SE ÎNNOPTEAZĂ VREREA VREMURILOR, AVA!...
Profesorului meu
Eugen NEGRICI
I. NE-NVAŢĂ RUDIARUL FLAMMA
Sub podul Mirabeau, pe Sena, şi-au ars iubirile poeţii:
pumnacii, fustangiii, solipsiştii. Treceau, venind din visele
bătrâne, multicolore vaporaşe cu mandolinele nervoase.
Nu îngerii din Montparnasse îşi cumpărau intrările în casele
de toleranţă?... Se cuibăreau în rarele Arcadii ranchiunoase
poeţii – făţuiţii, clamoroşii – ţinându-şi minionele
de ombilic, tuflindu-le pe ţâţe versuri futuriste,
împerechindu-se cu ele, iepureşte, şi rătăcind
prin turmele de capre, mălaiul împărţindu-şi
cu grivanii, cu veveriţele şi cu iezii.
Şi-au căţărat fătucile-n Parnas poeţii, dându-le chip
nechipul sibilelor vorbind în dodii, ori Romei le-au trimis,
peşcheşuri, să-i dădăcească tigrii din arenă, când sângele
puhav sorbea miros de sânge, când rudiarii Flamma, Priscus
şi cu Verus scuipau destinul în urechile ciulite. Jucându-se
cu sceptrul în ţărână, „Io Saturnalia” rodea mantaua cezarului
ajuns de-o şchioapă, de-ai fi crezut că Dumnezeul libertăţii
şi-a investit copeicile pe Desnăţuiul nostru. Aleluia!...
Pe „Venus, neagra” răsfoind-o, mureau în sanatorii
ciuruiţii, mureau acolo, în Granada, mureau acolo, pe la
Missolonghi, cu sabia zbârcindu-se în mână, mureau acolo,
pe la Alicante (regat de cufureală şi urină), mureau făcuţi
săpun la Auschwitz, într-o baie. Mureau strigând: „Nu trageţi,
blânzii mei, tovarăşi!... Voi, toboşarii vremurilor noi!...”
Iar azi poeţii ce mai fac, procleţii?!... Dincescu, pădureţul,
de exemplu, ţigară din ţigară tot fumează, citeşte analize
medicale, facturi de gaze, de lumină, ştergând din DEX:
avere, biruinţă, încercuind în DEX: infarct, dambla, ciroză.
Din când în când citeşte dintr-o cărţulie: „Într-un pârâu
scurgându-se-ntr-o fosă niciun pescar nu va găsi
o perlă.” Şi dacă Duhul Sfânt îşi varsă lapţii-n zoaie?...
Aşa cum anunţase mavroforul şi coana Joiţica aprobase?...
Orfevrul îşi vânează prin Tobago, prin Trinidad şi prin
tractire ei, Ricardo Reis, de Campos şi Caeiro, heteronimii,
limbăreţii ăia. Hoitarii consultându-şi, Curţile şi vrăjitorii,
anunţă bulele papale: „Nu-i de găsit ce, vai, nu s-a plodit
din sânge!... Treziţi-vă!... Lăsaţi-vă de şpriţuri!... Păcat
de tinereţea voastră!...” Că „totul poate fi o moarte şi nici
atât n-are putere să mai fie” ne-nvaţă rudiarul Flamma.
II. A DOUA „PROBĂ LA UŞA PÂNTECULUI”
Cine visează-n visul maicii mele, ducându-mă în ţipăt
şi în sânge, aşa cum fructele îşi duc în sine şi sâmburii treziţi
la veşnicie, şi mustul învrăjbit cu somnolenţa?... E moartea,
fiii mei, e moartea?!... Iat-o! Cine răstoarnă-n rodia căderii mele
aceeaşi zbenguială de bondari pe care mi-a dictat-o muma?...
Cine mă poartă-n spaimele-nvierii sale, aşa cum
fluierul îşi poartă-n vipii oftatul neamului născut cu gâtul
pe-acel butuc al unui gâde nerăbdător, insomniac
avid, zâmbind cu scalpul inocentului în traistă?...
Cine întreabă, ţafandache, înţepenitule în trişerii?!...
