ales stabil. 

După cum se va vedea, Mircea Ciobanu nu-şi va jertfi sensul sacru în schimbul proteismului şi, riscând să rămână la un număr limitat de motive de ordin existenţial şi să ofere comentatorilor un uni­vers codificabil, nu va recurge decât la ipostazele care consună cu o anumită zonă a sufletului său, singurele în măsură să-i stârnează o percepţie sen­sibilă. Revelator şi pentru felul cum procedează el, poemul Praguri din volumul Etica (Albatros, 1971) adevereşte faptul că percepţia devine într-adevăr sensibilă, tocmai pentru că trăirea stării, gradul de implicare sunt extraordinare: „Acelui ins de ceară dat la răni, / domn casei sale arse şi mulţimii / de fii ucişi, acelui ins cu stoluri / de strigi în jurul frunţii i-au promis / tăişul umed, cleştele şi sarea. // Trezeşte-l, Doamne, inima i-o umple / cu numere de foc, învaţă-l pânda / şi goana până-la porţi — iar mie lasă-mi / o zi măcar înfăţişarea lui (s. n.). // Să fie frig, să cearnă, să se-nşire / convoaie trase de cai orbi şi turnul / să le strecoare fără vamă fuga. / Ci eu la praguri, cu plămânii-n gură, / s-apuc doar lanţul, praful de rugină, / amestecat în sunetul verigii, / negarea şi-n timpane urma stinsă.”

