NICOLAE DABIJA, BOCET PENTRU MEŞTERUL MANOLE

NICOLAE DABIJA, BOCET PENTRU MEŞTERUL MANOLE

BOCET PENTRU MEŞTERUL MANOLE

 Ană, Ană,
soarele pe cer e-o rană.

Mănăstire
de iubire
vrui să-nalţ, spre pomenire.
Dar ce-nalţ ziua, cu fală,
peste noapte se sprăvală.

Ană, Ană
lacrimă zidită-n strană.
Clopotele greu asud,
bat şi nu se mai aud.

Ană, Ană
soare-ascuns într-o broboană.

Unde eşti?
Sub care piatră?
Să te pot zidi-nc-o dată.

Lumea asta
nu se ţine:
parcă nu-i clădită bine.
Se clatină-n vânt orfană,
Ană.

Ană
pictată din icoană.

... Eu când văd că ea nu vine
prind să mă zidesc pe mine.
Cerul ţipă-ntre cupole:
– Maanole,
Manoole!

ORFEU

Îşi laudă sub arborii ninşi

viaţa – unica-i marfă,

cu nervii proprii întinşi

în loc de strune pe harfă.

Cum trece – se face, brusc, zi

în fiece murmur şi şopot –

umbra lui cade pe zid, şi zidul

se dărâmă cu zgomot!

Când cântă: o moarte se amână

şi iarba se face mai verde...

Cuvintele-arar le îngână

ca şi cum, de le-ar spune, le-ar pierde...

Nemaiştiind în vechi lumine –

(o, îndoieli atâtea cernu-l!)

etern – din urma-i, cine vine:

Euridice sau infernul?!

ÎNTOARCEREA LUI EMINESCU

Chiar acum când ninge pe Moldova,
veste mi-a sosit din Cernăuţi
că de-acolo Eminescu – tânăr
a pornit spre Chișinău, desculţ.

Cu desaga plină de poeme
să se-adeverească-a pornit –
dacă mai suntem la locul nostru
și să vadă dacă n-am murit.

Să-i ieșim, pe viscol, înainte
care cu o carte sau o floare:
pașii din omăt să i-i culegem
și să-i cerem în genunchi iertare.

Pentru că nu-l mai lăsăm să doarmă
și-l purtăm pe drumuri de un veac:
ba copiii mor în Bucovina,

ba se-aprinde grâul în Bugeac.

Iartă-ne, bădiţă, să îi spunem,
că ades – cum veacul e-n delir,
ai fost oaspete în casa Ta
și în ţara Ta un musafir.

Nu te-nghesuiai să-ncapi la masă
vinul când curgea gârlă la vale –
la dureri veneai să fii cu noi
și-ţi simţeam prezenţa Dumitale.

Ne-au bătut și cerul și pământul,
vremuri grele au trecut pe-aci,
ne ziceam: s-avem pâinică-n casă,
fără poezie-om mai trăi.

Multe am păţit în acest secol
care neschimbându-se ne schimbă,
deseori ne-am rușinat să spunem
că vorbim cu Tine-aceeași limbă.

Cine ne-ar ierta pentru copiii
care deschideau volumul Tău
și găseau poemele ciuntite
și cârpită soarta Ta, mereu?!

Căci, de-o vreme, Doamne, ce se-ntâmplă,
parcă nici nu mai avem destin,
pân-şi ceasurile noastre arată
şi măsoară toate-un timp străin.

Şi-aş boci acum, dar n-am cuvinte:
cei care în cuie te-au bătut
nu străini au fost, sosiţi din lume,
tot dintre ai noştri te-au vândut.

Asta e durerea noastră mută
că visând să-şi numere arginţii
– câte-un Iuda, la un colţ de stradă,
vinde-şi şi poeţii şi părinţii.

Unii s-au deprins stăpân să-şi aibă
asta fiind al vieţii unic rost –
chiar ar face revoluţii,  numai
să rămână şerbi precum au fost.

Și atâţia plaiul ne-au prădat,
iar acum căinţele le vin:
nu le e ruşine c-au furat,
ci ruşine – c-au furat puţin.

Despre noi ce ţi-am putea vorbi,
suferim, în parte, fiecare,
pedepsiţi, cum veşnic ni se spune,
doar pentru păcate viitoare.

Căci la noi, aşa-i de la un timp –
dacă-ngheaţă via sau puieţii;

pentru tot ce se întâmplă-n ţară –
nu răspund miniştrii, ci poeţii.

