LÉOPOLD SÉDAR SENGHOR, SĂ RĂSPUNDEM PREZENT LA RENAŞTEREA LUMII, 28 MARTIE 2018

LÉOPOLD SÉDAR SENGHOR,  

SĂ RĂSPUNDEM PREZENT LA RENAŞTEREA LUMII , 28 MARTIE 2018

Prof. FLORIN DANIEL DINCĂ

LÉOPOLD SÉDAR SENGHOR

POÈME À MON FRÈRE BLANC

„Cher frère blanc,

Quand je suis né, j’étais noir,

Quand j’ai grandi, j’étais noir,

Quand je suis au soleil, je suis noir,

Quand je suis malade, je suis noir,

Quand je mourrai, je serai noir.

Tandis que toi, homme blanc,

Quand tu es né, tu étais rose,

Quand tu as grandi, tu étais blanc,

Quand tu vas au soleil, tu es rouge,

Quand tu as froid, tu es bleu,

Quand tu as peur, tu es vert,

Quand tu es malade, tu es jaune,

Quand tu mourras, tu seras gris.

Alors, de nous deux,

Qui est l’homme de couleur?“

RUGĂ LA MĂŞTI

Măşti! O, Măşti!

Mască neagră, mască roşie, voi, măşti albe şi negre,

măşti din cele patru zări din care adie Spiritul,

vouă mă închin în tăcere!

Şi ţie mai întâi, Străbun cu cap de leu,

voi ocrotiţi acest loc din care e proscris orice râs de femeie

şi orice zâmbet sortit să se ofilească,

voi răspândiţi în jur boarea veşniciei în care mă simt

învăluit de duhul Părinţilor mei.

Măşti ale chipurilor fără mască, netezite de riduri şi gropiţe,

voi care aţi plăsmuit portretul acesta, care este chipul meu

aplecat peste altarul hârtiei albe

aidoma chipului vostru, ascultaţi-mă!

Iată că moare Africa imperiilor – e agonia unei jalnice prinţese,

aidoma Europei de care suntem legaţi

prin cordonul ombilical.

Aţintiţi-vă privirile nestrămutate asupra copiilor voştri

care se află acum înrolaţi

şi care îşi dau viaţa precum sărmanul ultima haină.

Să răspundem prezent la renaşterea Lumii,

căreia îi suntem necesari

precum plămada pâinii de grâu curat.

Căci cine-ar mai fi atunci să înveţe ce însemnă ritmul

defunctei lumi de maşini şi de tunuri?

Cine va mai striga de bucurie pentru a trezi morţii

şi oropsiţii în zori?

Spuneţi, cine va mai reda memoria vieţii

celor cu nădejdile sfârtecate?

Ne numesc oamenii bumbacului, ai cafelei, ai uleiului,

ne numesc oamenii morţii.

Noi suntem oamenii dansului, ale căror picioare

se întremează frământând înţelenitul pământ.

Prof. FLORIN DANIEL DINCĂ

 

FEMEIE NEAGRĂ

Femeie goală, femeie neagră

înveşmântată în culoarea ta care e viaţa,

în forma ta care e frumuseţea!

Am crescut la umbra ta; alintul mâinilor tale

îmi învăluia ochii.

Şi iată că în miezul Verii şi-n cumpăna Amiezii,

de la înălţimea

unui defileu pârjolit de arşiţă, te descopăr

Ţară a făgăduinţei,

iar frumuseţea ta mă săgetează drept în inimă,

ca fulgerarea unui vultur.

Femeie goală, femeie necunoscută,

fruct copt cu carnea tare, întunecate extaze

ale vinului negru, gură ce ai făcut

să cânte gura mea,

savană cu orizonturi limpezi, ce freamătă  

sub mângâierile arzătoare ale Vântului de Răsărit,

tam-tam sculptat, tam-tam încordat ce răsună

sub degetele Învingătorului,

vocea ta gravă de contraltă e cântecul divin

al iubitei.

Femeie goală, femeie necunoscută,

ulei neînvălurat de nici o adiere,

ulei ce luceşte calm

pe pieptul atletului, pe piepturile prinţilor din Mali,

gazelă cu glezne cereşti, perlele scânteiază

ca stelele nopţii pe pielea ta,

desfătări ale închipuirii capricioase,

reflexele de aur

roşu pe pielea ta ce străluce,

la umbra pletelor tale, spaima mea se împrăştie

luminată de sorii apropiaţi ai ochilor tăi.

