NICOLAE DABIJA, PRIVIGHETORI ÎMPĂIATE
PRIVIGHETORI ÎMPĂIATE
Cunoscusem pe cineva,
colecţionar de lucruri
ciudate,un fost caporal, care se lăuda că scrisese,
la viaţa-i, şi poezii:
acesta-şi avea casa plină cu privighetori
împăiate
pe care ţi le-arăta, încântat: „Numai
priveşte-le! Parcă-s vii!“
„Mai lipsesc careva exemplare...“, îţi mărturisea,
pe un ton visător,
în timp ce se plimba printre ele cu pas militar:
„Păcat doar că n-am putut împăia şi
cântecul lor,
care a fost, şi dânsul,
ex-
tra-
or-
dinar!“
CITITOR
DE POEME
Acest poem pe care-1 citeşti
nu existădecât în imaginaţia ta,
urmând de fapt să-1 scriem împreună:
eu – cuvintele,
tu – restul.
De tine, de tine depinde viaţa poemului:
eternitatea lui de o clipă,
secunda în care se aciuiază vecia;
iar acum: deschide fereastra
să intre timpul
în toate silabele lui.
Citeşte-l, dezghiocându-1 mai întâi de cuvinte,
scuturându-l de toate înşiruirile sale,
până cele puse de mine-n poem
vor alcătui un tot întreg
cu cele adăugate de tine la gloria lui,
până nu vom mai şti –
care eşti tu
şi care sunt eu.
DESPRE
CONSTRUCŢIA POEMULUI...
Poemul ar trebui să fie ca o rugăciune
care, ca şi cum, nu tu pe ea, ci – ea pe tine te-a
spus:
nici
un cuvânt lipsă,
nici
un cuvânt în plus.
CRIME
Păsări împuşcate
care
încă zboară –
în
căderea lor
de
la nor la pământ,
coborând
cerul
la
picioarele vânătorilor –
care
din stufărişuri,
ţintiseră
în nişte
biete
păsări
zburând
şi-l răniseră, din greşeală,
pe Dumnezeu...
CREPUSCUL
Nu mai pot scrie decât cu
lucrurile care mă înconjoară,
cuvintele m-au părăsit... Sau, poate,
eu le-am uitat.
Când le caut prin dicţionare
ele se retrag, cu toatele, ca apele Oceanului
aflate-n reflux,
târând galerele mele
cu
poeme nescrise
în
larg.
Doamne, nu-mi lua tăcerea,
îngân,Doamne, nu-mi lua tăcerea,
cea pe care trebuie s-o spun în tot mai multe,
în tot mai multe cuvinte...
Înconjurat
de tranşee părăsite
sunt
generalul obosit de atâtea victorii.
Ce multe poeme au rămas în afara
Ce multe poeme au rămas în afara
cărţilor
mele...
Şi-acum încerc –
lucru nespus de greu!
– să rimez
firul de iarbă de colo
cu moartea mea
de aici.
SFINTE VREMURI NAIVE..
Sfinte vremuri naive, când ne dădeam întâlnire
pe filele aceloraşi cărţi.
Mă certam cu tine într-un poem
şi mă împăcăm în altul.
Mă
pierdeam în paginile unui roman
ca
într-o pădureşi ce fericit eram
când te găseam
după snopii unor figuri de stil.
N-am să-ţi uit vreodată căldura mâinilor
de pe acele fişiere,
nici urma respiraţiei tale
rămasă pe pagini celebre.
La fondul secret al Bibliotecii Naţionale
eu bătrânul cititor,
ghinionist de profesie,
te mai caut şi azi
prin întâmplări visate de alţii
pe tine, cea ascunsă în cine ştie ce carte,
pe tine, cea descrisă atât de fidel
în toate poemele mele postume...
FUG PRINTRE GLOANŢE
Fug printre gloanţe
alerg după o speranţă –
cel mai divin dintre toate păcatele;
dar de fapt după ceva care nu mai contează
decât în măsura în care alerg printre gloanţe,
când tu ai murit, iar eu
te mai cred mutată-n altă gubernie.
ILUZIE
În şesul bătut de vântoase, o mie,
când
eram gata să-ţi dau stelele de pe cer
şi mireasma – din tei,
mi-ai cerut să-ţi dăruiesc
o floare de păpădie,
dar nu ţi-am putut dărui
decât
amintirea ei.
Mi-i dor câteodată de cei
pe care nu i-am văzut niciodată,
CONTINUITATE
Mi-i dor câteodată de cei
care au murit
înainte de naşterea mea,
ca şi de cei care se vor naşte
când nu voi mai fi,
ştiind că fără de toţi aceştia –
nu mai pot fi nici eu
cu adevărat...