Iartă-ne c-atât ne-am fost străini,
dar de astăzi, împlinind un rost,
să sperăm că-n fiecare casă
va găsi Cuvântu-ţi adăpost.

… Chiar acum când ninge pe Moldova,
când nămeţi prin cerul ei se-alungă,
Eminescu a pornit spre noi,
și – să dee Domnul să ajungă! 

COŞMAR

În Taimâr, c-o sanie cu reni –
colo pân’şi vara viscoleşte –
dat-am de un sat de moldoveni
ce uitaseră – săracii! – româneşte.

I-a adus colo tătuca Ţarul
şi le-a dat pământ, cât vezi în jur,
numai că nu-ntra în el brăzdarul –
cică e bocnă anul împrejur.

Şi-au rămas: să crească urşi în stână
şi la sănii să înhame reni,
numai c-au uitat limba română,
dar în buletine-s „moldoveni“.

M-au cinstit cu ţuică din licheni,
m-au servit cu colţunaşi din peşte,
şi mi se jurau că-s moldoveni,
doar că – nu pot să vorbească româneşte.

Şi-amintiră, după lungi torturi,
of, şi eu mă bucuram ca prostul! –
numai colo nişte-njurături
şi-ncă un fragment din „Tatăl nostru“.

Şi-am bocit cu ei la despărţire,
şi mi-au dat şi-un colte de mamut,
şi le-am dat volumul meu subţire
pe care îl tot răsfoiau, pierdut...

Dar, de-atunci, nu-n tundră, ci la noi
câte unu-aud cum se făleşte:
– Sunt şi eu tot moldovan, ca voi,
numai... c-am uitat „maldaveneşte“.

Şi-i de râs povestea, şi-i de plâns,
cum vreun tip stă chiar şi-ţi dovedeşte
că adevăraţii români îs
tocmai cei ce nu ştiu româneşte.

Se dezice, fiu al nimănui,
în discuţii şi,-afişat – în presă,
de strămoşii şi de limba lui,
iar Moldova i-i – doar o adresă.

Că nu-s patriot mă dojeneşte
şi-mi tot spune, cuvântând mereu,
el mai mult Moldova că-şi iubeşte,
şi mă-nvaţă cum s-o fac şi eu.

... Lasă-mă, în graiu-mi, să bocesc
spicul sec, şi de sub luturi ruda –
„moldoveanule“, cum zici să te numesc,
care limba ţi-ai trădat, ca Iuda.

Nu te cred – cât fi-va să cârteşti,
c-astă ţară cu al ei sfânt temei
mult mai mult ca mine o iubeşti –
dacă silă ţi-i de limba ei.

Dacă limba mamei ţi-ai urât,
dar alt adevăr pe lume nu-i:
căci există un popor atât
cât mai e vorbită limba lui.

... În Taimâr, c-o sanie cu reni –
colo pân’ şi vara viscoleşte –
dat-am de un sat de moldoveni
ce uitaseră – săracii! – româneşte.

Şi-un coşmar visez  – de-atunci –  prin vremi,
mă trezesc şi-mi zic: Doamne fereşte
de-o Moldovă doar din moldoveni
ce-au uitat, cu toţii, româneşte.

CETATE ASEDIATĂ

Ce caută poeţii în biblioteci,

când ei sunt aşteptaţi pe baricade?! –

poemul ar putea pe murii reci

să ieie locu-oşteanului ce cade.

Poeţii din cetatea-asediată,

e locu-acestora pe metereze – sus –

cu opera lor scrisă-n viaţa toată

şi cu poemele ce încă nu le-au spus.

Acum se făureşte viitorul,

acel de generaţii presupus:

nu da, mărite,-ntr-însul cu piciorul

precum păgânii-n chipul lui Iisus.

Când bat barbarii-n poartă cu berbeci

şi de săgeţi e Dumnezeu străpuns –

o, ei izbesc şi în biblioteci,

unde îţi pare că stai bine-ascuns.

Găsi-vor argumente vagi şi laşe

bărbaţii cărturari, utile-n veci…

… Când cititorii li-s ucişi din faşe,

ce caută poeţii în biblioteci?!

FRUMUSEŢEA

Nu mai ştie să facă şi altceva-n viaţă

decât să zâmbească

(de până şi soarele-n faţa ei răsare stângaci!).

Iese (ca la serviciu) prin urbe, dis-de-dimineaţă,

să împartă frumuseţe la săraci.

Simpla ei trecere prin uliţi bolnave

devine, brusc, caritabilă

şi tot mai îndepărtat e atunci parcă orice prăpăd,

iar viaţa disperaţilor pare mai suportabilă

numai de-atâta c-o văd

cei ce o văd...