Femeie goală, femeie neagră,

îţi cânt frumuseţea trecătoare, formă pe care-o torn

în tiparele eternităţii,

înainte ca Destinul gelos să te prefacă în scrum

pentru a hrăni rădăcinile vieţii.

SCRISOARE MAMEI

Mamă, mi se scrie că albeşti ca jungla spre sfârşitul

ploilor de peste iarnă

Când trebuia să fiu sărbătoarea ta,

sărbătoarea atletică a recoltelor tale,

Anotimpul tău însorit cu de şapte ori nouă ani senini

şi hambarele doldora de meiul cel mai de soi,

Campionul tău Kor-Sanou!

Asemenea palmierului din Katamague,

Ce-şi domină rivalii cu pănaşul său

fluturător de-argint

Şi pletele femeilor freamătă pe umeri,

şi inimile fecioarelor se zbuciumă în piept.

Iată-mă în faţa ta, Mamă, soldat fără trese

înveşmântat în cuvinte străine, în care ochii tăi

nu văd decât un amestec de oase şi zdrenţe.

De-aş putea, Mamă, să-ţi vorbesc! Dar tu n-ai auzi

decât o ciripeală sclifosită şi n-ai înţelege nimic,

Ca atunci când, împreună cu femeile din sat,

încercaţi să-l îmblânziţi pe zeul turmelor de nori

Făcând să detune puştile în zumzetul

cuvintelor paragnessé.

Mamă, vorbeşte-mi. Limba-mi alunecă

peste cuvintele noastre sonore şi aspre.

Numai tu le poţi face dulci şi melodioase

precum îi vorbeai fiului tău drag odinioară.

Ah! Povara pioasei minciuni mă apasă,

Nu mai sunt funcţionarul cu autoritate, anahoretul

pe care discipolii îl ascultau fermecaţi.

Europa m-a zdrobit ca pe-un infanterist

sub labele pahidermice ale tancurilor,

Inima mi-e mai istovită decât mi-era trupul odinioară,

când mă întorceam din îndepărtate hoinăreli

pe vrăjitele meleaguri ale Duhurilor.

O, Mamă, trebuie să fiu palmierul înflorit

al bătrâneţii tale,

şi cât aş fi vrut să-ţi redau bucuriile anilor tineri!

Dar nu mai sunt decât un copil nefericit,

al cărui trup îndurerat se zvârcoleşte în aşternut,

Nu mai sunt decât un copil care-şi aminteşte

de sânul tău duios şi care plânge.

Primeşte-mă în noaptea pe care o luminează

liniştea nestrămutată a privirii tale,

Spune-mi iar basmele străvechi ce se povestesc

la şezătorile negre,

ca să rătăcesc iar pe drumuri pierdute

în negura vremii.

Mamă, sunt un soldat umilit, hrănit cu mei prost.

Povesteşte-mi aşadar despre mândria

strămoşilor mei!

AIMÉ CÉSAIRE

SCRISOARE UNUI POET

Lui AIMÉ CÉSAIRE

Fratelui iubit şi prietenului, salutul meu aspru şi frăţesc!

Negrii goelanzi, vâslaşii pirogelor de-a lungul drumului

m-au făcut să-ţi gust veştile

Amestecate cu mirodenii, cu freamătul îmbălsămat

al Râurilor din Sud şi din Insule.

Şi mi-au vorbit despre trecerea de care te bucuri, despre

            iscusinţa frunţii şi despre floarea cuvintelor tale subtile.

Fie ca discipolii tăi, stup al tăcerii, să te înconjoare

ca un evan­tai din strălucitoare pene de păun, 

Fie ca până la răsăritul lunii să le întreţii râvna nesăţioasă

şi nerăbdătoare.

Să fie oare parfumul miraculoaselor tale roade sau brazda-ţi

de lumină în plină amiază?

Fie ca femei cu pielea ca fructul de sapotier să înflorească

în haremul cugetului tău! Mă farmecă din anii aceia,

de sub cenuşa pleoapelor tale

Arzătoare scânteia, muzica ta spre care înălţăm mâinile

şi inima noastră atunci.