Nu piatra îţi răspunde?... Sigur, piatra!... Bocirea
nu-i decât scamatoria pe care
o aplaudă aurolacii?...
Posteritatea nu-i decât o ghicitoare pe care-o trag
la montă insurgenţii?... E noaptea, fiii mei, e moartea,
această singură corvoadă ce-şi mistuie tălmacii migăiţi?...
O, niciodată nu rămâne, niciodată, aceeaşi boare circulând
printr-un suflai de rugăciune, aceeaşi buruiană căţelită
pe-acest maidan greblat de-o ploaie colţuroasă, din
care încasează păpuşarii doimea de-ntuneric putrescent!...
„Cine-i stăpânul picioruşelor sfrijite?... Moartea!...
Cine-i stăpânul mutrelor zbârcite?... Moartea!...
Cine-i stăpânul plămânilor încă lucrând?... E moartea!...
Cine-i stăpânul salopetelor de muşchi?... E moartea!...”
Al cui e plânsul care-adoarme înghesuit în şaua mea?...
E moartea!... Al lui e raiul care merveleşte la cotitura dintre
mâine şi poimâine?... E moartea!... A cui e ploaia care-mi
duce luntrea, aşa cum grădinarul scade febra bujorilor,
fentând chindia?... E moartea, decreţeilor, e moartea!...
„«Cine-i mai tare ca speranţa?... Moartea!... Cine-i
mai tare ca voinţa?... Moartea!... Mai tare ca iubirea?...
Moartea!... Mai tare decât viaţa?... Moartea!... Cine-i mai tare
decât moartea?...» Moartea!... Această ficţiune zdrăngănită
în sucursalele-i din toată lumea?... Moartea!... Această
strălucire turburată de graurii de la Săpânţa?...
Moartea!... E ţiitoarea, sorcoviţilor, e moartea!...”
Unde-i ieşirea din intrarea-n zero, Doamne?!... Unde-i
scăparea din celulele lui Nero, Doamne?!... Unde-i arena-n
care inorogul jucă şotronul pe smochine, Doamne?!... Unde-i
tembelul care ne vorbise în şapte limbi, plus rusa, Doamne?!...
„Sunt locuită de un strigăt.” Trage-ţi pilota peste măştile
buboase şi roagă-te din marş, răcnind sub scut, vechime!...
III. VOM REVENI AICI, JELIND PE SCUT
Se înnoptează vrerea vremurilor, Ava!... Mergând
prin Piaţa Primăriei din Craiova (aievea ori în visul
unei târfe?...), ieri am simţit învolburându-se trecutul,
ca maţele başoaldei dintr-o mustărie, trecut pe care
îl crezusem oale şi ulcele, trecut pe care haplea
îl văzusem, trecut pe care îl sortasem privindu-i,
în oglinzi, bojocii compostaţi, trecut încovrigându-se,
trecut pe care ni l-au sărat ideofobii cei peltici,
trecut (bastard!...) scobindu-ne curajul cu briceagul.
Cine-ţi dictează, ţafandache, versul?!...
Ce-ţi face inspiraţia la morgă?...
Cine-şi închide cenzorii într-un padoc?...
Cine-mi livrează paricid în pieţe?...
Cine-ţi măsoară prânzurile, Asuerus?!...
Cine-mi însoară stilul cu păleaţa?...
„Călăuziţi de-un jind al înnoirii, să gâdilăm
coclind artistica fatalitate a verbelor clocind
în Bălăceanca Veche?...” Jucând-o părinteşte
pe genunchi, cine-şi întreabă lacrima colţoasă:
„S-au cangrenat cireşii la Greceşti, isteaţo?...” Cine
scalpează tărăboiul acestor turturele fragmentate?...
Ascultă-mă!... Începe neamul să se disperseze,
Ava!... Nu-i vatra vatră, focul – foc!... Succedanee doar,
pe care păpuşarul le cârpeşte. Ascultă-mă!... Încep
vânzarea vânzătorii. Împart cumpărătorii împărţeala.
Ne risipim din ceas în ceas: orez în cala unei nave
ce şi-a uitat timonierul în rada unui port
proscris din orice mare.
