Petre ISACHI - Ştefan DINCESCU

CUVÂNT ÎNAINTE

„CINE-ŢI DICTEAZĂ, ŢAFANDACHE, VERSUL?”

 (ALTERNATIVE CRITICE: „UN POSIBIL DIALOG CU UN GRUP

 DE CITITORI SAU «RESTUL DE VEŞNICIE» AL POETULUI”)

               (Notă: Grupul de cititori se comportă ca şi cum ar fi Unul. Sunt intrigaţi de o epistolă adresată de Ştefan Dincescu profesorului său Eugen Negrici, în care Autorul susţine, de la înălţimea condorului, că ne oferă o „carte pe care nu am scris-o eu…”. Locul în care s-a desfăşurat dialogul: un amfiteatru anonim. Fondul muzical era din Carmina Burana!

            Nu-mi cereţi orchestra, dirijorul. Nu ştiu dacă interlocutorii mei auzeau acea muzică zeiască… Dezbaterea a avut loc după ce toţi cei prezenţi au citit, în manuscris, volumul Cele din urmă elegii ale lui Rainer Maria Rilke în traducere imaginară   de Ştefan Dincescu. Personal am citit doar două din variantele Manuscrisului. Probabil, ultimele…, dar cum o carte nu se termină niciodată…, aşteptăm la…)

            – Ar trebui să fie o carte de suflet, îmi spune o frumuseţe din grup, probabil, lider de opinie, desigur, pentru a vedea în ce ape mă scald...

            – De ce, întreb eu, cu elanul proorocului Daniil din groapa cu lei, întrerupând-o nepoliticos, spre nemulţumirea evidentă a celorlalţi.

            – Pentru că este dedicată „Profesorului meu Eugen NEGRICI” şi „Fiului meu Florin Daniel DINCĂ”, îmi răspunde aceeaşi Doamnă/ Domnişoară,    cu siguranţa unicornului adormit în poala unei fecioare care nu-i lasă nici pe zei să vieţuiască liniştiţi. Aţi reţinut: Profesorul şi apoi Fiul!

            Dacă nu aş fi ştiut că atât Rainer Maria Rilke, cât şi Lucian Blaga – intertextualizaţi de Ştefan Dincescu în Cele din urmă elegii ale lui Rainer Maria Rilke în traducere imaginară de Ştefan Dincescu – au transfigurat motivul/ tema licornului, nu mi-aş fi amintit poate că Aristotel credea în existenţa reală a unicornului, iar în Istoria ieroglifică Dimitrie Cantemir şi-a ales inorogul drept simbol. Dacă mai adaug că, în Evul Mediu, cornul acestuia era socotit drept sabia lui Dumnezeu... Surprinzându-mă „suflând în diegeze”, am reintrat ceva mai ferm în dialog cu frumoasa cititoare ce reprezenta, pentru început, grupul tot mai neliniştit şi mai agresiv critic.

– Nu poţi eticheta o carte dincesciană doar cu epitetul calificativ „de suflet”, deşi acest atribut substantival prepoziţional aruncă elegiile – poetic vorbind – într-un mister divin... Şi deja aţi observat: misterul misterului rămâne Poezia – „creaţie înlăuntrul limbii şi nu în afara ei” (Odysseas Elytis), unde o căutăm noi, profanii. Totuşi începe să-mi placă opinia voastră, aruncată aşa, parcă la întâmplare, deşi, recunosc, ştiu puţine lucruri despre suflet. Ştiu că nu poate fi gândit, este veşnic, nenăscut, perpetuu, nu provine din nimic, nu poate fi omorât, nu poate fi găsit nicăieri, nu poate fi înţeles, îi cheamă pe oameni în lumea lui: „Ştiu! Sufletul îmi vine din lumea de sus./ Aşa că mă gândesc s-o şterg într-acolo” – Moulavi. Iată cum intertextualizează cel ce se pretinde „scris” de carte ideea lui Moulavi: „Oh, «Doamne, tu mă chemi» de-acasă, «dar cum să plec» acasă, Doamne?”  (ELEGIA A XI-A sau „ACEASTĂ VRAIŞTE DE GÂNGĂVELI TARDIVE!...”)

– Vă rugăm, opriţi-vă! Daţi-ne şi nouă şansa să spunem ceva! Într-adevăr e greu de înţeles…, admite, conciliant, frumoasa cititoare. (Pare să fie o reîncarnare a Ioanei Olaru, iubită şi muză ce a „şters-o într-acolo”, când Ştefan Dincescu era zeu.) Mi-am notat şi eu pe o fişă ce spun Upanişadele... Ne citeşte cu dicţie convingătoare şi caldă, de viitoare actriţă sau poate profesoară: „De cine-i pusă în mişcare, de cine-i trimisă mintea, când aleargă spre activitatea ei? Cine dă poruncă primei vieţi, de porneşte? De cine-i pusă în mişcare vorba, când e vorbită? Cine dă ochiului şi urechii menirea?”..., încât mi se pare firesc să se întrebe Autorul: „Cine-ţi dictează, ţafandache, versul?”

            – Din triunghiul misterios: corp, suflet, spirit, sufletul pare să dicteze „mistica imanenţei”, în care sunt înscrise atât „căderea” tragică, cât şi inevitabilul vector al iluziei creatoare. Da! Nu aţi gândit deloc rău. Este o carte „de suflet”! Ştefan Dincescu este, în primul rând, un artist! Este şi profesor, pentru „păcatele” sale! Artistul e interpretul tainelor sufletului şi ale timpului său. Deşi îşi imaginează că vorbeşte doar din el însuşi şi pentru el însuşi, vocea poetului exprimă în mod fatal spiritul timpului..., veacul de singurătate. Rămâne singurătatea fondul ultim al condiţiei umane? Spuneţi-mi, pentru că tot am ajuns aici, aţi constatat la Ştefan Dincescu o alunecare în însingurare, adică o despărţire de cel care a fost şi o cufundare în ceea ce va fi, un viitor veşnic „străin”...? De aici să se ivească elegiaca stare care-i străbate scriitura?!

            – Domnule profesor, – sunt interpelat, de această dată, de un tânăr din Craioviţa (după accent?) – nu ne aruncaţi în „moarte onirică”, spuneţi-ne exact ce-i spune însinguratul d-voastră d-lui prof. univ. dr. Eugen Negrici, am înţeles, mentorul poetului. Ca şi cum un scriitor ar avea un singur...

            – Înţelegi prin „moarte onirică”, probabil, toate defulările amânate?... Nici nu s-a sinchisit să-mi răspundă. Înseamnă că m-a înţeles!? Am intuit întrebarea, încât am, la mine, epistola din 1. 11. 2018, Bacău. Daţi-mi voie să citez: „În privinţa Celor din urmă elegii ale lui Rainer Maria Rilke în traducere imaginară, ce să spun dintr-o rotire de condei? Ele se încăpăţânează să fie considerate o carte de poezie, carte pe care nu am scris-o eu, fiindcă ea m-a scris pe mine, prin urmare să se descurce Dumneaei cu Cititorul, eu nu mă amestec în jocul pe care urmează   să şi-l urzească”...

            – Diabolic! Libertate totală – cititorilor!, explodează euforic Frumoasa din Ficţiunea Ficţiunilor... În spiritul lui Macedonski, pe care-l implică în ELEGIA A XXX-A: „Cântaţi: nimic din ce e nobil, suav şi dulce n-a murit.” Autonomie absolută Cărţii! Cu aceeaşi iluzie borgesiană: „Bibliotecile Orientului îşi dispută versurile mele,/ Emirii mă caută pentru a mă acoperi de aur”, pe care o intertextualizează în ELEGIA A XII-A sau „CIZMARE, OPREŞTE-TE LA SĂNDĂLUŢE!...” („îşi dispută versurile mele bibliotecile din Orient”, „mă caută cu saci de aur”), dar în ideea lui Paul Valéry: „versul îşi ascultă propriul cititor”, şi, nu întâmplător, a lui Ion Pillat din celebrele Poeme într-un vers: „Nu vorbele, tăcerea dă cântecului glas.”  Îi convine lui Ţafandache?! Se refugiază în „Cine-ţi dictează (...).” „Descurcaţi-vă!”, ne-o spune cu libertatea şi aroganţa lui Ştefan Augustin Doinaş: „Am vrut să vă trezesc. Dar voi visaţi atât de-adânc acest hazliu coşmar...”  încă din „Această vraişte de gângăveli tardive”  (ELEGIA A XI-A). Daţi-mi voie să reamintesc – şi cu asta închei: „Am vrut să vă trezesc. Dar voi visaţi adânc, adânc / acest hazliu coşmar!...”. „Împărăteasa doarme cu suzeta-n gură. Aplauzele bubuie Imperiul.” Coşmar tragic şi absurd! Mă scuzaţi, dar nu mă pot abţine!