Ţi-ai uitat oare, nobleţea de a cânta Străbunii,

Prinţii şi Zeii, care nu sunt nici flori, nici picături de rouă?

Tu trebuia să oferi Sufletelor albele fructe ale grădinii tale –

Tu care nu te hrăneai decât cu floarea celui mai fin mei,

proaspăt culeasă,

Fără a păstra o singură petală pentru a-ţi parfuma buzele.

În adânca fântână a memoriei mele ating chipul tău,

Scot apa care-mi împrospătează îndelungul regret.

Te văd odihnindu-te ca un rege, rezemat de perna unei însorite coline,

Culcuşul tău apasă pământul cu uşoara-i povară,

Tam-tam-urile, pe câmpiile inundate, îţi ritmează cântecul,

iar versul tău e răsuflarea nopţii şi a mării îndepărtate.

Tu cântai Străbunii şi prinţii de sânge,

Tu culegeai de pe cer o stea pentru rima

Ritmând în contratimp; şi sărmanii aşterneau sub picioarele-ţi

goale rogojini din agoniselea lor pe un an,

Iar femeile îţi aruncau sub paşi inima lor de ambră şi dansul

smuls din sufletul lor.

Prietene, prietene! – ai să te întorci, tu ai să te întorci!

Iar eu te voi aştepta – stăpânul unui cuter îţi va înmâna

            mesajul – la umbra chitrului.

Ai să te întorci la sărbătoarea primelor recolte, când fumegă

peste acoperişuri lumina blândă a soarelui lunecând în amurg

Când atleţii îşi plimbă tinereţea, împodobiţi ca nişte logodnici;

atunci se cade să soseşti.

ŞTEFAN DINCESCU

ŞI SOARELE

Şi soarele, bulgăr de foc, se-nclină peste marea purpurie.

Rătăcesc pe marginea junglei şi-a abisului

prin labirintul potecilor.

Şi mă urmăreşte această mireasmă semeaţă, ce-mi gâdilă nările

Delicios. Mă urmăreşte mireasma cu tine, pereche a mea.

Soarele cade în spaimă

Într-o multiplicare de lumini, într-o tresărire de culori

de ţipete de mânie.

O pirogă, subţire ca un ac, nemişcată într-o mare imensă,

Un vâslaş cu perechea sa.

Sângeră stâncile la capul Nase când se aprinde farul

de la Mamelles, acolo departe.

Şi tristeţea mă împunge asemenea visului spre tine.

Căci numai la tine gândesc pe drum, când înot

Culcat sau în picioare, dimineaţa şi seara la tine mi-e gândul

Şi noaptea când plâng, oh, şi chiar când râd,

Când vorbesc de tine-mi vorbesc, în tăceri,

în bucurii şi-n chinuri. Când gândesc nu mai gândesc,

Draga mea, la tine doar gândesc!

MESAJ

Copii cu minte scurtă,

vă mai amintiţi cântecul korelor?

Voi învăţaţi, mi s-a spus, gramatica franceză

şi istoria strămoşilor Gali.

Sunteţi doctori la Sorbona, burduşiţi de diplome,

Colecţionari de hârtii – dacă ar fi măcar ludovici

de aur, de numărat la opaiţ, cum făcea răposatul

tău tată cu degete stăruitoare!

Fiicele voastre, mi s-a spus, îşi boiesc chipul

ca femeile uşoare

Şi vor dragoste liberă şi înălbirea rasei!

Sunteţi mai fericiţi.

Dar un simplu ua-ua-ua de trompetă

Şi plângeţi seara acolo de dor şi sângeraţi.

Trebuie să vă amintesc străvechea epopee?

Mergeţi la Mbissel şi Fa’Oye, rostiţi rugăciunea

altarelor care au însemnat calea cea mare,

Urmaţi Calea Regilor şi cugetaţi la drumul

pătimirii şi gloriei.

Marii voştri preoţi vor răspunde: Glasul Sângelui!

Mai frumoşi decât palmierii sînt Morţii din Elissa;

neînsemnate erau dorinţele pântecului lor.

Iar scutul cinstei nu-i părăsea vreodată,

nici suliţa regală.