A cui să fie înfăţişarea râvnită pentru o zi măcar de cel ce strigă aici cu mare glas de căinţă, ca un nou Petru, după cel pierdut şi înşelat? A unui alt Iov, „domn casei sale şi mulţimii / de fii ucişi”, a vreunui martir anume din nesfârşitul număr al celor care au cunoscut „tăişul umed, cleştele şi sa­rea”,     a lui Bruno, a însuşi fiului celui negat şi jin­duit. Este a fiecăruia şi a tuturor, a tuturor celor ce-şi umplu sufletul de umilinţă, a tuturor năpăstui­ţilor lumii, a căror nevinovăţie înjunghiată ne arată în toată nevrednicia noastră. De altfel, în întregul lui, volumul din care am ales această poezie ne lasă să înţelegem faptul că nu neapărat martiriul în numele credinţei e ipostaza îmbrăţişată,  năzuită şi aptă să stârnească reverberaţii imaginative, ci orice suferinţă din inocenţă, fie ea născută în sfera relaţiilor sociale, de zi cu zi: a fi vizitat în lipsă de oameni ce nu se tem de lumină şi îţi pro­fanează pâinea şi apa; a fi trădat, ponegrit, aban­donat, dat la încheieturi cu sare, sub fluturii fără saţ ai nimicirii, uitat în varul câmpiei, ca într-o arenă; a fi atins în însăşi demnitatea fiinţei prin violarea intimităţii şi rănirea sufletului, neputincios de a mai reacţiona; a fi ales (ca unul din apostoli) să treci prin uşi mereu mai strâmte-n umeri, să te dezici de armura grea, să te preschimbi pentru ca „cu glasul meu de-acum să geamă Domnul”; a fi prins în ochiurile plasei, adăugind noduri „nodurilor sfinte”, sugrumat de „spornicul lor număr”, agăţat de scara unui cal rătăcitor; a fi pe o insulă, printre crabi, în grota plină de zvonuri, din care strigătul vine înapoi, ca o veste de moarte; a fi supus arderii pe rug şi a-ţi încredinţa semenului, fratelui palid, urna cenuşii; a fi spânzurat în piaţa oraşului, sub ploaia de lemn a tobelor, sau sub privirea mulţimii cumpărate, sfâşiat de păsările şi de dulăii cetăţi; fi prins de grila porţilor, sub canatul care picură sânge, orb şi surd, bând „lacrimă de zid”; a fi ultim su­pravieţuitor pe întinderea vie, în văile pline de carne şi sânge ale unei bătălii uriaşe, căutând urmele ce­lor pierduţi; a fi cu rana deschisă, căutată de roiuri flămânde; a fi întins pe spate, căzut pe scut, în­văluit în ceaţă, în „pâlnia cu maluri”, căutat de ji­vine şi auzind ocolul de potcoave al cailor duşma­nului; a fi lovit în coastă, mut, „rob lespezii şi bun de veghe”; a fi în armură de împrumut „ofrandă plăcilor încinse”, ajuns de sori, preschimbat în abur şi auzind „paşii cui mă lasă singur”; a fi dus pe trepte măcinate, pe poduri în clătinare, la­pidat fără martori, sub streşini, cerând dreptate za­darnic „cuvântului”, uitându-l şi reîncepând, fără speranţă, „în mâluri scrisa numelor cu talpa”. Poemele consemnează mai cu seamă consecinţele părăsirii, ale abandonării, ale trădării, încât e de în­ţeles că nu atât trupul e cel supus martirizării, tor­turii, silniciilor de tot felul. Mai mult, cu cât sunt mai teribile formele agresării lui, cu atât ne înles­nesc ele raportarea, prin analogie, la suflet. Iar su­fletul, ales el, se înăbuşe, se ofileşte, piere fără rea­zem, strigă înfricoşat din armura lui de-mprumut, sprijinul lui părelnic: „Prea largă zarea şi sudoarea verde – / aud lumina răscolind metalul / şi paşii cui mă lasă singur? Doamne, / am fost plecat şi l-am găsit pe spate-n / armură de-mprumut, era mai tânăr / dar când din nou am vrut să-l chem albise, / şi cuşca lui foşnea şi ce-ntuneric / era-n aramă când i-am scos pieptarul.” (Zale) Există, indiscutabil, toposuri predilecte şi o re­venire, deloc întâmplătoare, la cuvinte aparţinând unor câmpuri semantice bine individualizate şi care invită la o analiză stilistică centrală pe virtuţile unui simbol focalizant. N. Manolescu  a şi făcut din ar­mură un asemenea „motiv central iradiant”. Totuşi nu un obiect (simbol tutelar) poate da cheia inter­pretării unei astfel de poezii, ci atitudinea, starea. O stare care-şi găseşte gesturile, posturile, simbo­lurile, motivele, semnele, culorile, materiile, care e lacomă nu de un obiect, ci de o mulţime, ea însăşi neliniştitoare, de astfel de obiecte sugestive, de întâmplări, de fenomene bizare şi aluzive. Începând cu volumul Cele ce sunt (Eminescu, 1974), Mircea Ciobanu va miza, într-o mai mare măsură, pe câteva asemenea elemente  în stare ca, printr-o cantitate şi o dispunere orientată, să pună în miş­care mecanismul aluziei, şi fără a mai descrie mai întâi, ca pe ale lui, suferinţele trupului supus silniciilor. Remarcăm, aşadar, o anumită simplifi­care a gândirii producătoare, care funcţionează mai economic, dar şi mai eficace.

Din punct de vedere strict tehnic, cele mai multe poeme se constituiau, până acum, din descrierea mi­nuţioasă a consecinţelor unor atitudini, ipostaze, ale unor posturi însuşite, imaginate, înfiate de eul poetic într-un elan de identificare. Ipostazele adop­tate nefiind niciodată numite direct, concret, ci doar descrise, se naşte de la sine o senzaţie complexă de aluzie multiplă. E vorba de puterea misterioasă de reverberare a descripţiei minuţioase, „fotografice”, pe care o relevă şi unele pânze olandeze din secolul al XVII-lea. Fiindcă nu sunt numite, deducem că nu ar putea fi numite, că la mijloc e o interdicţie sau, mai adânc, un tabu. Şi, pentru că le închipuim astfel, incitate de cele câteva elemente lăsate abil la ve­dere, forţele curiozităţii noastre vor cădea pradă im­pulsului de descifrare. Stimulate de această forţă obscură, fatală, valuri de supoziţii vor fi proiectate asupra poemelor, pen­tru a înţelege cum se explică astfel de consecinţe. Aluziile se vor multiplica, de la sine, prin ecouri reciproce, ca într-o vale cu pereţi apropiaţi. Ca poet de tip metonimic, poet al consecinţelor fără cauze, Mircea Ciobanu îşi va perfecţiona, cum spuneam, tehnica. Cu dificultate, e adevărat, dar reuşeam până la urmă    ca, în majoritatea poe­melor, să deducem măcar în  ce fel au loc atroci­tăţile. Şi aceasta pentru că poetul însuşi se arăta a fi persoana care le suportă, care de pildă, trece înot prin undele uleioase, cu suflarea îndoită; care zace înzăuat sub ploi, în şesul putred, chemând pe cineva uitat în amurguri nesfârşite; care, ispitit de somn, pândeşte de trei nopţi să se arate, „celă­lalt”, în flăcările focului, fără să poată chema, fără să poată auzi cuvântul ce „geme departe”; care e trădat de cel ce trebuia să fie de strajă; care caută zadarnic, prin hale pustii, o fiinţă pierdută, petrecută la cer de roiuri de fluturi de devoratori; care caută cu patimă urmele, în lutul cald, ale unei fiinţe presimţite doar „ca fiu al dovezilor sale”; care, aflat pe un ţărm, constată închegarea mării, împie­trirea nisipului şi singurătatea „fără sămânţă de la­crimă”.