            – Intervenţie admirabilă! Începi să-l înţelegi pe Poet! Mi se pare corectă neutralitatea lui în ceea ce priveşte procesul receptării operei, deşi simulează mefistofelic, atunci când îi spune Profesorului: „eu nu mă amestec în jocul pe care urmează să şi-l urzească”!  Tot aşa a procedat şi Umberto Eco, în capodopera Insula din ziua de ieri. Ascultaţi: „Romanele se scriu adesea singure şi ajung unde vor ele”! Poetul simte şi interpretează, simfonic, spiritul timpului alături de un cor de consacraţi ai literaturii şi ai filosofiei lumii. Merită reţinuţi, credeţi-mă! Dacă nici aceste spirite numite Sylvia Plath, Esenin, Rainer Maria Rilke, Ted Hughes, Maiakovski, Forugh Farrokhzãd, Ady Endre, Dorin Tudoran, Macedonski, François Villon, Ştefan Aug. Doinaş, Juvenal, Arghezi, Kant, Mircea Ciobanu, Jean-Paul Sartre, Octavian Goga, Salvador Dali, Jean-Pierre Schlunegger, Nicolae Labiş, Jules Renard, Sohrãb Sepehri, Moulavi, Marina Ţvetaeva, Lucian Blaga, Paul Celan, George Bacovia, Borges, Elytis, Ion Pillat, Paul Valéry, Eugen Negrici, Romulus Dianu, Rubén Darío, Miguel Hernandez, Apollinaire, Barbu Fundoianu nu i-au dictat Cele din urmă elegii ale (...), atunci cine?! L-am uitat pe Gh. Iorga, un alt mare prieten al lui R. M. Rilke.

            – Bănuiesc că Ştefan Dincescu se consideră dirijor şi prim-solist în acest cor al consacraţilor pe care-i transformă în scriitori fără domiciliu, pe care şi-i asociază – iluzoriu, estetic, creator – îmbrăcându-i cu propria-i piele. Erotismul intertextual mi se pare admirabil! Concurează poate cu cel al lui Mircea Cărtărescu din Levantul, glosează, parcă, mulţumită de cele spuse, Frumoasa grupului din Ficţiunea Ficţiunii.

– Inimitabil şi singular mi se pare stilul. Stil orchestral, polifonic, stil care „sugrumă” cititorul. Ştim, autorul este primul cititor al Operei de care este (de)scris, înscris, prescris! Aşa-mi explic de ce Jules Renard se lamenta ca o femeie îndrăgostită: „Stilul meu mă sugrumă.” Aceeaşi presiune – fatală, se pare – îl bântuie şi pe Ştefan de Craioviţa, de-a lungul şi de-a latul întregii scriituri autoreferenţiale, care nu-şi uită însă, niciodată, „Poporul, acest rege trândav” (acelaşi Jules Renard). Iată-l pe autorul Celor din urmă elegii ale (…) cum se lamentează de tirania stilului (adică de El însuşi!) în ultima strofă din ELEGIA A XXI-A sau „NIMICUL N-A SCULPTAT DECÂT NIMICURI…”  Revolta şi indignarea Aedului de Craioviţa Veche îmi aminteşte de Eminescu cel din „Împărat şi Proletar”. Stilul rămâne, în opinia mea, un dar al lui Dumnezeu, el dă măsura talentului unui scriitor: „«O, nu sicarii mă sugrumă, ci stilul, domnul meu! Da,/ stilul!» Nu limba noastră amorţeşte în limbile atâtor naţii? Nu/ dorul nostru joacă zaruri în toate pieţele din lume? Nu boala/ noastră zace boala cezarului castrându-şi plozii? Nu cântul/ nostru cântă-şi Marseilléza zdrenţarilor vuind în catacombe?/ Imperiile-şi dau duhul din osânză, din slugoşenii, din putinţă./ Şi cine moare din iubire iubindu-şi umbra patimilor satinate?”  Observaţi funcţia poetică a interogaţiei retorice..., coerenţa internă şi caracterul de necesitate al acestor false elegii şi totuşi ultimele... Să fie oare elegii politice?

– Nu, stilul nu este „însuşi omul”  (Buffon), ci „mişcare a sufletului”  (Jules Michelet), intervine, foarte grăbit, un băiat cu figură dostoievskiană. De aceea este o carte de suflet, cum a caracterizat-o într-o sintagmă Dalila (= aceeaşi cu Frumoasa din Ficţiunea Ficţiunii). Îmi daţi voie, pentru că tot aţi citit din „DIN CEŞTILE BOBIŢELOR DE ROUĂ!...”, să vă amintesc cum I.L. Caragiale definea sufletul în „Câteva păreri”: „bob de rouă; o infinită oglindă sferică cu conştiinţa absurdei adâncimi proprii – în afară-i şi înainte-i, oriîncotro, infinitul mare; înăuntru şi de-a-ndărătelea, infinitul mic.”  De fapt, nu poţi fi aproape de marele suflet decât prin toate iluziile vieţii! O cheie de lectură ne oferă primele două interogaţii din incipitul cărţii: „Cine m-a dat de-a berbeleacul/ de la speranţă până la revoltă? Cine m-a dus cu zăhărelul până la criza ficţiunii?”

– Se vede că nu ai citit cea de-a doua variantă a Manuscrisului! Acolo,  subtitlul „DIN CEŞTILE BOBIŢELOR DE ROUĂ!...” este înlocuit cu „ACEASTĂ VRAIŞTE DE GÂNGĂVELI TARDIVE...”. Schimbarea spune multe şi ascunde şi mai multe! Paradoxal, ne aflăm mai aproape de suflet, prin limbă, cel mai mare poem al unui neam, expresie a spiritului despre care Esop susţinea că este „cel mai bun şi cel mai rău dintre lucruri”! Admirabil mi se pare definită limba, într-un proverb arab. Nici de această dată, sapienţialitatea Orientului nu se dezminte: „leu care, ţinut în lanţuri, te păzeşte; scăpat, te mănâncă!” Ce ziceţi, leul/ leopardul lui Ştefan Dincescu este încă „în lanţuri”?, ne întreabă interlocutoarea, o fată cu ochii negri luminaţi blagian, parcă împrumutaţi din tablourile lui Grigorescu sau Tonitza.

            – În opinia mea, Ştefan de Craioviţa Veche/ Nouă îşi ţine bine leul „în lanţuri”. Doar dintr-o diplomaţie estetico-poetică îşi întreabă, în spiritul lui Barbu Fundoianu, poporul de cititori, „acest rege trândav”  (J. Renard): „Care-s cuvintele de care-aveţi nevoie?/ Ce stea v-ar face vouă plăcere să vedeţi?”  În realitate, volumul are o supratemă generică: condiţia umană. Concepte precum: libertate, demnitate, alegere, conştiinţă sunt subsumate prezenţei omului în eveniment (să zicem „rezistenţei prin cultură”). Astfel „omul-contingenţă”  (Sartre) este asociat cu ideea de hazard, aleatoriu, accident, absurd, tragic, fatal, şi este subsumat demonilor Puterii. Omul-contingenţă transfigurat de „poama dracului Dincescu” , ce îşi trăieşte viaţa sub semnul surprizei şi al violenţei, debusolat de propria sa înţelegere   şi de agresiunea Istoriei.

            – Alunecăm în filosofie!, remarcă o voce alintată, de fată recent îndrăgostită de Poet. Nu am reuşit să o identific...

            – Suntem obligaţi de aceeaşi carte, care, de data aceasta, ne (în)scrie, rescrie, prescrie şi pe noi. Nu mă îndoiesc că aţi observat în ambele variante ale Manuscrisului: omniprezenţa tezei antiplatoniciene, potrivit căreia existenţa precede esenţa. Aşa se explică noutatea faţă de viziunea identitară mai veche – acel „a fi egal cu tine însuţi”, „a te manifesta coerent” nu mai sunt văzute de „privighetoare”  în spectacolul Lumii oferit, pe rând, de comunism, de postcomunism şi de fenomenul globalizării. Esenţa este acum legată de ceea ce rezultă după ce ajungi la capătul experienţelor. Dar există un capăt al (post)comunismului,  al gobalizării?

– Aşa-mi explic (sub)titlul „Această vraişte de gângăveli tardive”. Daţi-mi voie să citez chiar din această elegie, impactul asupra scriitorului: „O, «rezistenţă prin cultură»! Poete «deprimat de-un/ trandafir», n-auzi «Păcatul» fermentând sub gheaţă?/ Pe unde, tu, «Captiva» mea, pe unde se murdăreşte/ somnul noduros? «O altă naştere» a mea, se ponoseşte/ fiindul dat pomană zădărniciilor nemilostive!” ... intervine, convingător, fata cu vocea alintată. Să-i mai zicem încă elegie, adaugă ea, parcă mai mult pentru sine!