Ei nu adunau cârpe, nici măcar bănuţi de aur

să-şi gătească păpuşile.

Cirezile umpleau câmpiile, umbra smochinilor

le binecuvânta casele.

Iar hambarele gemeau de grânele strânse de urmaşi.

Glasul sângelui! Gândiţi-vă iarăşi şi iar!

Cuceritorii vor saluta opera voastră, copiii

vă vor fi coroana albă.

ŞTEFAN DINCESCU

NOAPTE ÎN SINE

Femeie, aşază-mi pe frunte mâinile tale ca un balsam,

mâinile mai mângâioase decât blana cea moale.

Deasupra, frunzele palmierilor foşnesc înfiorate

            de înalta briză nocturnă

Abia simţit. Nu se aude nici măcar cântecul doicii.

Să ne lăsăm legănaţi de tăcerea ritmată.

Să-i ascultăm cântecul, să ascultăm zvâcnirea sângelui nostru

            întunecat, să ascultăm

Cum bate pulsul adânc al Africii, departe, în pâcla satelor pierdute.

Iată că luna obosită coboară, alunecă spre aşternutul mării line.

Iată că se potolesc râstele zglobii

            şi povestitorii ei înşişi,

Obosiţi, îşi leagănă capul, ca pruncii purtaţi în spinare

            de mamele lor.

Iată că picioarele dansatorilor se îngreunează,

că glasurile alternate ale cântăreţilor încep a se domoli.

E ceasul stelelor, al Nopţii care visează

Sprijinindu-se de colina aceea de nori, înfăşurată

            în lungul veşmânt al Căii Lactee.

Acoperişele colibelor lucesc duios. Ce le vor fi spunând oare,

            în taină, stelelor?

Înăuntru, focul din vatră se stinge în intimitatea mirosurilor

            acre şi dulci.

Femeie, aprinde opaiţul cu untul cel mai curat,

            ca să tăifăsuiască împrejur străbunii,

            ca şi părinţii şi copiii în culcuş.

Să ascultăm vocea Patriarhilor din Elissa. Ca şi noi, surghiuniţi,

Ei n-au voit să moară, spre a nu se irosi prin deşerturi

            şuvoiul seminţiei lor.

Să ascult, în coliba afumată pe care o cercetează

            o adiere de suflete prielnice,

Cu capul pe sânul tău fierbinte ca un fier scos din foc aburind,

Să respir duhul Morţilor noştri, să strâng în mine glasul lor viu 

şi să-i dau sunetul glasului meu, să învăţ

a trăi cu adevărat înainte de a coborî, mai afund decât cel ce se

aruncă în apă, în adâncurile nesfîrşite ale somnului .

ELEGIE LA MIEZUL NOPŢII

Vară splendidă, Vară ce hrăneşti Poetul cu laptele

luminii tale,

Eu care creşteam ca grâul de Primăvară, îmbătându-mă

de transparenţa verde a apei, de despletirea ei verde

            în aurul Timpului,

Ah! nu mai pot suporta lumina ta, lumina lămpilor,

            lumina exploziei atomice ce spulberă

            întreaga-mi fiinţă,

Nu mai pot suporta lumina miezului nopţii. Măreţia

            onorurilor e ca o Sahară,

Un gol imens, fără mişcătoare nisipuri, fără platouri de piatră,

fără iarbă, fără o clipire, fără o bătaie de inimă.

Douăzeci şi patru de ore din douăzeci şi patru, cu ochii

larg deschişi ca Moş Cloarec, 

Răstignit pe piatră de Păgânii din Joal, adoratorii Şerpilor.

În ochii mei farul portughez care se învârte, se învârte,

            douăzeci şi patru de ore din douăzeci şi patru,

Ca un mecanism precis, neîncetat, până la sfârşitul lumii.

Sar din pat, un leopard pe grumaz, o răbufnire năprasnică

            a Simunului care-mi astupă gura cu nisip.

– Ah! numai de m-aş prăbuşi în noroi şi în sânge, în neant.

Mă învârt necontenit printre cărţile mele, şi ele mă privesc

din adâncul ochilor

Şase mii de lămpi care ard douăzeci şi patru de ore

Din douăzeci şi patru.

