FRANÇOIS VILLON
(1431 – 1463)
În vocea lui când de paiaţă, când gemută, care îşi spune păcatele şi durerea, trece uneori plânsetul întregirii omeniri, suspinul nostru de bieţi oameni de treabă. Această haimana din veacul al XV– lea vorbeşte de noi, vorbeşte pentru noi, simţim, şi acest lucru îl face mare.
GUSTAVE LANSON
VILLON
Hoinar vestit, poet la drumul mare,
Ce-ai pus din timp popia la ciochini,
C-o mână umbli lumii-n buzunare,
Cu alta-n stihuri Precistei te-nchini.
Dai, hăituit ca lupul pe la stână,
Târcoale-n târg dughenilor cu şunci,
Spăsit le-adulmeci plin de râvnă, până
Ce-n ele cangea deştelor ţi-arunci.
Soi uliţarnic ce-şi înjură prada,
Chefliu stricat cu visul strălucit,
Ca un tâlhar ascuţi, oţel, balada,
Să ne-o împlânţi în piept ca pe-un cuţit.
Ibovnic scump al ocnei, bun din fire,
Dar înhăitat cu îngerii pierduţi,
Te cuibăreşti prin putrede tractire,
Să plângi pe neaua anilor trecuţi.
De gât cu zorii pleci la dănţuit,
În glas de liturghie, geamparale…
Ţi-e sufletul un bâlci dezlănţuit
În nava unei vaste catedrale.
Parcă te văd maestru-n furtişaguri,
Edec de han şi-al juzilor vrăjmaş,
Tras din spelunci ca un guzgan din faguri
Scrâşnind sub biciul asprului armaş.
Risipitor cum n-a fost vistiernic,
Măreţ golan cu aurul în gând,
Tu îţi iubeşti viaţa de nemernic
Şi ştii să mori, drag păduchios, sperând.
Şi-n timp ce-ţi pun în zbilţ cerbicea bravă
Şi se gătesc să te ridice-n furci,
Tu, mai isteţ, furând un vraf de slavă,
Pe scări de rime veacurile urci.
VASILE VOICULESCU
Regretul în faţa morţii este obiectivat precis asupa materiei pieritoare; şi ceea ce este poate mai important e faptul că-şi mai face loc aici o atitudine nouă: mila, un sentiment cu totul rar în acest veac al batjocurii şi al cruzimii. Un sentiment izvorât dintr-o sensibilitate a cărei acuitate este agravată de propriile sale suferinţe şi de groaza pe care spectacolul morţii fizice era cu neputinţă să nu i-o fi inspirat.
OVIDIU DRIMBA
FRANÇOIS VILLON
Pitic cu zâmbet tragic, găsesc oricând în tine,
Când osteneala vine, renăscător imbold –
În răzvrătirea penei cu cioc tăios şi ager
Şi-n crunta răzvrătire a spadei de la şold.
Ţi-a curs pe buză vinul şi cântecul ca valul
Pătruns de-un neastâmpăr voios şi epocal,
Mai plin ca madrigalul ce-l încrusta rivalul
Cu diamantul rece, la chefuri, pe pocal!
Sub ştreangul stăpânirii tu stăpâneai o lume,
Oceanele baladei le străbăteai înot –
Flori albe şi flori negre-s pe câmpurile tale
De Martha descântate ori lubrica Margot.
Şi-acuma, peste veacuri, mânia ta o fluturi,
Primejdioasă, aspră, cu ascuţişuri lungi –
Iluminat feeric de fulgere de săbii
Râzi şi acum sub faldul zăpezilor de-atunci.
Dă-mi voie, la picioare să-ţi desfăşor în pripă
Acest poem balcanic – umil covor să stea –
E veşnică din viaţa ta fiecare clipă
Prin zâmbetul tău tragic, vibrând de febra ta.
NICOLAE LABIŞ
Toţi poeţii, de manuscrisul cărora m-am silit să mă apropii, sunt poeţi şi mai mult poeţi spoiţi şi decoraţi cu literatură. Cel mai om dintre poeţi e pungaşul din cartea de faţă, om pătimaş, om aiurit, om hârţuit, bătut, un lup de om. Funia spânzurătorii a trecut de mai multe ori, gata să-l înşfece, şi de mai multe ori l-a izbit nodul ei peste buze.
TUDOR ARGHEZI
INVOCAŢIE
Din portul tău de fleanduri şi bulendre
Mi te-am întors pe limba românească
Şi ţi-am lucrat cojoc de adamască
De parcă-ai fi, leit, hatmanul Şendre.
Nădragi ţi-am dat, călţuni înalţi, ciuboate,
În loc de un pumnal subţire, frânc,
Jungher ţi-am pus în brâu şi la oblânc
Şi-un contoş scump, pe umeri, rupt în coate.
Mi te-am schimbat de straie şi cuvânt
Şi te-am purtat prin viile culese,
Să joci cu talaniţe podărese,
Să bei, la han, din oale de pământ.
Ţi-e mersu-acum răsăritean, de paşe!
Nu mai eşti sprinten! Porţi işlic şi fes.
Dar cartea ta, cu slove papistaşe,
Şi gluma-ţi mucalită-s pe-nţeles.
Eşti pământean de-al nostru, azi, Villon:
Vorbeşte dar pe şleau, acum, în graiul
Rumânilor ce ştiu s-alinte naiul,
Rostirea-ţi s-o priceapă veri-ce om.