            – Implicarea lui Sohrãb Sepehri („deprimat de-un trandafir”) şi a lui Forugh Farrokhzãd („Păcatul”, Captivă”, „O altă naştere”) trădează, dacă mai era nevoie să o spun, o viziune postmodernistă asupra relaţiei dintre viaţa trăită (= „Opera minţii şi voinţei noastre” – De Sanctis), pornind de la individ, actor al propriei fiinţări, şi existenţa în care el, Poetul, este călătorul înstrăinat de destin, cel care simte „că momentu-i restul meu de veşnicie”. Povestindu-se pe sine, Ţafandache ne revelă, în subsidiar, înstrăinarea de sine şi de lume. Poate şi de aici furtivele crize de nervi tălmăcite în „limba poezească”, pe care le întâlnim de-a lungul întregului volum... Poate aşa ne-am putea explica acest „marş funebru”  bacovian ce străbate subteran o autobiografie (im)posibilă... grefată pe o eternă „eră a ticăloşilor”...

            – Să fie oare – vrem să vă încurcăm, D-le profesor! – această carte „testamentul rablagitului Dincescu, tanagră de Bacău”? Oare acelaşi cu cel ce retrăieşte nostalgic atmosfera bodegilor „Cocoşul vesel” şi „Găina spânzurată”, care cred că se laudă când susţine: „zaruri jucam în gogoşarii studentelor suicidare”, mă întrerupe o voce de fată, cu un accent fermecător, din Ardealul lui George Coşbuc şi Octavian Goga, sau este permanent trădat de „ce n-au ghicit jilavii îngeri privind pe sub combinezonul atâtor faceri/ suzerane”? Să fie un testament configurat într-o epopee a unui Eu bacovianizat şi corupt de paradoxalul Turn Babel al consacraţilor pe care i-aţi enumerat mai sus?!

            – Mulţumesc de întrebare! Ca şi cum nu m-ar fi încurcat suficient acest „tanagră” (antiteza lui viagră!?) de Bacău. Veţi fi observat deja schimbat –      în varianta a II-a – (sub)titlul şi la ELEGIA A XII-A sau „CIZMARE, OPREŞTE-TE LA SĂNDĂLUŢE...”  (în varianta I a Manuscrisului: „ÎNEACĂ-MĂ ÎN OCHII TĂI, LUMINĂ CÂRTITOARE!”). Desigur, orice Operă va avea „ochii noştri”  (Dorin Tudoran). Nici scriitura lui Ştefan nu face excepţie! Condiţia ar fi să înţelegem paradoxul exprimat de Marina Ţvetaeva: „poetul e stăpân deplin pe limbă/ şi-i pe de-a întregul stăpânit de limbă”!  Să fi intuit cumva fostul cenaclist chilug din Bănie că în acest Testament argheziano-cioranian, pe care ni-l oferă, e „pe de-a întregul stăpânit de limbă”, încât să-i declare mentorului Eugen Negrici: ea (cartea) m-a scris pe mine? Dar ca să-i răspund frumoasei noastre ardelence („icoană într-un altar s-o pui/ la închinat”) : da, este un Testament atipic (de aici aura elegiacă eseniano-rilkeiană!), dar nu doar al autorului, ci şi al (post)comunismului, când s-a impus definitiv teroarea post-adevărului. Pentru a se salva de presiunea prezentului, poetul alunecă cu graţia filosofilor elegiaci „în reveriile oltencelor scriind, pe deal, Petrarca”, deşi ştie de la Apollinaire că „amintirea-i/ corn de vânătoare al cărui zvon se stinge-n vânt”. Eruditul poet – un rara avis, azi – intenţionează să ne inoculeze (cred eu!) ideea lui Gérard Genette: „sensul cărţilor e înaintea, nu în urma lor. El e în noi”, poate şi reflecţia lui Sofocle: „Nicio minciună nu ajunge să îmbătrânească.”  Cu atât mai sigur, nu va îmbătrâni augusta minciună a Literaturii... Ce să mai vorbim de minciuna politică!

            – Cheia de lectură a acestei „cărţi de suflet”  (a acestei geometrii în spaţiu a sufletului omenesc) – aţi intuit deja cine a intervenit în dezbatere, Frumoasa din Ficţiunea Ficţiunilor, arhitect în viaţa de zi cu zi, – este, D-le profesor, „privighetoarea”. Nu însă cea macedonskiană din „Noapte de mai”! Ci aceea dincesciană, cu darul profeţiei, capabilă să se exprime prin enigme şi parabole. Ce are o personalitate proteică: nu este niciodată „împotriva pleşcarei ficţiuni”, este tăbăcită „în bâzdâcuri” – of, limba oltenească! –, are „zgărdiţă de luceferi”, pare desprinsă din „Biblia furtunii”, este interogativă, traduce bine „pandaliile” Autorului, într-un cuvânt, este asemenea zeului Proteu, cel care în Odiseea conducea turmele de foci, vă amintiţi – dăruit cu puterea de a se preschimba în toate formele pe care dorea să le ia. „Albastra mea privighetoare”  pare să aibă ştiinţa psihostaziei – cântărirea sufletelor –, adică ar dispune de întregul sistem al unei justiţii divine: judecată – responsabilitate – pedeapsă... Nu mă gândesc la justiţia prezentului. Sigur se află printre noi cel puţin unul care a terminat Dreptul şi l-aş supăra, fără să vreau.

            – Ai dreptate, felicitări ţie şi profesorilor tăi! Se vede că eşti un artist! Stăpâneşti bine diegeza critică. Nu întotdeauna şi nu oriunde şcoala este mormântul originalităţii... Aşadar să încercăm să interpretăm proteismul privighetorii în/ din cele 22 de (pseudo)elegii. Ştefan Dincescu se include prin acest motiv într-o selectă familie de spirite. Pe moment îmi amintesc de capodopera lui Shakespeare, Romeo şi Julieta, în care cei doi îndrăgostiţi, atâta timp cât ascultă de îndemnul privighetorii, rămân împreună, dar cu riscul fatalităţii morţii. John Keats, în „Odă unei privighetori”, remarcă apariţia fatidică a soarelui ce provoacă întreruperea cântecului fermecător, fragil, melancolic şi elegiac. Nu întâmplător, J. L. Borges exclamă în „Cartea de nisip”: „Atât de mult au exaltat-o poeţii, încât a devenit aproape ireală! Mai puţin înrudită cu ciocârlia decât cu îngerul”... Această proteică „privighetoare” naşte cocteilul de stiluri, impune tehnici narativo-poetice necesare în această Epopee a Eului melancolizat de Elegiile duineze. Dar mai ales impune o structură epică de o diabolică inventivitate... Lirismul epic pare să domine cele 22 de elegii,    în fapt, tranzacţii spre ireal, compensaţii sufleteşti de o rară sinceritate. Se ştie, sinceritatea în literatură nu este o problemă de etică, ci una de estetică...

            – Înrudirea „cu îngerul” nu mi se pare întâmplătoare, intervine ardeleanca. În folclorul românesc, „privighetoarea nu e frumoasă, dar cântecul îi este din rai”. Să ne sugereze Ţafandache că versul îi este dictat de însuşi Dumnezeu?!  O fi îndrăgostit? Dumneavoastră, Criticul, trebuie să ştiţi tot... „Incendiază-mă, privighetoare, în cortul ţâţelor cazone!...” Provocatoare şi ardelencele, nu doar oltencele...

            – Interpretarea ta mi se pare interesantă, dacă nu uităm că în lirica populară de dragoste pasărea înrudită cu îngerul este „o solitară al cărei cântec trist, duios parcă se răsfrânge numai către sine”... În principiu, un poet trebuie să fie toată viaţa îndrăgostit. Răsfrângerea către sine a lirismului lui Ştefan Dincescu este indiscutabilă, tocmai pentru că îşi are izvorul „înlăuntrul limbii şi nu în afara ei”  (Odysseas Elytis). Ce credeţi că vor să spună interogaţiile: „Cine m-a dat de-a berbeleacul/ de la speranţă până la revoltă? Cine m-a dus cu zăhărelul/ până la criza ficţiunii?” Nu mă îndoiesc că cel „dus cu zăhărelul” îl invidiază – stare obligatorie pentru toţi poeţii Lumii – pe R. M. Rilke (din Elegiile duineze) nu atât pentru extraordinara lui capacitate de metaforizare, cât pentru fascinanta muzicalitate a celor 10 Elegii  la care a lucrat 10 ani! Între 1912-1922. Ştiu un tip care în 10 ani a scris 20 şi ceva de cărţi...