Am rezumat mai sus câteva din situaţiile închi­puite, şi, ca să spunem aşa, încercate în poemele din Cele ce sunt. Deşi mai greu de pătruns, sub armonia pentametrului dactilic, acestea sunt scrise totuşi în tehnica cu care ne-a deprins. În alte câteva poeme din acelaşi volum are loc o abia perceptibilă înnoire. Vocea care relatează are aerul a-şi pune în seama altcuiva suferinţele: ci­neva stă în răspântia mare, clătinându-se cu ochii la rana încă deschisă sau  zace în prăpastia caldă, unde crinii „preling duhoarea” peste pantele umede; un înger ostatic suie şi coboară treptele unui turn putrezit şi, înfricoşat de gol, îşi închipuie căderea unor păsări bătrâne în apele veştede ale unei fântâni; un orb şovăitor caută, sub arşiţa secetei, pe tra­versele dospite ale unui pod metalic, urmele unei fiinţe; cineva e luat, cu luntre cu tot, de ape, prin ceaţă şi frig şi, prins între gheţuri, strigă zadarnic spre „zarea zidită cu nouă-ntreite ecouri”. Schimbarea persoanei care suportă urgia unui des­tin neodihnit în rele, separarea vocii martorului de cea a martirului decrispează procesul producerii. Poetul va obţine, acum aceleaşi efecte misterioase prin simpla descriere a unor obiecte, întâmplări, lo­curi, fenomene ce sunt în afara lui sau par la prima, ca şi la a doua vedere, a fi. De altfel, inteligenţa sa artistică abia aşa îşi dă adevărata măsură. Priveliştea unei coline bizare, loc săpat de vânt, ocolit de turme, părăsit până şi de soboli, va fi descrisă cu asemenea meşteşug ai echi­vocului, cu o asemenea coordonare aluzivă a cono­taţiilor, încât cititorul va fi tot timpul pe punctul să admită că i se evocă, în fond, goliciunea uriaşă, de­zolantă a unei femei blestemate să-şi suporte sterpiciunea: „Goală e-ntinsă, de-a latul albitelor drumuri; / şira cu mal i s-a ros de cât umblet şi-nclină / rară priveliştea; doarme sub ceruri învinse, / însăşi învinsă, cu scrumul şi pietrele-n pântec (...). / Vântul o sapă şi-i caută-n dâre leşia, / praful ales de cu zori o petrece la ziduri; / pânze fierbinţi, dezvelind-o, aud cum astupă / treapta sub care amân de mânie solară, /şeasă va fi până mâine! în coapsa ei mare / rodnicul spin a-nlemnit şi seminţele-n cârduri / n-au mai ajuns, de departe, să-i rumege carnea; / palidă umbra de lapte a turmei o teme, / trece pe-alături cu tremur – sobolii o lasă, / vin înspre mine şi-i duc rădăcinile-n gură.” (Stearpa)