ARBORE
Arborele e doborât la pământ
şi
dus undeva,
şi
doar umbra lui
mai
rămâne răsturnată în iarbă.
De
ea se mai împiedică
în
plină zi atleţii.
ÎNCEPUT DE SINGURĂTATE
Ce greu înveţi să fii singur:
singur într-o mulţime,
singur într-o chilie
în care nu mai e loc
decât pentru tine şi Dumnezeu.
Şi-ncă mai ai atâtea de învăţat:
să pui tăcerea în locul cuvintelor,
să auzi cum ruginesc
piroanele în palmele lui Iisus,
cel uitat pe cruce...
Ar mai fi şi altceva de însuşit:
să-ţi uiţi amintirile, numele, chipul,
să spui „mâine“
unui timp care-a fost,
să pui mâinile pe piept şi să aştepţi
să te naşti..
... Ce greu înveţi să fii singur!
ISPITE
Sfântul la masa cu
tălâniţe
frumoase, care
nechează
între pahare, –
în
timp ce una dintre ele
cu
ochii plini de frunze
şi
braţele încărcate de mângâieri
se
dă să-l sărute pe gura
arsă
de rugăciuni
şi el se fereşte, brusc, într-o parte –
aura
căzută de pe creştet
se
rostogoleşte la vale pe drumuri
ca
un cerc de lumină
alungat
de copii ...
SUFLETUL COPACULUI
Copacul – de vânt şi de ploaie –
dar sufletul lui nu se îndoaie,
ci şade drept, în furtună.
CARTEA
Văd ceea ce gândesc.
Gândurile devin imagini.
Te iubesc
de-a lungul acestor o mie de pagini.
În carte:
ceruri, şi plopi, şi urzici... Şi mâine,
şi astăzi, şi ieri...
Lumea e toată aici.
Şi
doar tu – nicăieri.
TRADUCĂTOR
după
ce-am tălmăcit
De
la o vreme –
mii de poeme, profane sau sfinte, –
traduc foşnetul
ierbii-n cuvinte.
CEA MAI MARE DURERE
pe ea o simt: doar omul care
iubeşte
Ce durerea care nu mai doare,
şi omul care moare;
când tăcerea spune mai mult
decât spun cuvintele,
iar rănile
încep să-ţi ţină cald –
ca veşmintele.
Atunci nu luntrea se îndepărtează,
ci ţărmul pleacă,
şi plânsul seamănă c-un ştiulete
de lacrimi
ce se dezghioacă;
ploaia cade –
ca-ntr-un tablou –
întruna, şi nu
mai cade
niciodată,
iar la picioarele tale
umbra ţi se
vrea mângâiată.
Numai Dumnezeu te mai întreabă ce
mai faci –
cu iarba de sub tălpi
şi cu florile din copaci –
prin bezna ce foşneşte sub cer
ca un stindard
în vântul ce se stinge
de lumânările ce ard.
FRIGUL
Aerul îngheaţă. Păsările
decât cu sufletul. Norii
atârnă ca nişte rufe
îngrămădite de vânt într-un colţ
de funie. Timpul face ţurţuri.
Cât de singuri suntem: suflet în suflet,
geană în geană. Şi frigul
atât de departe.
ATÂTA NOROC ÎNTR-O SINGURĂ VIAŢĂ ...
Cu genunchii roşi în faţa icoanelor
mă rugam de Cel de Sus să mi te scoată
înainte.
Şi apoi cu genunchii însângeraţi mă rugam
tot Lui, să mă ajute ca să te uit.
Te-am căutat prin cărţi, prin mulţimi:
într-o zi te-am întâlnit şi te-am iubit.
Atâta noroc într-o singură viaţă
a fost chiar prea mult pentru mine.
Mă simţeam ca după un război câştigat,
în care mi-am pierdut viaţa.
Ca după o boală dintre existenţă şi
inexistenţă
când prinzi, dintr-odată, să vezi aure
pe creştete de păcătoşi.
Şi-acum, după ce-ai murit
Şi-acum, după ce-ai murit
(nu pentru alţii, doar pentru mine)
ca să te uit, şterg amprentele tale
de pe lucrurile pe care le-ai atins –
de pe covoare, de pe cărţi, de pe pomi, –
de pe covoare, de pe cărţi, de pe pomi, –
dar cine să cureţe dorurile mele de tine?
Ai plecat din viaţa mea,
Ai plecat din viaţa mea,
dar cine să te alunge din gândurile mele?!
Amintirea ta luminează
ca fosforul prin întuneric...
Devin mut, când vreau să vorbesc despre tine –
Devin mut, când vreau să vorbesc despre tine –
cuvintele îmi lasă gust de cenuşă în gură.
Scriu, ca să-mi treacă.