FOTOGRAFUL DE FULGERE

Eu fotografiez fulgere

despicând bezne,

ceruri

sau brazi;

pe dealurile cele mai înalte,

pe blocurile cele mai suple,

lângă arborii bătrâni şi însinguraţi

le momesc;

periculoasă profesie,

aproape la fel de periculoasă

ca viaţa însăşi –

să fotografiezi fulgere.

Şi-n timp ce unele lovesc în mine

mai reuşesc

să le scapăr.

Vă las ca amintire

acest fulger

care am fost.

TESTAMENT

Copiii mei, îşi toarce steaua firul –

cu poezia nu aduni avere:

vă las ca moştenire trandafirul,

lumina lui de pace şi durere.

Şi spinii, ce văzduhurile ară:

să sângeraţi de ei, în veşnicii,

mireasma care-n orice primăvară –

deşteaptă şerpii îngropaţi de vii…

Mireasma să i-o smulgi e foarte greu,

nici nu i-o poţi căra cu coviltirul,

sau în bucăţi s-o-mparţi c-un ferăstrău:

vă las ca moştenire trandafirul.

Iar dacă-l veţi iubi cu-adevărat –

în veci n-o să vi-l poată răpi nime,

chiar de-i va smulge tufa vreun gealat,

un fir de rădăcină tot rămâne!

Mireasma lui scrie pe vânt poeme.

Dar când se încâlceşte-n rămi zefirul –

tufele scunde ard ca nişte steme!

Vă las ca moştenire trandafirul.

CARTEA SE DESCHIDE...

Cartea se deschide singură la anumite pagini

şi se răsfoieşte sub ochii tăi.

Lumea se reduce la una-două-trei-patru imagini.

Din incendiul ei rămân câteva scântei.

Ea te-ntreabă mut, ca orice-adevăr,

cu vântul răsfoind filele ei puţine –

ce e dincolo de-acest zid înalt pân-la cer?

Ce e dincolo de tine?

Cartea se vrea citită şi cu ochii închişi.

Peste filele ei, pe iarba verde, deschise

au înflorit, dintr-odată, câţiva caişi

şi au înmugurit nişte vise.

POEMUL

Lui  Grigore  Vieru

Vine şi-un timp, când se gudură pomii

şi pare-un fum lăţit pe şes verbina,

când maestrul îşi imită epigonii,

iar steaua crede că ce-o-ncurcă e lumina.

Când comete – din adâncimile bolţii – apar,

fără ca astronomii să le fi anunţat dinainte;

când nu se poate nimic întâmpla; şi – iarăşi şi iar –

poezia se-mpotmoleşte-n cuvinte.

Iar soarele prinde să-şi simtă, dintr-odată, lumina

căzută în gol ori ape bâhlite – în oră –

cum îşi simte un pom rădăcina

pe care caracatiţe mici o devoră.

Atunci – în copii, sub a serii armură,

se trezesc melancoliile unor părinţi;

şi, bombănind – prin veac – ca printr-o bură,

trece POEMUL c-un poet în dinţi.

MI-I TEAMĂ DE O CARTE

Mi-i teamă de o carte (o văd ades şi-n vis)
pe care aş deschide-o-nfrigurat
şi-n paginile ei aş da de-odat...
de toate versurile pe care încă nu le-am scris.

De care sufletul mi-i însă, îmbibat:
precum de apă un burete;
şi solie – din partea lor – mi-i orice vis curat,
şi mi-i devreme ora cea târzie.

Parcă mă văd citind – în acea carte
doar pân' la mijloc orice poezie,
ştiind ce-i scris, de-odată, mai departe,
cum dintr-un rând poemu-ntreg învie.

Şi ochii-ar luneca, pustii de gânduri –
ca peste un destin ce se amână –
peste acele, dragi şi sfinte, rânduri,
precum transcrise de-o străină mână.

Nescrise foi se vor sălbătici-n sertare;
şi în amurguri vechi, cu iz amar, –
eu cartea ceea-aş răsfoi-o, arare;
ca pe-osânditul propriul meu dosar.

RUGĂ

Rugă de pasăre, sus peste ţară,

care se odihneşte numai când zboară.

Rugă de pasăre, care

numai cât cântă nu moare.

Rugă de iarbă abia răsărită:

cerul de peste ea să deie în floare.

Rugă de piatră – să fie zidită

în zid de templu, nu de-nchisoare.

Rugă-cântec, rugă-plânset, rugă-blestem

(naivă, credulă, nebună)

de aed care speră cu un poem

c-ar putea face lumea mai bună.