            – Şi totuşi, Ştefan Dincescu continuă cele 10 Elegii ale scriitorului austriac – modelul: Vasile Voiculescu, „Ultimele sonete...”  – fără să fi locuit în castelul Duino, de lângă Triest, adică fără să audă cum se lamentau interogativ stâncile, cu o voce pe care norocosul R. M. Rilke o eternizează în primul vers al „Elegiei întâi”. Îmi daţi voie să le citez din memorie: „Cine, dacă-aş striga, m-ar auzi din cetele îngerilor?” Ei bine, această interogaţie pare să fie laitmotivul celor 22 de elegii pe care le scrie peste un secol poetul din Craioviţa, exilat în Bacăul (non)literar, împărăţit de Vasile Alecsandri şi de Bacovia, ne spune un tânăr profesor de matematică aflat, probabil, nu din întâmplare, sub privirile admirative ale fetelor.

            – Aşa se pare! Ca un blestem, nimeni nu-l aude pe Celălalt... Sau, dacă-l aude, nu-l înţelege! Şi mai grav, nu ne auzim nici pe noi înşine... Simulăm comunicarea. Trăim într-un simulacru generalizat! Nu mi se pare o simplă interogaţie retorică: „De când/ clamasem cine, doamnă, îşi «cântă cântece/ artificiale şi fată-şi plozii naturali»?” Implicând-o, prin intertext, pe Forugh Farrokhzãd („cântă cântece artificiale şi face copii naturali”), poetul bacăuano-craiovean sugerează fatalitatea orânduielii în care „erezia acelei buruieni contamină grădina” – „şi se gândeşte că erezia unei buruieni a contaminat grădina”  (Farrokhzãd). Se ştie: nu există grădină fără „buruieni”... Cred că este momentul să reamintesc că Roland Barthes, în Moartea autorului, ne sugerează adevărul (in)discutabil că scriitorul – este şi cazul lui Ştefan Dincescu – se naşte în acelaşi timp cu Textul său! Să fie oare acelaşi Text pe care-l receptăm noi, cititorii?...

            – Aveţi perfectă dreptate! Ca matematician, am urmărit de câte ori revine în volum motivul privighetorii, emblema lui Thamyras, bardul Traciei antice (după Platon). Revine explicit de 25 de ori. Dacă nu am greşit la numărătoare… Asta înseamnă tot atâtea măşti lirico-epice ale poetului convins că „pe pragul fiecărui secol poporul îşi aşteaptă cântăreţii”  (vezi „CIZMARE, OPREŞTE-TE LA SĂNDĂLUŢE!...”)  şi care ne spune, împreună cu Miguel Hernandez, că „influenţa lămâiului din curte asupra operei mele e mai importantă decât aceea a tuturor poeţilor laolaltă”/ „influenţa lămâiului din curte asupra operei mai importantă-i decât   a tuturor poeţilor”. Prin urmare, d-le profesor, „arborii şi buruienile” din grădina (post) comunismului/ post-adevărului sunt mult mai importante pentru lirismul vol. Cele din urmă elegii ale lui Rainer Maria Rilke în traducere imaginară de Ştefan Dincescu decât corul de consacraţi ai literaturii şi ai filosofiei lumii..., decât un Gheorghe Iorga, alt rilkeian. Să nu-l uităm nici pe Nichita cu ale sale 11 Elegii..., ca şi cum Eminescu, cu elegiile sale filosofice, ar putea fi uitat!

            – Văd că nu doar poezia este o „prelungire a geometriei”, ci şi discursul critic. Ai dreptate! Întreaga scriitură confirmă „influenţa lămâiului”, dar familia de spirite a poeţilor vorbeşte în aceeaşi limbă „poezească”, încât poeţii, genul „profeţilor iritabili”, cum îi numea Horaţiu, se îmbolnăvesc toţi, oriunde s-ar afla, „de putrezitul aer”, toţi visează „o altă naştere”, toţi grăit-au „fumul jertfei pentru ei, iar pentru noi al faimei fum, amin”. Miguel Hernandez intuieşte ce cataclism s-ar întâmpla dacă privighetoarea nu ar mai cânta (= dacă poeţii/ poezia ar muri!?): „Când dispare un poet, întreaga fire se simte rănită în adâncul sufletului şi muribundă”! Dar să ne întoarcem la sufletul „preschimbat în harpă/ Cu negrăit extaz” (John Keats), adică la cele 25 de ipostaze-priviri ale privighetorii care-l incendiază pe Ştefan Dincescu, tot mai convins de distanţa infinită dintre condiţia dată – condiţia dorită: „Ce-am vrea să fim se vede ca o mare privită din acvariu”... Îmi daţi voie să vă reamintesc şi opinia lui Lucian Blaga, un frate de cruce al Autorului Celor din urmă elegii ale (...), pentru a lămuri rolul „consacraţilor”    în cel mai mare Fluviu al Lumii – Poezia: „Nu vă miraţi. Poeţii, toţi poeţii sunt/ Un singur, ne-mpărţit, neîntrerupt popor”...

            – Nu vreţi să ne rămâneţi dator! Profundul mi se pare prima particularitate a lirismului din vol. Cele din urmă elegii ale (...), intervine de undeva, din ultimele rânduri, o fată cu ochi albaştri ca marea ce vine „tot pescuind”. Un „profund”  ca acela teoretizat de Valéry în Tel quel: „ceea ce e îndepărtat de cunoaştere /.../ Obscuritatea e profundă, zice Ochiul. Profundă e tăcerea, zice Urechea. Ceea ce nu este – e profundul a ceea ce este.”  Pentru a nu fi imediat contrazisă, am să citez o strofă revelatoare din ELEGIA A XII-A: „Ajută-mă, privighetoare, violă imitând refrenul/ morţii, să-ţi navigăm prin defileul dintre coapse!/ Polei în testamentul rablagitului Dincescu, tanagră/ de Bacău, lumină cârtitoare, îneacă-mă în ochii tăi!/ Din cataclism renaşte-mă, privighetoare, într-o tavernă/ proletară, în care «barbar, cânta muierea aia». «Nu/ vorbele, tăcerea dă cântecului glas», glumeaţo?!”

– Începând cu ELEGIA A XII-A, privighetoarea, „lumină cârtitoare”, „stelară pumă”, „rumenă speranţă”, „taciturnă”, „velina veacului”, „cenuşăreasă la graniţele de imperiu”, „asasin celest”, privighetoarea, „cu zgărdiţă de luceferi”, „beznă aspră”, „imn din Biblia furtunii”, „dejivrată”, „de Bacău” etc. se identifică cu poezia/ muzica existenţei – imperfectă în comparaţie cu veşnica viaţă a Ideii, încât cele 22 de elegii dincesciene au „culoarea înecului”..., iar poetul parcă transfigurează o „descompunere măreaţă şi funebră a gândului”, cum ar spune Cioran. Eu cred că nu poţi fi Poet – poate doar epigon –, dacă nu ai haosul în tine, dacă nu ai un grano salis…

            – Mă întreb, d-le profesor, dacă noi citim, totuşi, „o carte de poezie”?!  (Este intervenţia sociologului, prezent şi la această dezbatere!) Nu mi se pare gratuită fraza din elocventa epistolă adresată Mentorului, din 1.11.2018: „Ele se încăpăţânează să fie considerate o carte de poezie...”. Considerate de cine? Oricum, lumea nu poate fi trăită decât poetic! Mie mi se pare, mai curând, o „istorie ieroglifică”   a tiraniei totalitarismului de la origini până în prezent. Nu credeţi? Proprie sistemelor totalitare mi se pare acţiunea de înjosire şi degradare a sufletelor. Este ceea ce analizează şi psihanalizează Autorul cu acribie de psihosociolog. Transfigurează, desigur, în opinia mea, mefistofelica lege a conservării Răului. Ce ziceţi?

            – Am ajuns, fără să vrem, la Alexandr Soljeniţîn (autorul trilogiei Arhipelagul Gulag) care era convins că soluţia la problema Răului nu este una politică, ci una morală, spirituală. Scriitura transfigurează, într-o viziune subiectivă, conflictul ireconciliabil cu teroarea unei istorii babilonice, dominată de alienare, sex, voinţă de putere, ce exersează veşnic dictatura, în numele poporului, afişându-i o aparentă schimbare. Poetul reiterează, în spiritul duplicităţii bufonilor din tragediile shakespeariene, o „etică a neuitării”  (Monica Lovinescu), sugerându-ne în context că nu suntem decât ceea ce alegem. I.D. Sîrbu, un scriitor de referinţă din aceeaşi familie de spirite cu Ştefan Dincescu, era convins că „nu păşim de două ori în aceeaşi apă a Răului sau a Prostiei; nu există decât trecere şi schimbare neschimbătoare, fără de sfârşit”. Istoria neasumată, absurdă, labirintică şi infinită, dar şi propria-i soartă îi determină, probabil, scriitorului din Bacău, dorinţa de a evada, asemenea lui Isus, în pustiu: „Aprinde-mi lămpile, privighetoare! Ia-mă de mână,/ du-mă în pustie, acolo unde fluturii-ţi imprimă sexul/ pe uşile bobiţelor de rouă! Vom adormi sub troiţa/ păcătuirii tale, uitându-ne condeiul, făpturile şi fariseii.”  (ELEGIA A XIII-A sau „STELARĂ PUMĂ JECMĂNIND SALCÂMUL!...”)  