Mă gândesc la tine, gândind c-o
să-mi treacă.
Dorul meu aleargă, mai aleargă spre
locul unde te afli –
precum condamnatul care intră
cu viteză
în gloanţele lui.
PROFET
Încearcă să ticsească tomuri într-un
singur
cuvânt.
Prin pustia cea arsă de soare,
tot mai
slăbit, se lasă purtat de vânt...
Nici umbră de mult nu mai are.
DURERE
Mi-i tot corpul o rană, mare şi grea!
Umbra mea – pe nisip,
cineva calcă pe ea.
Ţip!
ANOTIMP CONTINUU ...
Doamne,
om sunt locuind sub timpuri,
de la o vreme, numai toamnede-a lungul celorlalte anotimpuri.
Doamne.
Sămânţa răsare încolţită,
muguri se desfac căutându-şi un rost,
şi inima mea – îndrăgostită
numai de seri care-au fost...
Îmi trăiesc fericirea în rate,
ca-n mijlocul unor delicte
ce uită să se condamne,
de-a lungul anotimpurilor toate:
toamne, toamne, toamne.
Doamne!
◊◊◊
Doamne, luminează
ochii plânşi
ai inimilor care curtează
să iubească ce nu se poate,
să iubească mai mult decât se poate,
să iubească, cu lacrimă veselă şi bucurie tristă,
cât n-au iubit inimile toate
care n-au ştiut că iubirea există.
BÂLCI
în aer,
Cineva bate cuie
în care să-şi agaţe
pălăria...
Altcineva culege,
ca pe nişte bucăţi de gheaţă,
fărâme de cer din cana cu vin,
pe care să le sugă
de măduvă.
Sfinţii îşi ţin aureolele în mână:
de teamă să nu şi le rătăcească-n
viesparul de oameni...
Tu te ţii de mine:
să nu cazi în cer.
Eu mă ţin de tine:
să nu mă pierd în mulţime.
Şi încerc, şoptindu-ţi poeme de dragoste,
să fac vorbele
să poată însemna
şi ele
ceva.
ATELIER
Aura lui nu se vede
somnul lui n-are vise,
plânsul lui n-are lacrimi,
suspinele lui – ca nişte cuvinte
într-o limbă care nu are
traducători,
iese din poem
ca dintr-un birt
mirat că afară s-a făcut
demult
dimineaţă,
uimit să descopere
iarăşi şi iarăşi
că
lumea există.
POEM
Degetele ploii
ca pe clapele unei maşini de scris.
SCATIUL
de vifore
În
arborele
rupt
ce mai stă
lângă Nistru
străjer:
scatiul gălbui –
ca un fruct
ce aşteaptă
să cadă
în cer.
PSALM
Sunt Doamne atât de trist şi
singur:
ce ba învie, ba se stinge...
Sunt Doamne-atât de trist şi singur...
Precum de rouă – nişte crânguri,
mi-s zilele de lacrimi pline.
Se vede Doamne de la Tine
cât sunt de trist,
cât sunt de singur?!
De orice rază ce m-atinge
mă simt rănit până la sânge...
STURZI...
voi surzilor,
Sturzilor,
auziţi oare, dincolo de fereastra sigilată,
cum foşneşte ciudat
cămaşa de sârmă ghimpată
în care stau îmbrăcat?!
Vă mulţumesc, sturzilor,
surzilor,
că-n fiecare dimineaţă –
mă treziţi
cu cântecul vostru stingher,
care leagă pământul de cer
şi speranţa de viaţă...
STRIGĂT MUT
Mai mult un strigăt sunt, Doamne,
seamăn, cu naufragiatul dus de curenţi în larg
tot mai departe de ţărm,
ţip, cu gura închisă,
şi nu mă aude nimeni,
nici măcar eu nu mă mai aud
de talazuri,
strigătul meu mut
făcând să-mi sângereze gura
precum
o rană...
Mai mult un strigăt e fiinţa mea,
dar, se vede, Doamne, că şi Tu nu auzi
decât
cuvinte.
IERTAREA
Să existe oare, Doamne, iertare –
pentru popoarele-acelea care
şi-au ucis cu pietre profeţii?!
Profeţii, de vorbe prea grele răniţi,
care – sub bolţile în vâlvătaie –
în vreme ce erau batjocoriţi,
se revărsau pe lanuri ca o ploaie...
Şi când erau de vii puşi în morminte,
scuipaţi, loviţi de-un neam al nimănui,
ei se rugau de Tine, Doamne Sfinte,
ca să-i faci loc în raiul Tău, şi lui.
Cum eşti, Părinte blând, plin de iertare,
Te
rog să dai, cu duhul bunătăţii,
o
şansă şi pentru popoarele care
şi-au
ucis cu pietre profeţii.