ŞTEFAN DINCESCU
PAZNIC DE FAR[1]
„O poezie poate dura mai mult decât un imperiu.”
ION CARAION
EURIDICE
Au năpârlit toate poveştile în casă.
Urme de zei mai fumegă peste grădină.
Gălăgioase ţopăie pe umeri
păsări cu aripi de lumină.
Privindu-te, se întărâtă cerul,
albastră vulpea nopţii lăcrimează.
Pasc cerbii, încărcaţi de stele,
tulpini de cântec. Şi visează.
Privirea ta mă buimăceşte
cu flori de umbră şi de teamă.
Ai înălţat pe turnurile mele
vulturi cu aripi de aramă.
DUO
Mijesc pe asfaltul fierbinte,
vioi, sacadat,
zoresc pe asfaltul fierbinte
un mânz şi-un băiat.
Mânzul cu trupul de rouă,
mânzul cu aripi de foc
nechează. Începe să plouă,
bujorii grădinii se coc.
Băiatul suflă în fluier,
mânzul joacă lin, tânguios.
Părul şi coama li se încurcă,
sângele, râsul lucios.
DEODATĂ
Trăiam numai în zori.
Ciocârliile zburau în toate părţile.
Mi-era teamă să nu te spargi,
să nu te împrăştii în flori.
Abia îndrăzneam
să-ţi apuc
degetul de la o mână.
Deodată umbra mi s-a năruit în fântână.
VILLON
Mărturiseşte domnilor juzi
de când trăieşti cu rădăcinile-n vânt,
de când te hârjoneşti cu bufonii
acestui colţ de pământ.
Unde ţi-e casa, unde femeia
cu sâni de zmeură vioaie?...
Mărturiseşte domnilor juzi,
semnează cu deget de ploaie!...
Cine peţeşte bezna din mine?...
Cu jivinele pădurii mi-adulmec destinul.
Mărturiseşte domnilor juzi
veghea, trufia şi chinul!...
STUDENŢIE
Vântul ezita să te atingă,
iarba se ruşina atingându-ţi picioarele.
Drumurile oraşului erau legea noastră
şi conversam cu toate izvoarele.
Jurai că sunt calul cu stea înfrunte,
calul cu aripi, alb, din poveste.
În fiecare clipă aşteptai
să nechez, să zbor peste creste.
Pantofii aveau găuri în talpă,
picioarele mi-erau pline de băşici.
Dintre toate lighioanele pământului
semănam, ehehei, c-un arici!...
Azi zboară deasupra turnului meu
excitate păsări de pradă.
Şerpii cu ochii vopsiţi de întuneric
au ieşit la paradă.
VARĂ
Ce vară bizară,
fără hotar!...
Soarele mână
bivoli de jar.
Oasele-n mâl
vor să grăiască.
Strămoşii îmbracă
ţoale de iască.
Caută zmeură
urşii în vise,
au ieşit şerpii
graşi din culise.
Cum s-a-ncâlcit
ghemul de noapte?...
Cad de pe ram
vedenii răscoape.
SUNT PLIN DE ARIPI
Mi-e trupul şubred şi hârbar,
mi-e trupul spaimă de pământ.
S-a stins (de când?) în cuvânt
gălbenuşul de jar.
Cerbul de fum sub steaua sfioasă
şi vânătorul cu ochi sângeros!...
Merg pe frânghie de la o faptă la alta,
tânăr râzând şi tare frumos.
Sunt plin de aripi şi pe afară
pasăre sunt, vultur, nu om!...
Zborul meu sângerează
trufaş într-al cerului pom.
VAI, GÂNDURILE...
E numai despărţire între noi.
Cum e sărutul gurii tale?...
Privirile s-au molipsit
de-o toamnă candidă şi moale.
E numai despărţire între noi.
Ne povestesc fântâni de ceaţă.
Bizare semne mi-au crescut
pe mâini, pe gânduri şi pe faţă.
E numai despărţire între noi.
Coclită mâna pipăie părere,
flămândă gura mestecă sclipind
struguri de vid, măceşe de tăcere.
E numai despărţire între noi.
Cum e sărutul gurii tale?...