Şi stau în picioare, lucid, ciudat de lucid,

Şi sunt frumos, ca alergătorul la suta de metri,

            ca un armăsar negru de Mauritania în timpul împreunării,

Căci în sângele meu clocoteşte un fluviu de seminţe

            în măsură să fecundeze toate câmpiile Bizanţului

Şi colinele, colinele aride.

Eu sunt Amantul, ca o locomotivă gata de drum.

Dulceaţa buzelor sale de fragă, trupul său vârtos ca piatra,

mirosul său catifelat ca o piersică,

Trupul său, ogor adânc deschis negrului Semănător.

Sufletul germinează în vintre, în matricea plăcerilor,

Sexul, antenă centrală în miezul Multiplicităţii, unde

            se întretaie arzătoare mesaje.

Muzica dragostei nu mai e în stare să mă astâmpere,

            nici cadenţa sfântă a poemului.

Pentru a ţine piept deznădejdii, Doamne, am nevoie

            de toate puterile mele.

– O! voluptate a pumnalului împlântat în inimă, până-n prăsele,

Ca o remuşcare. Şi totuşi nu sunt sigur că mor.

Dar poate că tocmai acesta-i Infernul, absenţa somnului,

                  pustiul în care rătăceşte Poetul,

Această suferinţă de a trăi, această moarte care nu-i moarte,

Teama de necunoscut, năzuinţa pătimaşă spre moarte şi spre lumină,

Ca fluturii de noapte ce roiesc în jurul felinarului,

                  în inima înfricoşatului putregai al pădurilor virgine.

Doamne, al luminii şi al întunericului,

Tu, stăpânul Cosmosului, fă să mă odihnesc

în pământul Umbrosului Joal,

Ca să renasc apoi în Împărăţia copilăriei foşnind de visuri,

Să fiu păstorul păstoriţei mele în nisipurile

din Dyilôr unde înfloresc Morţii,

Să aplaud cu însufleţire când intră în horă

Tening-N’dyaré şi Tyagoum-N’dyaré,

Să dansez ca Atletul în tam-tam-ul Morţilor de peste an.

E numai o rugă, Doamne! Cunoşti răbdarea mea de ţăran.

Va veni pacea, va sosi Îngerul zorilor, vom auzi

cântecul unor păsări nemaiauzite, 

Se va lumina de ziuă.

Dar eu voi dormi somnul Morţilor, hrana Poetului,

– O, Tu, care dai boala somnului noilor-născuţi,

Poetesei Marône, lui Kotye-Barma cel Drept! –

Voi dormi în zori, ţinând în braţe păpuşa mea trandafirie, 

Păpuşa cu ochii verzi-aurii, cu vocea atât de minunată,

Vocea poeziei însăşi.

ŞTEFAN DINCESCU   

O, CORN DE VÂNĂTOARE…

O, corn de vânătoare, vino-mi în ajutor!  

M-am rătăcit în pădurea pletelor sale,

corn de vânătoare, din fildeş, adumbrit de patima  

vremii, crescut pe îndelete din mâlul negru.

Alunec pe urmele pahidermelor, pe puntea uleioasă

a tainelor sale.

Cum să descurc încâlcitele vicleşuguri ale lianelor,

să astâmpăr şuierăturile şerpilor?

Şi iarăşi chemarea rănită, căreia doar sunetul

sinistru al unei sirene-i răspunde,

iarăşi chemarea tânguioasă, dar numai  

ţipetele păsărilor mute îmi răspund,

ca nişte copii spintecaţi în puterea nopţii,

şi fuga maimuţelor roşii.

Muştele ţeţe şi foşnetul frunzelor îmi sfredelesc

spaima şi asud şi tremur de frig.

Dar răspunsul cântecului său limpede în poiană

mă întremează şi-mi călăuzeşte paşii

şi mireasma florilor de odinioară,

în care mă voi scălda cu ţipete de bucurie.

Aurul verde al chipului său mai molcom decât arama,

coloană netedă a sufletului său înflorit

în soare şi-n bătaia alizeelor, panaşele frunzelor

de palmier deasupra spaimelor primare,

o, Pădure străveche, cărări pierdute, ascultaţi

cântecul neprihănit al Pelerinului.

TRADUCERE

de RADU CÂRNECI