AL. ALEXIANU
Versurile lui François Villon au solicitat sensibilitatea şi condeiul multor scriitori ispitiţi să-şi măsoare puterile de tălmăcitor cu metafora unui text poetic, ilustru atât prin valoare, cât şi prin dificultăţi: prozodice, lexicale, istorice. În ultimele patru decenii, Zoe Verbiceanu, Dan Botta, semnatarul acestor rânduri, Francisc Păcurariu şi Neculai Chirica au transpus, au adaptat sau au prelucrat, integral ori parţial, opera – relativ modestă ca dimensiuni – pe care a lăsat-o posterităţii marele poet medieval francez. Nu sunt prea numeroase literaturile, fie ele şi dintre acelea cu o indelungată tradiţie, care se pot mândri cu asemenea acte fundamentale de cultură, caracteristice, la urma urmelor, spiritualităţii unui popor pentru care valorile de esenţă ale patriomoniului universal sunt încorporate firesc în zestrea naţională, ea însăşi, la rându-i, integrată în concertul creaţiei mondiale.
ROMULUS VULPESCU
VILLON CĂLĂTOREŞTE
François Villon, maestrul, stăpânul pe taverne,
Suflet de aur, mare poet şi asasin,
Către Anvers porneşte, spre-un aer mai deplin
Spre-o altă hărţuială – şi pentru baliverne!
El cu ortacii – oameni cu-nfăţişări paterne –
A plănuit, s-ar zice, să fure un fişic
De cinci sute de taleri, o sumă de nimic,
Cu dibăcie, fără de zgomot sau lanterne.
Drept care hotărâse să fugă din Paris.
Când plictiseala puse năvod pe bietu-i vis,
Ca ultimă scăpare i-a fost călătoria.
Villon ce totdeauna a hotărât prudent,
Şi-a împărţit nimicul, adică sărăcia,
Cu mâna aşezată pe Micul Testament.
ALBERT LOZEAU
TESTAMENTUL CEL MARE (16)
Prin moartea mea de-aş face bine
întregii obşti, n-aş pregeta
ca eu să mă trimit pe mine
la moarte chiar, pe legea mea!
Eu n-am lovit pe nimenea
bătrân sau tânăr, mort sau viu;
... dar munţii nu s-or clătina
pentr-un pârlit precum mă ştiu.
FRANÇOIS VILLON
EPISTOLĂ
Veniţi ca să-l vedeţi în văgăuni,
boieri ce n-aţi dat biruri niciodată
la regi sau la-mpăraţi, nici plecăciuni,
ci vă plecaţi doar veşnicului Tată:
Duminică şi marţi, post ziua toată,
că dinţii parcă-s greblă, fraţii mei;
în rest, posmagi în loc de colăcei
şi-n maţe-i toarnă apă cu bărdacul;
nici pat, nici masă, nici sub cap temei.
Aici lăsaţi voi pre Villon săracul?
FRANÇOIS VILLON
TROPAR
În veci să-l hodineşti pre el
şi în lumina din vecie,
că n-avu troc, nici farfurie
şi nici un fir de pătrunjel.
La faţă, ras; pe cap, la fel;
nap jupuit părea-n chelie…
În veci să-l hodineşti pre el!
Cu legi l-au surghiunit mişel,
cu sapa-n fund i-au dat, să ştie
că nu-i stă bine ca să vie
mereu să strige: «Fac apel!»
În veci să-l hodineşti pre el!
FRANÇOIS VILLON
BALADA SPÂNRURAŢILOR
Fraţi oameni, care-n urmă-ne trăiţi,
Cu aspre inimi nu veniţi spre noi;
Căci nouă milă, dacă ne vădiţi,
Devreme Domnul s-o-ndura de noi;
Aici noi stăm cinci-şase-n sbilţ snopiţi;
Iar cât de carnea lacom îmbuibată,
Ea-i putredă de mult, şi devorată;
Noi, oase, fi-vom scrum şi colb în zare;
De răul nostru nimeni joc să-şi bată,
Ci vă rugaţi s-avem de Sus iertare!
Dacă vă zicem fraţi, nu ne-azvârliţi
Dispreţ; deşi pe drept al nostru soi
Fu morţii dat. Însă doar bine ştiţi
Că nu-n tot omul prinde-un bun altoi.
Acum, că-am răposat, ne sprijiniţi
La fiul din Maria Preacurată,
Spre-a nu ne fi-ndurarea lui secată,
Scăpându-ne de-a Iadului dogoare.
Noi morţi suntem, ni-e firea împăcată,
Ci vă rugaţi s-avem de Sus iertare!
De soare-am fost uscaţi şi înnegriţi,
Daţi cu leşie şi spălaţi de ploi;
De corbi şi găi ni-s ochii ciuguliţi,
Ni-e geana smulsă, bărbile-n noroi;
Nicicând şederii n-om mai fi meniţi,
Că-n fel şi chip se-ntoarce vântul, iată,
Şi-ntruna, cum îi place lui să bată,
Împunşi de ciori ca nişte degetare.
Voi nu vă înhăitaţi cu noi în ceată,
Ci vă rugaţi s-avem de Sus iertare!
Prinţe Isus, stăpân pe lumea toată
Nu ne lăsa-n Ghehena-nvăpăiată:
Cu ea să n-avem învoieli, nici dare.
Oameni, aici nu-i loc de râs vreodată,
Ci vă rugaţi s-avem de Sus iertare!
FRANÇOIS VILLON