Se-nnegurează ritmul vremurilor, Ava!... Umblând prin
Piaţa Primăriei din Craiova, zăplanule, m-am întâlnit cu tine
şi cu mine, într-un septembrie din ’81!... Pe-atunci nişte
boemi hrăneau căţeaua acelor libertăţi plastifiate. Pe-atunci
afişele sclipeau drăceşte pe ţeasta unui neam de plastilină.
Pe-atunci (ţinându-şi ignoranţa-n gât, cum lerfa gâlcile
înfuriate) venea cezarul în Bănie, pios vorbind în testamente,
lasciv dansând din zbilţuri şi din târnăcoape.
Aşa cum procedară scamatorii trăgând pe nas iluzii
degerate, aşa lucrau profeţii, în subsoluri, împopistrate
avataruri. Heteronimii cui dădură faliment, dorind să-şi
inoveze faraonul?... Cine-şi zidise răsuflarea sub cântecul
băsnarului suflând în diegeze?... Împărăţiile când scapă-n
mare, eviscerate râuri se blochează-n ecluzele acelui bocet
pipernicit, întortocheat şi la duhovnic tras cu mocăniţa.
Bătrânul spart în bătrâneţea altui neam, bătrân prelins
într-o vorbire deşelată, pe care chiar uitarea mi-a uitat-o,
înnoadă semne tulburate, înşiră propoziţii încâlcite.
Azi dialogul stă deoparte, într-o mansardă cu muşcate
peticite, care îşi pun culorile în cap, aşa cum fac pirandele
în târguri, când, planturoase, îşi arată cracii. Acolo, peste
drum, fătuca pistruiată deznoadă semne încâlcite, deşiră
propoziţii tulburate şi leagănă un ied într-o covată,
pe care nenorocul îşi ascute limba.
În ocniţa aleilor vopsite de putrida tăcere degresată,
studentul miglişeşte veveriţa. Castanii premiază alalia
reveriei, iar pinii demontează trişeria verii. Când cărămizile
din „Turnul cel mai strâmt” se înghiontesc, sărind din zid,
pe unde sufletul îşi strigă armătura?... Vârtejul bate palma
cu scaieţii. Antumii şi postumii?... Ceapă degerată!... Nimicul
stă de vorbă cu nimicul. Genunea şi-a-nghiţit căiţa.
Pe policioara iazului schimonosit de-o amintire
(pe care lebăda o încălzeşte sub aripile-i meliţate, Ava,
din care sufletul şi-a smuls condeiul!...) se plimbă
vânătorul şi copoiul. Un pictor ne triplează
aparenţa: tablou pe care îl rescriu acele coliere
de becaţe, de prepeliţe şi de potârnichii.
Azi pictorul, răscumpărându-se-n livadă, îşi ceartă
dibăcia care-i şchiopătează: „Îndoapă-te, ţâfnoaso,
cu povidla pe care orbii o expun în iarmaroace!...
Închide uşa viselor pe care le mână la Stambul
gelepul!... Înnoadă-ţi palmele în rugăciune,
să-ţi dea în clocot insurgenţa!... Nu-i piatra
îndoielii pâinea noastră?... Nu-i scotocirea sufletul
izbânzii?...” „Întreabă, suflete!...” „Cine-mi răspunde?...”
„Nici Faust, nici Mefistofel, prostane!...”
În varniţele perspectivei Pucu, vânătorul,
şi Fofo, dolca lui băftoasă, s-au dizolvat încet,
încetişor, lăsând în urma lor culoare fără de culoare,
vorbire fără de vorbire, făptură de hârtie fără bucălata
fiinţă, o umbră sfredelind în umbră, alunecând
în umbra mare, mare, şi-o amintire strălucind
peste muscele, pe unde iarna îmi aţine
calea şi gura mi-o astupă cu stilete.
„Peccavimus, Marie ajustată!...”
Azi neamurile sar în aer. Colibele se caută-n
pământ pe numele unor urcioare pântecoase,
din care Taliarhul slobozi falernul. „Culesul
vieţii s-a vădit cam scurt. Mă-mbună moartea
cu mai multe daruri.” Vom reveni aici, jelind
pe scut, în joc de zaruri, Ava, şi de haruri?