Tot astfel, intrarea unei peşteri e înfăţişată ca o enormă gură omenească, o gură paraginită, bântuită de viscole, de miazmele surpării şi de gemetele „cuvântului” ce îşi rosteşte cu spaimă pieirea, înecat de îngânarea devoratoare a ecourilor. Sub luminile schimbătoare ale aceluiaşi stil amfibologic, vedem,  în Lepădarea de umbră, fie cea ce spune – în chip el însuşi aluziv – titlul, fie biblica lepădare la câini a roabei din naştere, femeia cu gleznele legate şi căreia nu i se îngăduie maternitatea. De fiecare dată, în evocarea acestor  făpturi hăituite, lovite de destin şi chinuite de legile omeneşti, răzbate atâta cutremurată, mişcătoare înţelegere încât nu se poate înlătura gândul că   scriitorul leagă o superioară părtăşie cu aceste fiinţe, că se regăseşte în aceste făpturi ale disperării. Trecerea, pe care o remarcam mai sus, de la indentificare la paralelism, e mai curând formală, căci descrierea acestor fiinţe e calea aleasă de poet pentru a sugera însăşi ideea de su­ferinţă de care se  simte legat, în chip fatal, împre­ună cu toţi semenii săi. E din ce în ce mai impor­tant pentru poet, în faza în care se află nu ce, ci, mai ales, cum descrie, câtă putere de sugestie pune în detalii, câte consecinţe teribile e capabil să  întrevadă în simpla prezenţă a lucrurilor şi fiinţelor din preajmă. Dacă va iscodi „lucrarea” cariului, de­talierea va fi, prin precizie şi cantitate, fabuloasă, în­cât minuscula, umila făptură va deveni agentul de­gradării universale: ea cerne „pulbere pentru pâinile morţii” şi dă măsura pieirii noastre (Marele scrib). Dacă îi va cădea privirea desferecătoare de semne în­fricoşătoare asupra clopotului, bătaia lui, creşterea monstruoasă, endemică a sunetului de bronz peste întinderi de pămvnt şi bulboane de apă i se vor pă­rea pricinile unui cutremur uriaş care face sau va face să se zbată şi norii între funiile cerului (Tur­nuri). E adevărat că poetul e mânat de un instinct fără greş în alegerea  lucrurilor, fiinţelor, gesturilor, momentelor, locurilor cu potenţial apocaliptic. Am zice că nici nu face un efort neobişnuit în descope­rirea unor astfel de elemente: ce există pe lume să nu amintească de moarte, ce nu este pe lume parte a morţii, a destrămării noastre? Cum viaţa însăşi e o metonimie a morţii, totul poate trimite la stin­gere, la încetare, la fiinţa precară, fără speranţă,   a omului, căci totul, nu-i aşa, e aluziv!

În toiul amiezii, vulturii hoitari, în pânda lor dea­supra pietrelor albe, par veniţi din „hrubele mor­ţii”. Şi închipuirea semănătoare de spaime a poetu­lui nu se poate opri, să nu vadă cum pietrele albe nasc, în dezmăţul amiezii, pentru foamea lor ne­potolită de leşuri, şiruri nesfârşite de prunci, cum cresc într-un număr copleşitor, ca un avertisment, leşurile „pruncilor morţi ai dumbrăvii”. Şarpele, ca şi hoitarul, e de la sine o creatură de coşmar. În­fiorează prin simpla lui prezenţă. Să aduni însă la un loc mii şi mii de şerpi bătrâni, să închipui oribila, grozava lor încolăcire în creuzetul unei văi neştiute e ca şi cum ai provoca o teribilă vibraţie imagina­ţiei tale gata să atingă, astfel, starea de teroare, născătoare de vedenii.