POETUL

Când aşază cerul prin lăzi –

jocuri, li se par, austere

celora care au văz

dar nu – şi vedere.

Din frica de a trăi

vin tristeţile celelalte,

din teama de a iubi

numai pe jumătate.

În cuvinte se luminează de zi,

şi muntele are dor de câmpie;

scrie poeme ca şi cum ar muri

şi-ar trebui să învie.

POETUL (II)

C-o mie de ochi urmăresc

fructul împrăştiindu-se-n aer; sun

clopotele sângelui peste amiaza câmpiei,

eu, cel care lumea o compun.

Mă luminează în noapte alba hârtie

şi ninsoarea de-afară, puţin;

oh, ca un zeu, trec printre oameni

şi aripile sub haină ascunse le ţin.

♦♦♦

Îmi înfigeam călcâiele adânc în pământ

când inelul planetei Saturn îşi regăsea gaura.

Pe lama unui cuvânt

cădea un zeu

şi-şi zdrelea aura.

Şi-a rămas fără cuvinte,

peltic,

poemul ce­-ţi ţine viaţa captivă,

ca un obiect ce se face

tot mai mic şi mai mic

prin lustruire excesivă.

Ce greu e să faci poeme

fără cuvinte,

ce greu e să mori făr-a te fi născut,

şi chipurile unor oameni pe care nu i-ai văzut

mai ales de ele să-ţi aduci aminte.

OCHIUL AL TREILEA

Îmi vine din ce în ce mai greu
să deosebesc primăvara de rai, lacrimile de stropi –
ameţitor, ameţitor se-nvârt în jurul meu
lucrurile văzute cu al treilea ochi.

Tot mai greu mi-i, nu pot distinge
urzica pictată - de urzică,
în ea văd o minge-n altă minge
şi mingea cea mai mare e-n mingea cea mică.

Plouă cu seminţe, fără puteri
le măturăm şi le ardem, pe câmpul arat...
Dar ce-am văzut cu ochiul-al-treilea ieri
va fi doar mâine cu adevărat.

Ierbile, munţii ne seamănă nouă,
norii, frunzele – la fel;
e parcă pace, parcă plouă
în viitorul spionat de el.

Toate lucrurile făcute cu ochii închişi
le duc la capăt cu el; un corb
bătrân, îl văd tânăr peste caişi
cu ochiul al treilea, care nu-i orb...

De la un timp, din ce în ce mi-e mai greu
să deosebesc realul de vis, ceara din lună de ceara din plopi –
ameţitor, ameţitor se-nvârt în jurul meu
lucrurile văzute cu al treilea ochi.

INSCRIPŢIE PE UN VOLUM DE VILLON

Deschide cartea

la poemul în care mai ninge.

Ca să descoperi

că poezia există.

Că ea mai există

şi azi,

la o mie de ani

după ce-a fost condamnată

la moarte.

SĂ...

Să inventăm poezia, şi umbrele amiezii din curţi,

să învăţăm animalele să se roage lui Dumnezeu,

să mângâiem pietrele gravide pe burţi,

să stabilim cu şchioapa distanţa dintre bine şi rău.

Să-mblânzim veşnicia scheunând, ca un ţânc, sub fereastră,

să auzim timpul cum trece şi-atuncea când stă,

iar pe lume – şi când n-om mai fi ca şi pân-la naşterea noastră –

să ningă, să plouă, să fulgere, să...

 

GRĂDINI ÎN TOAMNĂ

Vânt ce vii din moartele grădine

să mă strângi ca un bandit de gât:

m-am obişnuit cu răul tău atât

că îmi face şi un pic de bine.

De o viaţă,-n aşteptarea rimei

care-ar transforma o cloacă-n mit,

parcă-am străpezit şi eu, ca un cuţit

ce-şi mai caută prin lume locul crimei.

Viaţa mea-i cu moarte-n jumătate,

ca şi cum ucisele lumine

şi-au trecut spitalele prin mine

şi-au ieşit prin şesuri, vindecate.

 

ALCHIMISTUL

– Spune-mi, pe cine pândeşti,

spune-mi, de ştii să te bucuri?...

– Vorbeşte-ncet, să nu trezeşti

prafu-adormit de pe lucruri...

– Ai parcă temere de verb:

e liniştea asurzitoare...

– În eprubete: sorii fierb,

se nasc planete viitoare...

– Pierzi din cuvinte, fără veste

în ochi ţi se depune ceaţa...

