Nicolae Dabija - lansări de carte la Hotelul Decebal, Bacău

LANSĂRI DE CARTE LA HOTELUL DECEBAL

                          

La-nceput a fost Cuvântul

Adiind peste goluri ca vântul,

Mişcat de la sine, mereu nemişcat

Tremurând pe loc, în cercuri iscat,

Asemeni cu apa din lac vălurită

Alergând de nimeni lovită.

GEORGE CĂLINESCU

POEŢII

Poeţii sunt copiii naturii.
Nimic mai trist,
Nimic mai dureros
Decât poetul
Rămas orfan de mamă.
În locul versului ce n-a venit,
Vine iubita – ea
Și mai frumoasă ca versul.
În locul
Fratelui ce te-a trădat
Alt frate vine.
Dar cine,
Cine în locul mamei
Poate să vină?!
„În lipsa cuvântului
Poetul
Își lasă pe umăr capul.”
În lipsă de ţară.

GRIGORE VIERU

ACADEMICIAN NICOLAE DABIJA

ACADEMICIAN NICOLAE DABIJA

ACADEMICIAN NICOLAE DABIJA

ACADEMICIAN NICOLAE DABIJA

ACADEMICIAN NICOLAE DABIJA

CATREN

Uşor nu e nici cântecul. Zi
şi noapte – nimic nu-i uşor pe pământ:
căci roua e sudoarea privighetorilor
ce s-au ostenit toată noaptea cântând.

                                                                                                                  LUCIAN BLAGA 

Totuşi va rămâne întotdeauna ceva care nu poate fi spus decât în vers. Versul are calitatea de-a distila materialul poetic brut şi de-a oferi poezia fără amestec. Cu decadenţa şi ruina totală a versului, cu dispariţia lui, ar dispărea un izvor de mari bucurii spirituale, un fior al cărui secret s-ar pierde. Ar fi o sărăcire, fără îndoială, pentru sufletul omenesc.

ALEXANDRU PHILIPPIDE

Poezia şi artele întreţin credinţa profundă a omului în unirea fiinţei sale cu tot ce există şi al cărui adevăr final este adevărul personalităţii. Este o religie uşor de înţeles, şi nu un sistem metafizic care trebuie analizat şi discutat. Noi ştim, prin experienţă personală, ce sunt creaţiile noastre şi afirmăm instinctiv, prin ele sensul creaţiei care ne înconjoară.

RABINDRANÃTH TAGORE

VASILE GEORGE PUIU, PETRE ISACHI, ŞTEFAN DINCESCU

DORU CIUCESCU

DORU CIUCESCU

DUMITRU BRANEANU

VASILE GEORGE PUIU, PETRE ISACHI, ŞTEFAN DINCESCU

PETRE ISACHI

PETRE ISACHI

POEŢII

Nu vă miraţi. Poeţii, toţi poeţii sunt

un singur, ne-mpărţit, neîntrerupt popor.

Vorbind, sunt muţi. Prin evii, ce se nasc şi mor,

cântând, ei mai slujesc un grai pierdut de mult.

Adânc, prin seminţiile ce-apar şi-apun,

pe drumul inimii mereu ei vin şi trec.

Prin sunet şi cuvânt s-ar despărţi, se-ntrec.

Îşi sunt asemenea prin ceea ce nu spun.

Ei tac ca roua. Ca sămânţa. Ca un dor.

Ca apele ei tac, ce umblă subt ogor,

şi-apoi sub cântecul privighetorilor

izvor se fac în rarişte, izvor sonor.

LUCIAN BLAGA

ŞTEFAN DINCESCU

ŞTEFAN DINCESCU

ŞTEFAN DINCESCU

ŞTEFAN DINCESCU

ŞTEFAN DINCESCU

ŞTEFAN DINCESCU

POETUL

Întru pomenirea

lui Rainer Maria Rilke

Prietenă, să nu mai rostim zădarnicul sunet

cu care-l chemau muritorii!

Astăzi, vorbind pentru toţi

el nu are chip şi nu are nume – poetul!

Viaţa lui mult ne-a mirat,

ca un cântec cu tulbure tâlc,

ca un straniu eres.

În ani de demult

poetul, cuvântul strivindu-şi, a îndurat

năpastele toate cu bărbăţie

şi cele mai mari, cele mai crunte dureri, şi le-a stins

în muntele singurătăţii, ce şi-a ales.

Când la un semn

s-au surpat albăstrimile cerului,

şi minutarele vremii treceau

ca tăişuri prin toată făptura,

în anii aceia, poetul voi să uite de semeni şi vatră.

În anii cumplitelor pâcle

când pământenii cu sfânta lor omenie şi carne

s-au destrămat fără număr,

şi viaţa – atâta s-a stins

de-ar fi fost, vai, tocmai de-ajuns

ca duhul să prindă trup pe pământ,

Poetul, cu numele şters şi pierdut, s-a retras

sub pavăza muntelui,

făcându-se prieten înaltelor piscuri de piatră.

Şi neajuns, neclintit, a rămas în jocul destinului

flancat de albe şi negre solstiţii

mare şi singur.

Nu l-a ucis amarnica grijă din vale, nici gândul

că Dumnezeu răpitu-şi-a singur putinţa-ntrupării.

Nu l-au răzbit nici tunetul din depărtări,

nici tenebrele.

Şi nu l-a schimbat în cenuşă

fulgerul care i-a fost pentru o clipă

oaspete-n prag.

Mereu îşi da sieşi cuvânt

şi pasul său era legământ.

Îngăduie, Prietenă, să-ţi amintesc că Poetul

muri mult mai târziu.

Mult mai târziu, ucis

de-un ghimpe muiat în azur

ca de-un spine cu foc de albină.

Muri poetul ucis sub soare de-un trandafir,

de-un ghimpe muiat

în simplu albastru, în simplă lumină.

De-atunci, în frunzare-aplecate

privighetorile toate-amuţiră

uimite de cele-ntâmplate.

Privighetorile ceasului, din rarele noastre grădini,

amuţiră-n lumina ce-apare-n zădar

şi fără de semne, de-atunci.

Şi nu ştiu nimic pe pământ

ce-ar putea să le-ndemne

să cânte iar.

LUCIAN BLAGA