Priceperea lui Mircea Ciobanu de a umple lumea de şerpii neliniştii, de a chema răcoarea tenebrelor, de a semăna spaima şi umbra iminenţei este acum atât de mare, încât ar fi în măsură să creeze starea de teroare – o teroare a aşteptării – şi să insinueze senzaţia ameninţării fără nume prin apelul la câteva, întâmplătoare chiar, elemente din infailibilul său sistem al relelor prevestiri. Îi spunem astfel întrucât componentele pasajelor descriptive  aşezate la înce­putul poemelor pentru a pregăti o atmosferă şi a potenţa efectul de ansamblu au sporit, cu vremea, şi s-au distilat într-atât încât nu ar mai avea nevoie de nimic altceva pentru a atinge aceleaşi efecte ha- lucinatorii. Există, evident, un cadru stabil al ima­ginarului lui Mircea Ciobanu. Dacă se va decide să-şi închipuie un loc anume al pedepsei, îi va veni în minte imediat o formă de relief sau o amenajare umană în care e implicată primejdia (albii părăsite, falii, lagune, clinuri, diguri, maluri, vii, râpi, guri de canale, lacuri scurse prin pietre, hale pustii, strâmtori, guri de prăpăstii, margini de râpi) sau aşteptarea (răspântii, prunduri, şine, răscruci). Mo­mentul ales va fi amurgul cu soarele lui „greu de otrăvi”, înnoptarea, seara, miezul nopţii, dar şi „miaza de zi” cu soarele ei blestemat, buimăcitor. Oriunde va privi în jur va zări reziduuri ale mate­riei (sudorile, cenuşile, luturile, inurile arse, oasele, scrumul, sarea sudorii, pulberile, lemnul ars, spuma, cărbunii de rug, spuza, mâlurile, zgura). Ele sunt con­secinţele îmbolnăvirii materiei şi îşi asociază califi­cative întregitoare ce trădează aceeaşi obsesie: veş­tede, lâncede, mâloase etc.

Aproape toate sunt, ca şi substantivele determi­nate, la plural, un plural al cantităţilor care intimidează. Toate acestea, cum spuneam, formează partea stabilă a imaginarului său. Chiar dacă aceasta indică o dominantă psihică de speţă saturniană, el nu individualizează în măsura în care o face inventivitatea cu care poetul scoate, de peste tot, semne ale catastrofei, construind cu ele. Poetul este un erudit al relelor prevestiri care lucrează sis­tematic. Căutând avid în cartea naturii ca în cărţile profeţilor – semne – el nu are cum să nu le întâlnească. Ochiul său are, în această privinţă, fecundi­tate masoretică, hărnicia imaginativă a marilor posedaţi, pândind, aşteptând de peste tot semnele sfârşitului. Şi, dacă observăm bine, chiar şi volup­tatea thanatică a acestora.

Agenţi necunoscuţi ai disoluţiei universale pregă­tesc regresiunea fizică a materiei, dezagregarea bio­logică, pierderea entităţii, şi a coerenţei cosmice. Sunt semne, foarte multe semne: „o întindere de lut plu­tind opac deasupra mării”, „marea sună a sol arat”, „sitarii sorb din locul mării, lut / şi negru unt şi miez de rădăcină”, „cad faliile în lung cu vuiet ca de spadă”, „balta scade roşie spre glezne”, „suie din mări bolnave ape”, „sorii seacă şi pier spre noi”, „scăpat din chingi pământul îşi trimite / berbecii lâncezi, turmele miloase”, „bolţi se dezbină. Un foş­net al deselor ape / vine de sus cum iasma surpă­rii”, „Lume de lume desparte şi surpă amurgul / marginii margini i-aşază-mpotrivă şi vremii / vreme i-asmute asupra”, „şi gustul apei stă-n leşia ei”. Calendarul cosmic suferă dereglări bizare, funcţio­nează besmetic. Anotimpurile întârzie să se schimbe, bezna să lase loc luminii. Tulburările meteorologice iau proporţii şi forme stranii şi, vai, totul anunţă seceta sau potopul: „vin porunci de secetă”, „nin­sori de sare, vinete, ninsori / voi nori fierbinţi şi viscole de mare”, „cerul pierde grindină”, „nori lângă nori se încheie şi abur de abur / umbra de umbră cum negura negură-nalţă”, „s-auzi / oraşul alb cum apa-l părăseşte”, „un rest de ploaie suie zid şi poartă / oraşul e arat şi cară oase, cărbuni de rug”, „beznă afară era şi tot beznă în gura prăpăstiei”. Ceasornicul biologic merge năuc şi sunt destule indicii că speciile se degradează: „specii moarte / se-ncheagă-n mări”, caii au cositor la glezne şi „somn de moarte caldă în artere”, „păsări cu oase de lemn s-au desprins”, „streşini fără cuib”. Lacoma înmulţire      a unora din ele este de rău augur, întrucât ruperea echilibrului natural e matca marilor invazii: „foşnesc a pururi trează forfotă de carii”, „unde cad ele cu stoluri amişună iarba / ceaţa le mână sătulă pe lanuri le-abate, / zidul descreşte cu vuiet se-acoperă lemnul”, „laur se-ntinde şi până la râu pălămida”, „pe când auzeam cum zvâcnesc de pe margini / târâtoare de mâl, de nisip şi de apă”. De piază rea e, desigur, şi tot ce se întâmplă în afara legilor fizicii: „scheletul mierlei vine din apus / ca sloi de var plutind şi nu mai cade”. Prin păsări, mai ales prin păsări, ni se vesteşte nu numai sfârşitul zilelor faste, ci însuşi sfârşitul: „păsări mari presară cenuşă”, „şi iar prin frig vin păsări de apus”, „păsări care plâng deasupra hulei”, „o pasăre foarte bătrână cu oasele grele / cu creşte­tul gol, o pasăre prevestitoare / nu de zbor, ci de frig şi de vuiet de apă / Laudă acestei făpturi bătrâne am strigat / (...) Laudă / purtătoarei de veşti / Zburătoarei cu ţipăt de om care piere sub ape”.