– Caut, mă zbucium, şi-asta este

cu mult mai mult decât e viaţa.

BALADĂ CU TOMA ALIMOŞ

Departe, frate, departe,

departe, însă nu foarte –

între viaţă şi-ntre moarte,

departe, frate, departe,

departe, însă nu foarte,

sub cer cu stele sparte,

treceam singur pe coline,

calul meu murea sub mine

şi eu mort în şaua lui:

cobor dealul parcă-l sui;

arşiţa mai mult mă-ngheaţă,

şi-i noapte de dimineaţă.

Iar în cer era devreme,

moartea mi-a zis: nu te teme.

Moartea mi-a zis: nu te teme,

că în cer încă-i devreme.

Luna când ieşea din râu,

ea-mi ţinea calul de frâu –

să pot trece-n ceea parte

departe, frate, departe…

Departe, însă nu foarte.

SĂRACĂ ŢARĂ BOGATĂ

Frunză verde foaie lată,

săracă ţară bogată!

Neam pribeag, nu undeva –

emigrant în ţara ta!

Tot ai zis c-aşa ţi-i scris:

să fii liber doar închis!

Necăjitul meu popor,

că-ţi mai arde de umor!

Of, sătulule flămând

lângă ape însetând!

Cum cerşim cu gura mută

pâinea tot de noi crescută.

Ţara mea de oameni trişti,

mult mă mir că mai exişti,

ciopârţită în bucăţi

că te mai găsesc pe hărţi.

Tot mai tristă te apuc

de când orbii te conduc

Şi te duc – şontâc! – de zor

spre Măreţul viitor.

Săracă ţară bogată,

vine vântul să te bată,

vine cerul să te ningă

şi toţi morţii să te plângă.

N-o să mori de două ori:

larg ţi-a fost în închisori

şi cald ţi-a fost în Siberii,

ţară prinsă-ntre imperii.

Fii cu Dumnezeu atentă:

te prefaci in-de-pen-den-tă,

te prefaci c-ai fi stăpână –

cu cătuşele la mână!

Şi iar verde foaie lată,

săracă ţară bogată,

săracă ţară furată,

mai şi cânţi, trasă pe roată…

PLOAIE TRISTĂ

Plouă trist. Parcă plouă

peste-o ţară ruptă-n două.

Plouă de ieri. Plouă-abătut.

Ca după un război pierdut.

Plouă de-o zi. Poate, de nouă –

în Pruturile amândouă.

Plouă cu mahnă. Şi-n amvoane

Isus tresare din piroane.

Salcâmii pălmuiţi de vânt,

pe dealuri, cresc numa-n pământ.

Bătrâne scunde trec pe coastă

cu mănăstirile în traistă.

Iar fulgerul pornit de sus

la ele încă n-a ajuns.

IEŞIRE LA MARE

Ce să fac, Doamne, c-un cer care prinde singur să zboare

şi n-am, ca să-l populez, măcar câteva vrăbii?!

Ce să fac, Doamne, cu-atâtea corăbii

când nu mai am ieşire la mare?!

Se întâmplă de-acum lucruri stranii şi amare –

cum săritorii, din faşe-ncă, strigă toţi: „hopa!“ –

în această bucăţică de Asie, lăţită peste Europa,

unde amiralii nu au nevoie de mare.

Că n-or urca mai mult pe râu, decât cu visul –

cel care-a fost o dată să-i încapă –

înstrăinaţii peşti, îi simt plângând sub apă,

cu lacrimile lor sporind abisul.

DANIELA ÎN GROAPA CU LEI

Fiindcă înnebunise cu frumuseţea-i bărbaţi şi femei,

fiindcă stăteau zile şi nopţi în zăpadă,

copii şi bătrâni, să o vadă,

o aruncară în groapa cu lei.

Leii flămânzi uitară pe-o clipă că-s lei,

când o văzură, mârâiră vâlvoi,

şi se dădură, pierdut, înapoi,

înspăimântaţi de frumuseţea ei.

Înspăimântaţi de puritatea ei

şi de privirea ei de stâncă,

că era doar suflet... iară bieţii lei

nu ştiau – sufletul  – cum se mănâncă?!

Şi se uitau cu ochi-nchişi la ea,

simţind cum mor, pierduţi şi umiliţi,

haita aceea de lei îndrăgostiţi,

ce, blând, spre Domnul cel din ceruri mârâia.

Şi erau una – întemniţat de temnicer,

în timp ce ziua-n luturi se scurgea,

ea soarele în braţe-l cuprindea

şi groapa cea cu lei cădea în cer.