Vai, gândurile mi s-au molipsit
de-o moarte candidă şi moale!...
VISUL
Parcă se deşiră gheme de greieri,
parcă se mişcă în ziduri oase pe oase.
Noaptea şi-a pierdut condurii în sufletul meu,
vidul scutură pe case poame zemoase.
Mistreţii cu ochii de ceară
caută jir în ţipătul meu.
Femeia, sticloasa, mărturiseşte c-aş fi
strop de sânge din rană de zeu.
Cuvintele mi se fărâmiţează pe limbă.
Mi-e teamă în vis şi tare urât.
Mâna Menadei, nervoasă,
mi se plimbă pe gât.
PALID
Merg pe câmpie
singur, agale,
mă vreau ciocârlie
cu rizomi şi petale.
Uşile toate
erau încuiate,
am stat la palavre
cu morţii-n cetate.
Vise urâte
m-au alăptat,
pasăre scurtă
mi-am legănat.
Au mângâiat-o
cu piatră şi foc,
îi curge sânge
şi boală din cioc.
Merg pe câmpie
palid, agale,
mă vreau veşnicie
cu rizomi şi petale.
MITOC
Stai în odaie, tremuri şi scrii,
spui vorbe ciudate,
numele ţi l-ai uitat,
cu ochii uimiţi priveşti cărţile,
cineva a citit cu nesaţ în ele,
îi murmuri numele,
te înspăimânţi,
degetele pipăie faţa,
piatra sa mohorâtă.
Respiraţia nefiinţei
îţi dogoreşte viaţa.
LUPUL
Mamei mele, Constanţa Dincă
Stau într-un câmp
lupul, femeia.
Jos, în zăpadă,
îngerii caută cheia.
Cine a încuiat
timpul pe dinafară?...
Visează-n abis
un ochi de vioară.
Femeia îşi ţine
mâinile-n poală,
vorbeşte de mine,
de sărăcie şi boală.
Cu botul pe labe
lupul ascultă.
Faţa îi arde
în lacrimă multă.
DECEMBRIE
Cu pălăria pe-o ureche
şi-n mână c-un baston şi-o floare
dintr-o boleşniţă străveche
mă limpezesc pe trotuare.
Pe umăr simt o apăsare.
– Iertaţi-mă, bălaie domnişoară,
că tânguiam cu disperare
pe o lăuntrică vioară!...
Decembrie îmi dă târcoale,
vocea mi-e fragedă şi dreaptă,
cu ouăle păunilor în poală
prin parcuri veşnicia mă aşteaptă.
Mănuşa leului apasă
pe gând, pe sânge, pe cuvânt.
Firavul trup cu sunet de mătase
mi se prelinge în pământ.
În iuţi meandre de femeie
un clopot traversează viaţa
şi strigă-n limba fără cheie:
– Domnule Nimeni, bună dimineaţa!...
CALUL
Calul adună
veacuri sub coaste,
calul agită
flamuri de oaste.
Stă lângă mine
cu şaua goală,
aleargă în mine
fără zăbală.
Când galopează,
vezi prin zăbrele
cum scânteiază
râuri şi stele.
CEAS DE PLUTIRE
Vântul pândeşte.
Sori dau târcoale.
Mâna e şubredă,
sufletul moale.
Trage storul!...
Suflă în stele!...
Plutesc.
Mamă, plutesc!...
Nenorocirile umflă
pânzele mele.
FAUST PE CÂMP
Lunec pe stradă
neprivit, negândit.
Mă izbesc de ecou,
de ore, de mit.
Cine e?... Cine sunt?...
Căţelul se zbenguie
în crâng polimit.
Fluturii ne caută oasele-n vânt.
Fraged foşnim în pădure.
Oamenii încep
să pipăie,
pe inimi să jure.
Văzându-l, mă vede
cine-a fost şi se miră,
acum la călcâi se repede
şi-azurul transpiră.
Ananta tresare,
geme, se mişcă.
Uraeus turteşte
lumea-n morişcă.
CEAS GREU
Oră cu dinţii de lup,
flogistică vulpe lingavă!...
Cireşul, împuţinatul, va zace în pat
într-o nădejde bolnavă.
Toate vor fi departe de mine,
toate se vor retrage într-o fântână.