– Mă iertaţi, d-le profesor! (Acesta este, cu siguranţă, poetul Theodor  George Calcan, care nu lipseşte de la nicio polemică literară!) Spuneaţi mai înainte, sau poate altcineva din amfiteatru, că scriitorul se naşte în acelaşi timp cu Textul său. Să înţeleg că nu există un alt timp decât cel al enunţării? Ce facem cu timpul istoric, timpul operei, timpul când este receptat Textul? Cum am putea percepe – în ce „timp” – finalul ELEGIEI A XXXII-A sau „SE ÎNNOPTEAZĂ VREREA VREMURILOR, AVA!”. Daţi-mi voie să citez: „Azi neamurile sar în aer. Colibele se caută-n pământ/ pe numele unor urcioare pântecoase, din care Taliarhul/ slobozi falernul. «Culesul vieţii s-a vădit cam scurt./ Mă-mbună moartea cu mai multe daruri.» Vom reveni/ aici, jelind pe scut, în joc de zaruri, Ava, şi de haruri?”  Mi se pare tragic...

– Dragul nostru poet G.T.C., nu ştiu cine a observat primul, poate Cioran, poate alt gânditor, dar o „societate fără tragic se intoxică”!  Nu tragicul guvernează Lumea, paradoxal, ci absurdul! O operă literar-artistică trăieşte sub umbrela prezentului etern. Celelalte faţete ale Timpului (după Platon = imagine a eternităţii, iar după Seneca: ultima înmormântare a tuturor lucrurilor) ne ajută să dăm viaţă/ să însufleţim Textul (= viaţa şi moartea ce ne sunt date!) aici-acum-aşa, dar „în joc de zaruri şi de haruri”. Acelaşi Timp (fluiditate fără masă, îl definea Novalis) îl va fi determinat pe nonconformistul poet să transfigureze în arhipelagul pseudo-elegiilor Rilke-Dincescu – care se retrăiesc de lector sub triunghiul coincidenţei, paradoxului şi inclasificabilului – Omul (nu doar românul sau austriacul!) în războiul său ireconciliabil cu „geniul morţii”  (Eminescu). Admirabilă mi se pare în cele trei părţi ale ELEGIEI A XXXII-A intertextualitatea, adică modul firesc în care poetul Olteniei implică în scriitură neîntreruptul popor de poeţi de la Esenin, Maiakovski, Forugh Farrokhzãd, Ted Hughes, Sylvia Plath, Ady Endre... De fapt, prietenul nostru, Ştefan Dincescu, ne invită să privim în Eul-pâlnie – poetic prin excelenţă – nu trăitul însuşi, ci o elegie meditativo-satirică a trăitului... Desigur, în scriitură important nu este timpul cronologic independent de subiectivitatea noastră, cel care stăpâneşte curba fatidică a tuturor existenţelor, ci timpul psihologic, cel ce ne amplifică singurătatea, aşteptarea, sentimentul de orice fel, catastrofa care ne cuprinde etc. Te asigur, George, că timpul din această Epopee a Eului este cel psihologic, un timp subiectiv, căruia arta scriitorului îi dă aparenţa obiectivităţii.

            – Dragii mei, ni se adresează, cu tandreţe de fecioară botticelliană, Dalila, mi-am amintit de autorul Florilor răului, care recomanda, în stilu-i caracteristic şi inconfundabil, celor de nebunia noastră: „Spre a nu fi robii martirizaţi ai Timpului, îmbătaţi-vă necontenit! Cu vin, cu poezie ori cu virtute, după cum vă e felul!”  Vă mărturisesc, suntem totuşi o familie, avem acelaşi viciu – lectura –, am căutat toate aceste „leacuri” recomandate de Ch. Baudelaire. Vinul – pentru că este spiritul pământului, de aceea intră în împărtăşanie (spunea G. Călinescu – mi-ar fi plăcut să am un asemenea Profesor!), virtutea – pentru că este însăşi sănătatea sufletului, iar poezia – pentru că este misterul misterului. Rămâne oare vinul cel mai bun sfetnic? Ştim cu toţii: „In vino veritas”! Mă gândesc, D-le Amfitrion, să ne permiteţi o pauză de ţigară, vă amintiţi, şi autorul acestei Istorii despre „fiii noştri de Canal şi de Aiud”, Istorie ce îşi „demontează leii”, fuma ţigară după ţigară...

            – Exact la aceeaşi pauză mă gândeam şi eu! Telepatia funcţionează... continuu eu să mint, cu tupeul unui critic postmodernist, francez, deşi în mintea-mi răsare brusc, din Scrisoarea V, versul ce încheie celebrul poem: „De ai inimă şi minte – feri în lături, e Dalila!”  Brusc am rămas singur... Au ieşit, deşi nu-i ştiu fumători, şi prietenii Adrian Lungu, romancier (care nu a intervenit până acum?), şi Theodor George Calcan, poet cu rădăcini în mitologia şarpelui Glycon. Au ieşit atraşi, probabil, de luciditatea şi cerebralitatea Lolitelor şi Penelopelor, care – se ştie – asigură eternitatea literaturii şi „mântuirea trupului”, îmi spunea, nu ştiu când, acelaşi Adrian Lungu, într-o discuţie despre imaginarul poetic în literatură!

            Mă întreb dacă nu trebuia să fiu mai didactic! Să le fi spus că proteismul estetico-filosofic al scriitorului bacăuano-craiovean este prima lui calitate! Măştile poetului sunt de fiecare dată altele cu fiecare nou volum apărut de la Străjer, 1988; Turnir cu Demostene, 1991; Viaţă în pielea goală, 1993; Lancea lui Ahile, 2002; Cel de pe urmă Laocoon, 2003; Ultimele rubaiate ale lui Omar Khayyãm în traducere imaginară de Ştefan Dincescu, 2004; Ieşirea din cetate, 2005; Decesul trompetei, 2005; Fiu al Maicii Lot, 2005; Pandaliile fericitului Iov, 2006; Se spânzură condeiul!, 2007; Clóţele Şeherezadei, 2009; Fiii alambicului, 2009; Jelind mălinii viscoliţi. Serghei Esenin. Traducere imaginară, 2010; Adio, Mister Bashô!, 2010; Metaforă tăiată la gât, 2011; Licuricii din infern, 2013; Ultimul asalt, 2015; despre vocaţia lui (egalată, poate, de Ion Pillat) de a se înstrăina într-un limbaj inimitabil şi-ntr-o suprapunere de genealogii şi semnificaţii, în orice tip de gândire poetică. Bine că am insistat pe „ne-mpărţitul şi neîntreruptul popor de poeţi”. Eul-pâlnie, postmodern exacerbat expresionist, cameleonic, interogativo-exclamativ îi permite să transfigureze, simfonic, o problematică etern-umană: iubirea, moartea, ratarea, eşecul, greaţa existenţială, iluzia, conservarea Răului, prostituţia intelectuală, delaţiunea, condiţia artistului, senectutea, aspiraţia spre nemurire, trădarea, istoria, provincialismul, complexele de superioritate/ inferioritate, speranţa, resemnarea, dezrădăcinarea, înstrăinarea, prietenia etc.

            Istoria transfigurată în cele 22 de elegii filosofico-existenţiale (cititorul este invitat să [re]citească Elegiile duineze de R. M. Rilke, apoi să se întâlnească cu Cele din urmă elegii ale [...]) este, în viziunea scriitorului, editorului şi conducătorului de reviste Ştefan Dincescu, un univers semiotic ce i se revelă Eului poetic, simultan ca o urmă, absenţă, diferenţă şi indiferenţă/ distanţă. Afişata emfază a poetului (narcisismul auctorial) este în realitate o pluralitate de măşti sub care se ascunde candid un suflet de artist. Olteanul „nărăvaş şi abrupt”  (E. Negrici), cu o personalitate macedonskiană, adoptat cu suficientă invidie de scriitorimea Bacăului, poate să spună, parafrazându-l pe autorul capodoperei „Luceafărul”, „Eu rămân ce-am fost: Dincescu.”  Mi se pare cea mai importantă particularitate a unui scriitor: aceea de a nu-şi pierde identitatea, unicitatea estetică, viziunea, filosofia de viaţă, personalitatea, valorile.

            Se întorc fumătorii... Veseli, cu o lumină lăuntrică, inefabilă, parcă mai conectaţi la Cele din urmă elegii ale lui Rainer Maria Rilke în traducere imaginară de Ştefan Dincescu. Decişi! Primul a intrat romancierul Adrian Lungu, deschis şi gata să-i asculte şi să-i înţeleagă pe ceilalţi, nu şi pe sine. Ultimul revine poetul Th. G. Calcan, protejând-o din priviri pe Dalila. O fi şi ea poetă?! De ce o fi proscris totuşi Platon, Poeţii? Sunt curios cine intră primul în această (a doua) dezbatere-dialog, polivalentă, interminabilă, tranziţie permanentă spre ireal, compensaţie sufletească rilkeiano-dincesciană ce ne ajută să jucăm idei pe marginea prăpastiei, sfidând căderea... „Despre Dincescu? Nici bune, nici rele!” Nimic din ce-i ascunde Opera. Adică, sufletul! Na! Am ajuns şi eu la spusa Dalilei...

