ŞTEFAN DINCESCU, AM CÂNTAT MEREU DUPĂ CORTINĂ
***
Să dăm la doctor studenţia
să-i scoată jar din tărtăcuţă,
cu rime nu plăteşti chiria
şi nici zămârca de văcuţă.
Şi să uităm de soacre, de mani şi de copii,
să ungem palimpsestele cu seu,
încercănaţi şi zurbagii
să azvârlim cu bulgări în geam la Dumnezeu.
***
Roagă-te
pentru apa din râu,
roagă-te
pentru privighetoare,
roagă-te
pentru pădure şi cai!
Vreme când ai,
roagă-te şi pentru mine
puţin,
dragostea mea,
amin!
***
În faţă semaforul, în spate o cotigă,
soldaţii strigă: „Apă!”, strigă.
Respectă semafor, respectă barieră,
chiar dacă luptele se dau în altă eră.
Secerând buricele atâtor lei
să ajungi ciozvârtă ştirbilor căţei,
să-i rămâi vestală nopţii din mecetă,
tot visând atacuri doar la baionetă.
***
Păunului cu gâtul retezat,
arză-m-ar focul, i-am rămas de cart.
Cine-i acolo?... Stai că trag!...
De-ar fi măcar o geamandură!...
Năvoadele s-au îmbuibat
cu lipitori şi viitură.
Să fie portul vreo escrocherie
dată cu spray, iubita mea!...
Să fie farul vreo perucă,
să fie marea un gâldan cu broaşte!...
Iubita mea, vâslesc, vâslesc, vâslesc!...
Agăţ de hârburi felinare.
Cine-i acolo?... Stai că trag!...
De-ar fi un balamuc de soare!...
Vâslesc, vâslesc, vâslesc, vâslesc!...
***
Cocostârcii ţipă împrejur,
ca o doică soarele mă spală,
doar cuvântul gârbov şi sperjur
sechestrează carnea sub cerneală.
Am cântat mereu după cortină,
veacul mi-a ajuns până la os,
am cântat mereu după cortină
întorcând statuile pe dos.
Gâtui-mi-aş cântecul borfaş,
din osândă orgă să mă rup.
Cum să trag izvoarele-n oraş
zeii-n cerul gurii ca să-i pup?...
•••
„Asemenea majorităţii poeţilor de vârsta sa, Ştefan Dincă vrea să şocheze, violentând, în manieră argheziană, limbajul şi simţul comun. Teribilist, el uzitează cu mare frecvenţă limbajul argotic, cultivând pamfletul.
Paradoxal însă modelul acestei poezii îl constituie «contrastele» din poezia cu acelaşi titlu a lui G. Călinescu. E de presupus că el va părăsi această formulă, a cărei supralicitare nu poate duce decât la manierism. Schimbarea se întrezăreşte de pe acum în poemele într-un vers pe care le scrie alături de cele «invectivă».
Ştefan Dincă reprezintă o promisiune lirică, a cărei împlinire va depinde, în primul rând, de seriozitatea cu care trebuie să-şi privească demersurile, de îndrăzneala cu care se va apropia de poezia gravă; căci, să nu uităm, nu e niciun poet teribilist de la început până la sfârşit.”[1]
MARIN SORESCU
(În „RAMURI”, Nr. 7, 1980, Craiova)
[1] „Consecventă preocupărilor sale de stimulare a creaţiei literar-artistice din Craiova şi din Oltenia, revista noastră inserează, în acest număr, două grupaje de versuri semnate de protagoniştii şedinţei pe luna iunie a cenaclului «Ramuri», cu convingerea că ne aflăm în faţa a două talente autentice.”