Să remarcăm că nu numai celui ce se rosteşte cu gravitate în versuri i se întâmplă lucruri inexpli­cabile, nu numai eul suportă consecinţele unor hotărâri nedesluşite, ci întregul cosmos. Tot ce îi e dat lui să vadă în jur, tot ce i se arată poartă parcă pecetea iminenţei, a irevocabilului. Senzaţia ce ni se transmite prin acest cod misterios e adâncită de dicţia oraculară şi de aspectul iniţiatic al lim­bajului. Cu o voce gravă, sacerdotală, şi în­tr-o limbă somptuoasă ce apelează la „jocul savant de aluzii” şi la toate tehnicile ezoterice şi de sugestionare imaginabile, Mircea Ciobanu pare a se găsi tot timpul în imposibilitatea de a comunica, direct şi explicit, o taină aflată sub o teribilă interdicţie. E aceasta, de fapt, regula limbajului ocult, care, după cum se ştie, incită tot timpul imaginaţia fără a o satisface vreodată pe deplin, şi care ne stârneşte, chiar prin acest fapt, la căutarea neostenită a unor profunzimi. Nu există însă în literatura română un poet care să fi exploatat resursele lirice ale unui asemenea limbaj în măsura în care a făcut-o Mircea Ciobanu; el pare să aibă, după expresia inspirată a unui comentator (Dorin Teodorescu), „aşchii de mi­turi în carne”. În alcătuirea versurilor sale obsesiv monotone intră:          – simboluri şi secvenţe simbolice aparţinând unui vechi fond cultural ezoteric sau  dezvoltate din paradigmele sacre („potirul” sau „umbra de potir”, „liberele Urse”, „de solzii şarpelui sonor / cu vină să-mi aduc aminte”, „o, stirpea inorogilor”, „sicrie de cristal curat / cu negri vulturi între laturi”, grâul, „ceara neagră”, „uleiul”, „cere fum de jertfă”, „chi­vot”, „unghia vestită ce nume a deşirat pe tencu­ială”, „vestitul deget, numărând spre varniţi aleşii tineri”, „se-alătură la mal promişii vulturi”, „cerul cu numele cupei-de-sus e-n rotire”, „dar numele celuilalt n-are / nume să-l chem, dar cuvântul îi geme departe”, „prinşi între cheiuri mânam cu povara de smirnă / cai aurii; după dârele viperei sfinte / drum alegeam, după undele ei înţelepte / tălpile noastre călcau din lumină-n lumină”, „taina de cupă     şi spin e la mine fierbinte, / sângeră cercul pecetei şi scapă din deget”, „Sus, între suliţi, la vama de fier, unde gheara / Urselor sfâşie-n lung”, „seve de plumb, brumă de amar hidrargir”); – o onomastică şi o toponimie care trezesc eco­uri nedesluşite în straturile memoriei noastre; „Uraeus, marele arcan”, „maica Lot a stâlpului de sare”, „locul zis Al Tragerii la sorţi”, „sub Trapezunt”, „rugii mută-i cuvintele sub Ursa-n agonie”, „s-adorm, Uran”, „Ţara mirată Chedar am pierdut-o sub ape”; — numere fatidice apte, oricâtă simulare ar denota, să provoace nedesminţitul, inexplicabilul lor efect: „şapte-ntoarceri de clepsidră”, „Rămân aici la miezul celor patru / ieşiri spre larg”, „suma celor patru / călătorii spre cheile cupolei”, „nisipul se-afundă / de patru ori”, „pe şapte arii clătinate, seva”, „şi trei eram pe clinuri”, „de şapte ori cernută”, „când adânca vale / a treia strajă-nvăluie cu fum”, „prin şase uşi mereu mai strâmte”, „locul va întoarce / de patru ori ecou şi-o dată umblet”, „nu mi se arată în foc şi mă biruie / miezul nopţii a treia de pândă”, „nouă coloane şi una, la mijloc, de pară”, „... şi rămân unde piere vederea / porţilor trei care spun de hotarul Efratei”, „zarea zidită cu nouă-ntreite ecouri”; – formule interdictive: „Să nu adormi!”, „nu spune”, „Teme-te, nu le urni...”, „n-o dezlega cu suflarea şi-atingerea mâinii”, „Să nu bei vin şi ceară / să nu aduci la trepte”; – profeţii („Oaspe al meu, am strigat, – este vremea”; „timpul, iată e timpul”, „ziua vestită a tuturor zilelor vine”); – invocaţii magice: „Arată-mi-te-n văile cul­cate”.