Petre ISACHI

JOI, 22 NOIEMBRIE 2018, BACĂU                          

(Din vol. ALTERNATIVE CRITICE)

ELEGIA A XI-A

sau „ACEASTĂ VRAIŞTE DE GÂNGĂVELI TARDIVE!...”

Nenorociri, socotitorul ştie câte, sculptaseră

mustind în floarea mea, tăcuto! Cine m-a dat

de-a berbeleacul de la speranţă până la revoltă?

Cine m-a dus cu zăhărelul până la criza ficţiunii?

Mi-aţi tălmăcit în „limba poezească” furtive crizele

de nervi? De când clamasem cine, doamnă,

îşi „cântă cântece artificiale

şi fată-şi plozii naturali”?

Cât flămânzişi, privighetoare, plăpândă

sora mea zbicită, oblojitoarea daliilor

din leprozerie? Cui, Leyli, i-ai răcnit în toiul

nopţii? Ştiu „că momentu-i restul meu

de veşnicire”, că „sunt din neamul arborilor”

mă învăţ, că, respirând, „mă-mbolnăvesc

de putrezitul aer”. „La naiba, păsările,

peştii!”, strigară epoleţii duşi cu pluta.

İncendiază-mă, privighetoare, în cortul ţâţelor

cazone! Duhovnicii mă dau tărâţe plăvanilor

cu doctorate în operele de la Chichirleşti.

Mai crezi „că erezia acelei buruieni contamină

grădina”? O, Leyli, tu, orfelinatul acestor suflete

tumefiate, pănuşile când le-ai strivit, vitează,

sub şaua călăreţului, albastră, de ce ne-au

spânzurat cotonogitele iluzii? İeri necrozaţii

şi-au vărsat veninul din şipul Araratului,

pruncie! Precum progenitura Penelopei

cocârjate, aşa jucatu-ne-am de-a

peţitorii pe-aceeaşi gaură a cheii?

Of, „rezistenţă prin cultură”! Poete „deprimat

de-un trandafir”, n-auzi „Păcatul” fermentând

sub gheaţă? Pe unde, tu, „Captiva” mea,

pe unde se murdăreşte somnul noduros?

„O altă naştere” a mea, se ponoseşte

fiindul dat pomană zădărniciilor nemilostive!

Ca pluvianii ciugulind dejunul din boturile

indolenţilor aligatori, veneau – şivoaie! –

peste suflet estropiaţii, demonii Puterii,

de-ai fi crezut că fiara lui Caragea Vodă

n-a fost decât glumiţa unui an mai hâtru.

Pe verbul tragerii la sorţi, pe dedesubt,

briceagul se ascute. De când agheasmă

dau tiranii, şerbet, scovergi şi acadele?

De ieri satrapii şi aezii doar sieşi

îşi plătiră vamă?!

Cât costă oare scăfârlia curajului umflându-se

în pene aidoma turturelelor unui pojar de toamnă?

Dându-şi cu tifla, viitorul îţi memorează testamentul?

„Adevărata poezie este-o creaţie-nlăuntrul limbii

şi nu-n afara ei.” Prea bine, bună „soră mare”!

Menade câte, miorlăito, îţi jupuiseră

rapsozii, cocoşate?  

Acolo, la „Cocoşul Vesel” ori la „Găina

spânzurată”, bodegile din Craioviţa Veche,

zaruri jucam în gogoşarii studentelor suicidare.

Nu pauperii se-nsurară cu reveriile oltencelor

scriind, pe deal, Petrarca? O moară,

vânturând sonetul, sporise orcul fiarei

Asuerus pe scenele improvizate.

Tu de câţi ani ţi-admonestezi împuţinatul belfer

trebăluind prin casă, cherchelit, şi poticnindu-se

prin oţioase, celebre aşchii de orgolii triple?

„Care-s cuvintele de care-aveţi nevoie? Ce stea

v-ar face vouă plăcere să vedeţi?” Azi moşneguţul

cu prostata bătută-n pioneze rupe file din cronica

acelui templu de-a pururi botezat „Dintr-o schimbare”.

Citind în palma cui, trădează scribul

ce n-au ghicit jilavii îngeri privind pe sub

combinezonul atâtor faceri suzerane?

„Nu milă mi-e de poetarzii care-au rămas 

fără Zoili, mi-e milă, zău, de cititorii

care-au rămas fără poeţi!” Plusând

pe „Catârgiii” lui Elytis, „grăit-a fumul jertfei

pentru ei, iar pentru noi al faimei fum, amin.”

Această vraişte de gângăveli tardive

cui i-ai dictat-o micşorându-ţi ceasul

şi graiul răsucindu-l pe mânerul

unui stilet scalpându-ne odihna?

Că voi mi-aţi cântărit, cu biciul, imperiul

străgheţat în călimară, cum vor putea să uite

deportaţii? Pictaţi în vişinul pictând veranda,

acelui bătrânel mustrându-şi caii prin gămălia

vadurilor speriate îi neteziră guguştiucii ziua

ori i-au mâncat ficaţii detractorii?

Neprimăveri, Musaios ştie câte, în ţeastă

ţi-au mecit avântul. Din ceştile bobiţelor

de rouă salcâmul te-a sorbit, privighetoare!

Nu aripile-ţi răsucite pe osiile unui vânt  

isteric au înghiontit prăsila aţipită în boaşele

acelui taur ţinându-şi Desnăţuiul între coarne?

Nu cenaclistul cel chilug (prin ’75 ori ’76?),

acolo, în Bănie, câştigase antologia de haiku-uri

– la Teatrul de Păpuşi – cu mâţâita Lady Cleo?

Oh, „Doamne, tu mă chemi” de-acasă, „dar cum

să plec” acasă, Doamne? „Mare greşită – nu există”?

„Tot pescuind vine şi marea”? „Ce-am vrea să fim

se vede ca o mare privită din acvariu”, Potemkin?

„Am vrut să vă trezesc. Dar voi visaţi adânc,

adânc acest hazliu coşmar!...”  

Împărăteasa doarme cu suzeta-n gură.

Aplauzele bubuie İmperiul. „Ce strălucire,

Doamne, plânge înăuntru şi ce pustietate,

Doamne, râde pe afară!”

ELEGIA A XII-A

sau „CIZMARE, OPREŞTE-TE LA SĂNDĂLUŢE!...”

İeri – când dulceaţa botului de şarpe şi-n laptele

lehuzelor, aposul, ne răvăşise mefienţa – cum răsunase

pe Terek strigarea acelui Martinov, încornoratul duelgiu?

Nu dumnealui trimisu-şi-a epistolia împachetată

în odorurile ţevii de pistol, prin George D'Anthès,

duduiei Verzilin? Privighetoare, tiza ţi-o iubeşti?

„De azi cu sufletul, urechile plecate pe pragul

fiecărui secol poporul îşi aşteaptă cântăreţii!”

Forugh, ce latră neofitul?

Cine – sediţiosului fierbând ciubote în chiupurile

de la Alicante – i-a spus: „Dacă dispare un poet,

întreaga fire este muribundă.” Că „influenţa lămâiului

din curte asupra operei mai importantă-i decât

a tuturor poeţilor” din lume, Forugh,

votează evidatul Pyrrhus?!  

Când „îşi dispută versurile mele bibliotecile

din Orient”, emirii când „mă caută cu saci de aur”,

când „versul îşi ascultă propriul cititor”, nesăbuitul,

altul, nu poama dracului Dincescu, strigase-n

Teatrul „V. Alecsandri” din İaşi, în ’78:

„Cizmare, opreşte-te la săndăluţe!...”

Sicarii şi-au scuipat în sân: „Ptiu, drace!”

Nu ştie „vameşul de sânge”, privighetoarea mea,

că, tupeist, scatiul „s-a mistuit, cu toate,-n cântec”?  

Suflând în corn de vânătoare, lehamitea pretinde

pâine, sare, aidoma sugativelor din sanatorii

bându-şi cocliţii firfirici de-nmormântare.

Ajută-mă, privighetoare, violă imitând refrenul

morţii, să-ţi navigăm prin defileul dintre coapse!

Polei în testamentul rablagitului Dincescu, tanagră

de Bacău, lumină cârtitoare, îneacă-mă în ochii tăi!  

Din cataclism renaşte-mă, privighetoare, într-o

tavernă proletară, în care „barbar, cânta muierea aia”.

„Nu vorbele, tăcerea dă cântecului glas”, glumeaţo?!