Nu voi simţi parfumul inimii tale,
doar ortul din mână.
Cu ochii încleiaţi de noapte
să te zăresc va fi înşelător.
Scăldătoarele îmi vor aşterne pe stern
toartele unui rece ulcior.
Între buze geamăt subţire,
galben ca firul de iarbă!... Sudorile
năierului mi se vor prelinge pe frunte,
pe oase vor curge, pe barbă.
MUSAIOS PLÂNGÂND
Cântând şi dansând,
ţi-au zdrobit sternul,
ţi-au sfărâmat picioarele.
Cântând şi dansând,
au podit izvoarele
cu sângele tău.
Cântând şi dansând,
ţi-au zdrenţuit carnea,
ţi-au dezlipit-o de pe oase.
Cântând şi dansând,
limba ţi-au smuls-o,
ţi-a rămas doar un ciot.
Lumina ţâşnea
din gura ta
cu sânge, cu harfă cu tot.
CLOPOT
Pământule negru, greu şi murdar,
pământ blajin, pământule drag,
hulita mea jale umflată de vânt
n-are meleag!...
Primeşte-mă pâine, striveşte-mă lin,
pământule câine, pământule drag!...
Subţire, scânteiază în mână
Calea Lactee, trainic toiag.
Pământule rece, lihnit şi murdar,
n-am faţă, n-am voce, n-am prag!...
Îngereşte cântă în mine,
doicile nopţii, pământule drag!...
OMUL NEGRU
„Singur sunt, bolnav... / Şi-oglinda /
Zace spartă în bucăţi.” (Serghei Esenin)
Omule negru, de câţi ani
grozav prin carnea mea întunecat priveşti?...
Ce bazaconii, ce poveşti
ai semănat în Riazani?...
Omule negru, azi îţi spun
c-am stat la zdup cu zoaie şi cu turtă,
că episcopul mi-a turnat în burtă
un râu în temniţa de la Mehun,
c-am scris la umbra ştreangului în floare
Baladă pentru condamnaţi,
că i-am vrăjit, prin vers, pe împăraţi
şi le-am tocat aspide în mâncare.
M-a condamnat la sabie şi rug
Florenţa nesecatelor avarii,
dar înhămai la cuget telegarii
şi apăsai cormanele de plug.
Păstor de capre-n Orihuela,
ciopleam în peşteră pridvoarele de-acasă,
la Alicante cu plămânii-n plasă
cântam cu Josefina Manuela.
Am degustat haşişul, beladona
la Pimodan cu vadra şi cu paiul,
la masă cu Satan îmi băui ceaiul
şi fumegai pe Muntele Madona.
Pupila de azur din Hellespont
mi-a transbordat în stele bărbăţia,
la Missolonghi tirania
fu sabie cu vârful bont.
La Auschwitz numărul de la cămaşă
de cobai amintea ceva
când se pornea cenuşa grea
în plic la doică şi nănaşă.
Într-o vâlcea din Daghestan,
când zbiară luna în oraş,
sub sabia sicarului borfaş
m-am zvârcolit pe un suman.
Şi trupul meu la Sighişoara
a chiuit sub ghioagă şi copite
şi azi cămaşa roşie trimite
văpăi să lumineze ţara.
Cu schije m-a însămanţat,
de la Viznar la Alfacar,
garda civilă, în zadar
privighetoarea s-a rugat.
Omule negru, de câţi ani
turbat prin carnea mea priveşti?...
Ce bazaconii, ce poveşti
ai semănat în Riazani?...
[1] Grupaj de versuri apărut în Prier (Cartea Românească, 1988; debut colectiv), sub titlul Străjer, propus de Mircea Ciobanu. Dactilograma prezentată la concursul de poezie din 1988 – ajunsă la Bucureşti pe căi întortocheate, din pricini lămurite în altă parte – era intitulată Paznic de far, având – drept motto de identificare a autorului ei – versul „O poezie poate dura mai mult decât un imperiu” (Ion Caraion). Din prezenta formă a unora dintre texte au fost eliminate puţinele modificări operate – după năravul acelor vremuri vrednice de uitare! – de către Mircea Ciobanu.
