CARL SANDBURG
(6 ianuarie 1878 – 22 iulie 1967)
ROŞCOVANA CASIERIŢĂ DE RESTAURANT
Aruncă-ţi părul peste cap, fată roşcovană!
Dă-i drumul râsului şi păstrează pe bărbie
mândri doi pistrui!
Undeva, un om caută o fată roşcovană;
poate, într-o zi uitându-se să
găsească
o casieriţă de restaurant, te va
privi în ochi
şi va afla o iubită. Poate.
De jur-împrejur, zece mii de oameni vânează
o roşcovană fată cu doi pistrui
pe bărbia ei.
I-am văzut vânând, vânând...
Aruncă-ţi părul peste cap; dă-i
drumul
râsului!
TOAMNĂ
Aurul paiului de ovăz, aurul lunii din sud-vest.
Albastrul scaietelui canadian şi albastrul
fragilului picior al
privighetorii.
Tomate luminând în soarele de octombrie cu inima
lor
roşie,
Luminând aşezate câte cinci, şase pe o stinghie de
lemn.
De ce dorinţele îţi luminează faţa, toată ziua,
Dorinţi ca ale femeilor cu iubiţi aproape uitaţi,
pornite
spre
oraşe noi?
Îţi spun ceva acele păsări, păsări,
păsări,
ţipând în vântul de nord al lui septembrie,
hectare de păsări zburătoare puctând
văzduhul
în drumul lor spre sud?
S-a sfârşit ceva? Este ceva gata să înceapă?
PATRU PRELUDII LA JUCĂRILE VÂNTULUI
(2)
Uşile erau din cedru,
colţurile panourilor din aur
şi fetele erau blonde;
pe panouri era scris şi fetele psalmodiau:
„Suntem
cel mai mare oraş,
cea mai
mare naţiune;
niciodată
n-a existat ceva asemănător nouă.”
Uşile se învârtesc în balamale rupte.
Pânze de ploaie ţiuie în vânt,
acolo unde fetele blonde alergau
şi citeau pe panouri:
„Suntem
cel mai mare oraş,
cea mai
mare naţiune,
niciodată
n-a fost ceva asemănător nouă.”
PATRU PRELUDII LA JUCĂRILE VÂNTULUI
(4)
Ghearele şobolanilor
scrijelesc tălpile uşilor;
hieroglifele lăsate de labele şobolanilor
pălăvrăgesc despre pedigriul şobolanilor,
trăncănesc despre sângele lor
şi flecăresc despre rasa
bunicilor şi a străbunicilor
şobolanilor.
Şi vântul bate
şi praful de pe praguri se spulberă
şi chiar scrijeliturile şobolanilor
nu ne spun nimic, absolut nimic
despre cel mai mare oraş, cea mai mare naţiune,
unde oameni puternici ascultau
şi femei psalmodiau: „Niciodată n-a existat
ceva
asemănător nouă.”
FREAMĂTUL MĂRII
Freamătul mării nu are sfârşit.
Freamătul mării repetă, repetă.
Numai cântece vechi?
Doar atât ştie marea?
Numai eternele cântece vechi?
Doar atât?
Freamătul mării repetă, repetă.
ROZE ARUNCATE
Aruncaţi trandafiri în mare, acolo unde cel mort
a fost aruncat.
Trandafirii vorbesc mării
şi marea celui pierit.
Aruncaţi trandafiri, voi, îndrăgostiţilor!
Lăsaţi petalele să spele sarea din soare!
STELE, CÂNTECE, CHIPURI
Adună stelele, dacă doreşti.
Adună cântecele şi păstrează-le.
Adună chipurile femeilor.
Adună-le pentru a le ţine bine, ani şi ani,
Apoi...
Desfă-ţi mâinile, lasă să plece totul şi spune:
adio!
Lasă stelele şi cântecele să plece.
Lasă chipurile şi anii să se ducă.
Desfă-ţi mâinile şi spune: adio!
AMURGUL BIZONILOR
Bizonii au pierit.
Au pierit şi cei ce au văzut bizonii.
S-au dus cei care au privit mii de bizoni cum,
ţinându-şi plecate imensele
capete,
scormoneau cu copitele iarba
preriilor
făcând-o praf; totul
într-un extraordinar spectacol al
amurgului.
Cei ce au văzut bizonii au pierit.
Bizonii au pierit şi ei.
SFÂRŞIT
Moartea vine o singură dată; să facem să fie
simplu.
Să sune un singur clopot pentru mine, o singură
dată;
aşa să fie.
Sau să nu sune niciun clopot, deloc; ar fi mai
bine.
Dacă mor, să se cânte un cântec pentru morţi.
Să se cânte „John
Brown’s Body” ori „Shout All Over God’s
Heaven”.
Sau să nu se cânte nimic; ar fi şi mai bine.
Moartea vine o singură dată; să facem să fie
simplu.