Un epilog cu patru afluenţi ţi-ar conveni, Eupalinos?

„Cum să sugrume leii-n bătălie cel care toarce, sclav,

din furca slabă?” „Căţelele lui Asuerus şi-au înghiţit,

din aşternuturi, pruncii!” Ori: „Poetul ce se adresează

cu Dumneavoastră florilor de crin îşi inventează

ucenicul?” „Vom reveni aici din când în când.

Oh, amintirea-i corn de vânătoare al cărui

zvon se stinge-n vânt!” Poemul? „Un singur

nai, dar câte ecouri în păduri.” „Se poate,

domnule?” „Se poate!” „Bravos!”

De când secătuişi, privighetoare azurie,

epistolia de la Tecumseh?!... Post-scriptum:

„Cel ce nu încearcă să vindece cu fierul roşu

bubele poporului său, ci le ascunde, minţindu-se

pe sine, pe-ai săi şi pe străini, îndeajuns acela

nu-l iubeşte: acela, mucea, îl trădează!”

„Mister Motoarcă, şuguieşti?!”

ELEGIA A XIII-A

sau „STELARĂ PUMĂ JECMĂNIND SALCÂMUL!...” 

De unde-ai picurat, privighetoare, stelară pumă

jecmănind salcâmul? Sub palisandrul cel fictiv

din geamuri, pe care disperările şi greaţa

de-a înflori îl iau adesea la refec,

acelaşi trist pensionar înghesuit în pandaliile

unui poet întinde-şi-ar covorul scurt, de rugăciune,

să-şi dea o mână peste veacuri cu-acelaşi

Dumnezeu ducându-şi vorbele

în stelele-şi posomorâte!

De ieri te-ai născocit, privighetoare, o rumenă

speranţă împărţită prin cartiere paupere? Ale Bacăului

în care, iată, „ca Edgar Poe, mă reîntorc spre casă,

ori ca Verlaine, topit de băutură”? De zăpuşeala

ponosiţilor aezi de-o vară cât crezi

că verbelor, în rut, le pasă?

Pe unde-ai nălucit, privighetoare? N-auzi

încărunţind tăcerile ursuze în dramoleta lui Ulise?

De azi încondeindu-mi sufletul cu veşnicie, ia-mă

pe aripile-ţi infidele şi zboară-mă la cerurile arţăgoase!

Presară-mă polen în pragurile Rohiei, cuminte, de-acolo

să mă lingă pacifiste – venind, pâş-pâş!, cu puii lor

la denii – ursoaicele strângând, de cină, spelb

mărunţiş: odorurile scriptomanului palustru.

De când s-a dirijat, privighetoare, această

triplă noapte clipocind în toiul zilei? Nici pielea

nu-şi mai ştie sfântul, nici oasele nu-şi mai ştiu

carnea, nici timpul nu-şi cunoaşte ora,

nici fumul nu-şi revede athanorul!

În câte dropii supurează impiile braşoave

despre noi? Tardivele scrisori ferfeniţite puiatu-s-au,

dojenitoare, în coliviile lui Robinson Crusoe?  

Aprinde-mi lămpile, privighetoare! İa-mă

de mână, du-mă în pustie, acolo unde fluturii-ţi

imprimă sexul pe uşile bobiţelor de rouă!

Vom adormi sub troiţa păcătuirii tale,

uitându-ne condeiul, făpturile şi fariseii.

Moarte murită cu blândeţe în maştere

extaze încâlcite, înveşmântează-mă-n

călătorii de seară, când lotcile din puf

de păpădie se trag la ţărmurile

noastre. Haidem!

Din zvonuri arcul Talistradei înţeapă ochii

lui Socrate. Cine-şi forjează anii în cucută?

Pe ape vânturi triviale! În scorburi fiare

mistuindu-şi puii şi-n temple hierofanţii

prescurtaţi c-o viaţă!

În ringuri meciuri cu fantasme!

Din hărţile atrizilor, Casandră,

ne-am construit o clocitoare!

ELEGIA A XIV-A

sau „ISTORIA ÎŞI DEMONTEAZĂ LEII?!...”

In memoriam

RAINER MARIA RILKE

I. SUS, LA MIORCANI, AHILE ÎŞI PÂRLEŞTE PORCII…

Dar cât de calp poate să fie calpul

cel cocoţat pe soclurile de Sorbona?

Când rinocerii, în ceainărie, îşi dau în cărţi

umflând schizofrenia, Musaios face

trotuarul, Leyli! Ce ştiţi, prologuri de zaveră?

İstoria îşi demontează leii?!... Sus, la Miorcani,

Ahile îşi pârleşte porcii, în incunabule arzând.

Fiilor noştri de Canal şi de Aiud stropiţi-le

memoria cu licăriri de fluturi!

Ce bazaconii calde mai încap în ţestele

lupoaicelor pe-Acropole valsând? Încinsă

elegie suptă de râsul unui megafon clonat

în broşuricile unui scapete sculptat

în scaunul papal, cin’ ţi-a cântat

pe străzile Craiovei, porceşte

înjurându-şi viitorul, o, „roză,

care, din născare, în răspăr imiţi

o stare-a moleşelii şi a morţii”?

İubirilor date cu şmirghel,

„ne luăm întruna bun rămas”,

ducându-vă cocoaşele

de mână!

Privighetoare, în castelul din Duino marea

fandează în oglindă! Îşi vede stelele şi pescăruşii,

îşi vede peştii, vagile furtuni dialogând cu Rilke,

nu Christoph, stegarul, ci alchimistul Clarei,

sculptoriţa, poneiul cuvioasei Ruth,

jucându-se sub trandafirii din Raron,

pe care-i udă stropitoarea

„Luiza Gustavovna Salomé”.

„Ucis sub soare de un trandafir, muri

poetul” în Muzot? Ce nerozii croite de orfevri!

Opaiţ de priveghi, privighetoare, de trişerii

şi de muţenii, poeţii, blânzii, au murit în puşcării!

Unde-ai citit aceste trăncăneli, colega?

Să fie „moartea un maestru dintr-o germană ţară”,

Sulamita? Se cască în nedemn văzduh sfioasa

neamului fântână. Mai dă-le, Doamne,

„o fărâmă de coacere acestor poame

din care ţi-am gustat nevolnicia”!

Zău, „degetul acesta care astăzi scrie

va mai rămâne la sfârşit doar un cotor”!

„Fiindcă aici, în tinda morţii, nu moartea

o zăreşti şi-n felul necuvântătorului tu, în afară,

îţi pironeşti neobosită iscodirea”, condeiule

cu unghii de iconoclast, sătulule

de tiribombele de bâlci, evisceratule

din orice noimă, cu lebedele negre

ţi-ai ginit cărarea în sorbul Akheronului

albastru, dositule din veacuri

altor veacuri!

II. CINE ÎŞI BATE PITULICILE CU BICIUL...

Cine renaşte undeva, în lume, mă naşte

pe mine. Cine casă face-şi undeva, în lume,

o face în mine. Cine îşi bate pitulicile

cu biciul pe mine peste gând

mă bate, nesăbuitul strâns la mână,

vedea-l-aş uşă-n strai

de Bălăceanca Veche!...

Cine cântă undeva, în lume, cântă

în mine. Cine pâine fură undeva, în lume,

fură din mine. Cine sărută inorogul

pe mine, coşcovitul, mă sărută!

Cine salută tărăboanţa pe mine,

tizul, mă salută. Dansează-i nopţii

forfotind în mine cine dansează,

Doamne, fragede lupoaice!

„Cine plânge undeva, în lume,

fără rost plânge în lume, mă plânge

pe mine.” Cine moare undeva, în lume,

în mine licăr, demolatul, moare!

III. SUAVUL CLOPOŢEL DE RAZE...

Ce voroveşte vipera Puterii cu danii

decorând odaia? Nu altfel pedalează împăratul?

Decapitează-l, dacă-ţi stă în fire! Ai fost

briceagul unui puşti scobind o trişcă

în răchită? Ai fost imberbul ghid din

Patmos, dormind, flămând, între jivine,

decorticând tăcerile din ochii veveriţei?

Parcă ai fost terţet într-un sonet, strunindu-şi

peanul Guy de Vere. Parcă ai fost balonul de săpun

suflat din paiul piciului desculţ: suavul clopoţel

de raze legat c-un şnur de vis la brâul

maicii tale, spice strângând

pe o mirişte într-un amurg

scuipat în anevrism.

Poate ai fost un şuietar concupiscent

în fiecare noapte răsfoind „Sonetele

mâniei”, ediţia din Gurahonţ.

Poate „mă simt acasă între zi şi vis”.

Poate sărace „lucrurile cărora mă dau,

devin bogate şi mă cheltuiesc”.

Când numele ţi l-am vânat pe la răspântii,

uitaseşi să te naşti de-o primăvară?! De-a lungul

epocii siflante nici Desnăţuiul n-a clocit păunii-şi.