În fine, cum totul aspiră la starea mitică, în această ambianţă capătă un sunet oracular şi par să aparţină unui cifru iniţiatic mai toate denominaţiile metaforice ale poetului: „ziua tecilor deşarte”, „va­lea unde spinii mor”, „alerg de ieri în ţara răstur­nată”, „avare domn al dunelor”, „se-alătură la mal promişii vulturi”, „Noima-i ajunge şi fără de noima-l încearcă”, „unde au dus-o e soră cu fluturii veşnici”, „pietriş pentru marea clepsidră”, „pentru vremea dulgherilor, scrise”, „făptura cu solzi, răpitoarea”, „patru sunt casele vântului”, „piatra soboarelor”, „valea mulţimii lui Saturn”, „cetatea cu şase ziduri tăioase a uitării de sine”, „leagănul apei”, „Sugrumătorul mare de Saba”, „zburătoarea fe­meie”. Iată deci că scriitorul foloseşte atât de bine starea semisimbolică a  cuvintelor limbii (după secole de cultură), le împleteşte cu atâta pricepere o  reţea de sunete invizibile încât expresia poetică devine un ciudat instrument vibratil care, în oricare loc ar fi atins, produce un răsunet aluziv, asupritor.  Nu mai e nevoie să precizăm în ce cheie lucrează acest in­strument complex de încifrare. Faldurile limbajului ocult împiedică funcţionarea prea eficace, în felul soneriilor de avertizare,  a „sistemului relelor preves­tiri”, temperează, adică, descifrarea semnelor primej­diei, dar potenţează prin chiar acest fapt aluzia la ea, transformând-o în conţinutul difuz al unei des­tăinuiri grave. Pentru că senzaţia unui pericol ine­vitabil răzbate de peste tot din aceste texte, cititorul nu se poate opri să nu se întrebe cărui factor alienant şi cărei hotărâri nefaste li se datorează această iminenţă anunţată printr-un cod misterios, ce a dus la starea de dizgraţie a lumii, şi de ce strigă în de­şert cel ce strigă „după reazim deasupra cuptorului veşnic”. Şi, în iscodirea noastră fără, deocamdată, răspuns, ajungem să dăm, contrariaţi, copleşiţi, peste versuri în care întrevezi, tresărind, încuviinţarea semnelor rău prevestitoare şi agenţilor coroziunii lumii: „Dar mijloceşte, lasă pentru sine / cuvânt la cer, să-ncline pentru noapte / şi dealul aplecat să fie panta / pe care sfera lumii-n asfinţire / să piardă-n văi cu tot ce duce umbra.” (Spun apei); „Galbenă frunza pădurii să tremure, soră, / vântul cu fiere de sus când o fluieră-n dungă, / cariul să urce-n meandrele sale, să cearnă / pulberea caldă de lemn pentru pâinile morţii.”(Marele scrib) Pentru cel ce se rosteşte aici primejdia este mai mult decât inevitabilă. într-un sens particular, ea pare a fi necesară şi, din această pricină, demnă de celebrare: „Laudă-acestei bătrâne făpturi! am strigat, / Laudă naşterii ei pentru un singur / ceas de plutire-n văzduh! / astfel gemeam adormind, adormind / deasupra prăpastiei – Laudă / purtătoarei de veşti / zburătoarei cu ţipăt de om care piere sub ape.”

