DESCHIDEREA
OCHILOR
Aş fi băut şi eu din paharul Tău, Doamne,
dacă al treilea cântat nu mi-ar fi amintit că sunt
om,
pregătit să fugă şi de lepădare,
şi dacă o mână nu m-ar fi tras la pământ!
Aş fi băut şi eu din paharul acela
dacă aş fi putut să-mi las trupul să ardă de viu!
Dar am rămas să mă hrănesc din ceea ce sunt
şi din ce în ce mai foame îmi este!
Din ceea ce mi-a fost dat să fiu astăzi beau
şi tot însetată mi-e vorba...
MASA
TĂCERII
– Nu-mi aduc aminte când a fost odată o pasăre
care n-a putut să piară pe limba ei –
a declarat păsărarul.
– Ce ştiţi voi să vă zgâiţi la un templu?
Omul nu-i decât o umbră
cu fiinţa strigată din urmă.
– Dacă tot veni vorba – se ridică unul –
arţarul nu este arţar.
Mă uit la el şi văd că nu este.
– După cum fereastra-i deschisă şi plouă,
ce rost mai au toate acestea?
a spus atunci bărbatul
care se achită faţă de gânduri.
– Nu trage! Nu trage!, s-au înspăimântat ei deodată
când mi-am desprins mâna foarte încet
şi mi-am dus-o la suflet...
PRÂNZ
Târziu s-au strâns cu toţii la masă;
erau
doar bărbaţii – femeile
fuseseră lăsate în sat să le nască urmaşi.
Afară ploua cu găleata, iar lupii-aşteptau drept la
uşă.
Priveau împietriţi la vânatul fript de pe masă.
Cel mai slab din fire a început să plângă încet,
însă nimeni nu se clintea de pe scaunele adânci şi
impare.
În cele din urmă, a spart gheaţa cel prin care
tăcea fiecare.
L-au ascultat cu feţele grave, fără să înţeleagă
nimic.
Fiecare vorbea în limba pe care o ştia,
iar ceilalţi îl ascultau neclintiţi.
Atunci s-a ridicat cel ce nu mai avea nimic de spus
şi a băut o înghiţitură de apă.
Înspăimântaţi, ceilalţi au golit şi ei cana din
faţă.
NEVOINŢELE
MÂNTUIRII
Dacă nu poţi ierta,
nu înnopta la cel ce
te-aşteaptă cu pâinea la poartă.
Dacă pe libertatea ta
s-a pus dobândă mereu
şi tot achiţi facturile
pe apă de ploaie,
dacă, până la urmă, nu
poţi ierta,
oricât de albastru este spirtul medicinal
şi rana oricât de adâncă...
Spun: dacă vrednic eşti
de-atâta răbdare
şi la umbra tăcerilor
tale se-nvecheşte durerea,
atunci întoarce-te de unde-ai plecat
şi pregăteşte-te s-o iei de la capăt!...
BĂLUŞEŞTI
Aceleaşi tălăngi sună pe Zarea Izvorului,
dar păsările nopţii nu mai ciugulesc stelele
şi niciun băiat nu mai caută bureţi până la Budăile
Mândrului.
De Anul Nou nimeni n-a mai plecat cu Haiducii,
iar, când dai bună ziua, nu se mai coc merele,
pe care, mai apoi, să le furi de la Duda.
Acum, stai în vârful dealului şi scrutezi văzduhul
înalt
şi văile se deschid ameţitoare:
prin memoria ta bate vântul de toamnă
şi nicio pasăre nu-ţi mai răspunde pe nume.
CU
MÂINILE-N FRIG
A tras în mine un om fără să mă întrebe nimic,
am crezut că-i o glumă, numai că
m-am prăbuşit ca o toamnă retezată de sabie.
Am fost împuşcat de un om prin surprindere
şi ciopârţit apoi de prieteni pentru fiecare bine
făcut.
De-atunci, stau singur şi-i tot aştept la o bere,
în parc,
dar niciunul nu mai vrea să-şi aducă aminte de
mine,
nimeni nu vrea să accepte c-am rămas viu
şi că-i aştept aşa, împuşcat...
INTRAREA
ÎN COLAPS
Am vrut să spun totul într-un singur poem
şi m-am sufocat într-atât, încât n-am mai putut
zice nimic,
niciun cuvânt nu mi-a mai arătat calea.
Libere şi fără stăpân,
lucrurile nespuse de mine s-au ascuns.
Trecătorii şi-au făcut înspăimântaţi semnul crucii,
dar tornada azvârlea deja streaşina caselor,
bătea o grindină-ntunecată de plumb:
lucrurile nearătate de mine s-au dezlănţuit
şi, de atunci, nicio instanţă nu le mai poate
opri...
ALUNGAREA
DIN RAI
Izgonit de la ospăţul divin, rătăcesc
prin aceeaşi lumină întunecată de poftă,
cu Adam fugărit
în destinul meu.
Învins mereu de ispită, îl tot duc mai departe,
înmulţit cu 5
miliarde de oameni
şi cu viaţa mea,
care îl prelungeşte inutil de puţin.
Şi nu-nţeleg ce are cu mine de sunt aşa ticălos?
La ce-i foloseşte durata-mi de fum,
dacă nu se
poate-nfrâna de la moarte?
Istovit, cu eternitatea în spate,
îmi tot duc strămoşul în cârcă,
din poartă-n poartă caut vorba care să ridice
blestemul:
Iată, din tată în tată şi din păcat în păcat,
îl duc până la epuizarea
cuvintelor
şi până S-o îndura
Dumnezeu...
PROOROC
FĂRĂ ŢARĂ
Fiindcă nimeni nu credea în avertizările sale,
a plecat din mijlocul obştei
şi n-a ştiut să se mai oprească.
Bătrânii au murit,
a murit până şi obiceiul satului.
Ba au început să piară mulţi din cei ce s-au născut
mai încoace.
Numai el nu s-a mai întors printre ei.
– Vindeţi ce mai aveţi şi chemaţi-l acasă!,
a fost lăsată o vorbă cu gură de moarte.
Însă degeaba l-au căutat cu bani grei pretutindeni,
fiindcă nu l-au mai găsit nicăieri.
El plecase departe, departe
şi nu s-a priceput niciodată
să se mai întoarcă din drum.
ZĂVORÂREA SINELUI
Doamne,
mai dă-mi un simţ,
nu ştiu ce arde:
cămaşa cuvintelor ruptă din suflet
sau eu,
la uşa surdului,
întrebând de mine?
BURNIŢĂ
Împins la marginea vremii,
îmi scot la trăit ultima zi.
Lumina durează doar cât o scuipătură de sclav:
strig „Nuuu!“ din toate zăvoarele,
dar ecoul trage noaptea-n adânc...
şi mi-e câinele singur
pe o vreme de cai împuşcaţi!
SĂGETAREA
INIMII
După ce am împlinit cei şapte ani de acasă,
m-au rupt ca pe o creangă dintr-un cireş înflorit
şi mi-au dat drumul să trăiesc şi să mor cât
poftesc!
Însă, din nebăgare de seamă,
m-am trezit brusc la 50 de ani.
Speriat, am dat s-o iau înapoi,
dar picioarele răspundeau la alte-ntrebări.
Şi, din oglinda răsturnată a realităţii,
a ieşit un bărbat semnat cu numele meu.
Străin, l-am lăsat cu fruntea în cioburi
şi-am plecat să aflu de unde porneşte
izvorul întoarcerii noastre în noi...
Victor MUNTEANU