Oricâtă suferinţă stârneşte sentimentul damnării, versurile nu nutresc vreo năzuinţă a izbăvirii. Mai curând intuim un elan de dispariţie, poate   ca treaptă obligatorie a unui rit de purificare în vederea unei împliniri târzii. E o voluptate sumbră, nu cu mult deosebită de bucuria orgolioasă încercată de  credin­cioşii evului mediu la căderea ultimelor resturi de carne blestemată şi la arătarea semnelor vremii de apoi. Dar, mulţumindu-ne,    ca la o piesă muzicală, cu senzaţia orchestrală de ansamblu, cu vuietul de pe urmă al timpanelor, să renunţăm a mai încerca cu pedanterie o traducere a unui limbaj în fond ire­ductibil. Resursele de ambiguitate ale acestor poeme fiind inepuizabile, nu are sens să acordăm o însem­nătate prea mare unei anume interpretări în detri­mentul alteia sau să sondăm mai adânc decât    se cu­vine, când ştim că, oricum, va exista acolo o zonă mâloasă, de-a pururi enigmatică. Nici problema situării poeziei lui Mircea Ciobanu – în privinţa căreia şi-au încercat puterile toţi comentatorii – nu ni se pare absorbantă sau, în orice caz, nu este atât de însemnată ca problema actualităţii ei. Dacă, de pildă, vedem în poezia aceasta, împreună cu câţiva critici remarcabili, nu­mai o pură retorică incantatorie, iar în autorul ei „un caligraf impersonal”, dacă socotim că „ceremonialul abstract egalează însuşi semnificatul” şi că expresia lirică devine scop în sine, îi stabilim poetului o as­cendenţă mallarmeană şi o întreagă linie de înrudire. Dar pentru a ne satisface apetitul genealogist, merită oare să simplificăm o identitate stilistică şi să con­simţim, în fond, a vorbi cu deferenţă despre o fru­museţe pură şi inactuală? Or, Mircea Ciobanu nu e numai un „mod al spunerii” care reclamă o ini­ţiere.

E adevărat că nu accidentul psihologic îi ocupă discursul poetic şi că se resimte o năzuinţă de depă­şire a graniţelor subiectivităţii. Însă nu spre a ne face „martorii unei absenţe a persoanei” (G. Grigurcu) ori spre a impune versului impersonalitatea şi transcendenţa. Ci, dimpotrivă, pentru a universa­liza o stare particulară (accidentul psihologic, dacă vrem), pentru a face să ne simţim părtaşi acesteia, pentru a ne determina să înţelegem, dincolo de ilu­zii, că aparţinem acestei nelinişti. Literatura e plină de scriitori care exprimă, chiar în imaginile lor în­tunecate, sănătate şi echilibru.

La Mircea Ciobanu, până şi relaţia existentă dintre geometria formelor şi climatul sensurilor trădează o stare conflictuală. Ea se constituie ca o amplificare ironică, semnifica­tivă, aluzivă şi ea, a incertitudinii, întrucât calchiază la nivelul structurilor comportamentul unei umani­tăţi care se preface, cultivându-şi necontenit formele, că nu ştie spre ce merge.

În felul lui şi pe căile obsesiei lui, acest poet se numără printre puţinii cu adevărat atinşi de aripa deznădejdii acestui sfârşit de mileniu. Din acest mo­tiv el este un poet actual şi nu e deloc exclus ca istoria însăşi să-i îndreptăţească premoniţiile.

Prof. univ. dr. Eugen NEGRICI