„Rămâi în prag!” Cine ordonă?

„Seminţele se murdăresc, amarnic,

de bolile intrărilor în lume.”

Oh, nebunia de a fi cântând: sânge

şi oase, nervi şi carne, vorbire şi închipuire!

Oh, nebunia de a fi bocind: psaltire

implorându-şi rugul, o ciutură

trecând din mână-n mână

până ce Domnul o răstoarnă-n

vârtejurile chiuind în febra

acestui curcubeu sălbăticit,

molâu turtit într-o senilă

primăvară!

IV. VA VENI OPERA ŞI VA AVEA OCHII NOŞTRI

Va veni fulgerul şi va avea ochii tăi.   

Vor veni furtunile şi vor avea ochii voştri.

Va veni privighetoarea şi va avea ochii tăi.

Vor veni sicofanţii şi vor avea ochii voştri.

Va veni sitarul şi va avea ochii tăi.

Vor veni vânătorii şi vor avea ochii voştri.

„Va veni moartea şi va avea ochii noştri!”

Va veni cuvântul şi va avea ochii mei.

Vor veni drumurile şi vor avea ochii tăi.

Va veni rugul şi va avea ochii mei.   

Vor veni colindele şi vor avea ochii noştri.  

Va veni amnarul şi va avea ochii tăi.

Va veni şaraşka şi va avea ochii voştri.  

„Va veni îngheţul şi va avea condeiele noastre!”

Va veni zbilţul şi va avea ochii lor.

Va veni ploaia şi va avea ochii tăi.  

Va veni râul şi va avea ochii mei.

Va veni fluviul şi va avea ochii tăi.

Va veni marea şi va avea ochii mei.

Va veni Ahab şi va avea faima noastră.

„Va veni poemul şi va avea ochii noştri!” 

Vor veni ţambalagiii şi vor avea ochii voştri. 

Va veni gazelul şi va avea ochii mei.

Va veni casida şi va avea ochii tăi.

Va veni haiku-ul şi va avea ochii mei.

Va veni rondelul şi va avea ochii tăi.  

Va veni sonetul şi va avea ochii mei.

„Va veni opera şi va avea ochii noştri!”

„Vor veni tălmacii şi vor avea ochii lor!”

Vor veni iernile şi vor avea ochii voştri.    

Va veni greaţa şi va avea ochii tăi.

Va veni anonimatul şi va avea ochii mei.

Va veni uitarea şi va avea ochii noştri. 

Va veni recviemul şi va avea ochii tăi. 

Va veni epitaful şi va avea ochii mei.

„Vor veni cititorii şi vom avea ochii tăi!”

„Vor veni coautorii şi vom avea ochii lor!”

ELEGIA A XV-A

sau „CA MÂŢA ÎNTR-UN SAC UMPLUT CU ŞERPI...”

Când toţi fanaragiii moţăie, lihniţi, în beznele

fătându-şi certăreţii porumbei, când mercenarii

rănile-şi astupă cu fumurile roasei dictaturi,

ca mâţa într-un sac umplut cu şerpi, o inimă

se zbate într-un piept. Melancolia „Casei

«Paul Verlaine»” îşi pune poalele în cap

şi logodeşte rimele din călimară.

Dintr-o fântână-ntr-alta degetele picură

discret, bondari de lapte într-o gură de sugar,

bănuţi scăpaţi de alogenii afumaţi

în „Neagra temniţă” de la Cetatea Neamţ,

aşa cum ai văzut şi tu odată, când

te zvântai de-afacerile „Corbului” lui Poe

în vorbele măicuţei ajustate, oh, vorbe limpezi,

largi şi afânate, voi, vorbe zugrăvind

pelticăriile de Scorniceşti!

Ce trubadur sediţios, pre numele Domniei Sale

Dincescu Rainer de Constanţa sau Maria Rainer

von Dincescu, începe, doamnă, să înveţe scurt

alfabetul morţii, pe sărite?! Balcâza dăscăliţă

de la Boca îl arde cu nuiaua peste ochi.

Când focul duşilor pălălăieşte în ogradă,

când bocitoarele îşi dreg, cu ceai de prune,

mieunatul, când moaşele îmi spală grâul de colivă,

pe când groparii-mi încropesc o altă casă

de vacanţă, ce faci matale sub cearceaf,

flogistică privighetoare, lipie dogorind

chindia păstorilor de pe Sinai?

„Nu-i peniţă grebla, nici condei nu-i coasa”,

de ce toiagului înfipt de Moise într-o ureche

de izvor îi zis-ai? De când „poetul e stăpân

deplin pe limbă şi-i pe de-a-ntregul

stăpânit de limbă”? De ce priviţi,

înverşunaţi în nepăsare, şişcorniţa

tăind zulufii ficţiunii?

De ce râvneşti să înfloreşti prea slobod

în cântecul zorind pe o tocilă mânată

de un fulger insipid? De ce-ai rămas

să-mi fii o lampă în farul perforat

de-o umedă pelagră, în farul păcălind

năierii, când paznicul de far, luxuriosul,

căpşunii parfumaţi şi-i recoltează

într-un bordel cu parlagiul

Sancho Panza.

Când marea îşi deschide uşile scârţâitoare,

când eu şi naufragiul ne ciocnim şi, speriindu-ne

de înşine, fugim prin alţii, alţii, mai departe,

mereu lipsindu-ne de forme şi de noime,

mereu grăbindu-ne spre vietatea

concupiscentelor nefiinţe,

mereu spre alţii şi prin altul, altul,

mai departe, mereu îngenunchind

pe vârful unui ac, mereu

trecând prin gămălia celorlalte.

Neveacule, pramatie lemnoasă, ajunge-vom

păreri în şubreda placentă, în care noaptea

(jupuindu-şi fiinţa, mereu o alta şi o alta,

şi dându-i rânza la zăvozi) pluteşte-ntr-o bărcuţă

de hârtie pe dincolo de Akheron: hemoragie!

„Cu sufletul înrourat, Marie, trezeşte-mă,

dacă mai poţi, şi smulge-mă din sloiurile

argăsite, doamnă! Târăşte-mă pe grinduri,

costelivo, şi scoate-mi peştii din urechi!

Suflă-mi zefirul în plămâni,

că m-am uscat

în dragostea de tine!

Înfige-mi razele în ochi!

Dă-mi cântecele tale în auz!

Dă-mi jocurile tale în picioare, că m-a rărit

prăsila neamului din tine! Renaşte-mă,

privighetoare aiurită! Întoarce-mă

din morţi mai mort ca Făt-Frumosul

din pântecele moartei Penelope,

sinucigaşa din Bănie, narcisă deflorată

pe un săpun la Năvodari.

Scânceşte-mă, privighetoare! Oglinzile

odăii să-mi astupi cu negrul bobotind abisul!

Să legi urciorul lângă uşă, pribeagul dalb

venind, pâş-pâş, să-şi dibuiască

vechiul chip tocit în apa moartă,

din care drobul cel de sare

maliţioasele oiţe şi l-au lins,

mârlindu-se cu berbecuţii

din İtaca!”

Ce memorează, Mister, inocenţii?

„Când vine timpul şi să mori, tu, cântecul

de moarte cântă-ţi şi mori ca un erou

care acasă se întoarce!”

O telegramă de la Tecumseh.

Să fie ultima scamatorie? Citim:

„Când moartea s-a obişnuit cu tine,

nu ţi-ar strica să te deprinzi

şi tu cu ea.”

Răspundem grabnic: „Multe

cuvinte-am pierdut, multe poeme

s-au stins în urechi adormite,

însă, dragule drag, mult este

că pot să îţi scriu

chiar şi-ntr-o limbă de râs

şi de pomină!

Cu bine, drepţii mei, cu bine!”

ELEGIA A XVI-A

sau „DAR UNDE-I VISTIERNICUL RAPACE?”

In memoriam

prof. ION DINCĂ

I. ACOLO, MORTUL CEL MAI PROASPĂT...

Venit-a vremea să-ţi restitui ce-mprumutatu-mi-ai

tu, moarte, mie, nesăbuito, din iubire? Puţin ori mult,

cine mai ştie – de azi scăzând, nu adunând, şi vamă

dându-i risipirii cununile cele de lauri – să calculeze,

Dumnezeule, băbeşte, în palme degetele

adunându-şi-le: melc? Privighetoare

taciturnă, dar unde-i vistiernicul

rapace? Unde sunt casele Măriei Sale?

Grimează-mi, surioară, chipurile nopţii

ce-mi bate lipitori în daliile delirând în pieţe!

Cedează-mă nemilostivelor plecări din nume,

din prag în prag pierzându-mi ţesătura veche,

în care amintirea maicii noastre invită

moartea iarăşi la chermeză!

Şi care-i chichirezul vieţii noastre? De când

ajuns-ai mai îngust, băiete, mai demodat decât

idila morfolită într-o provincie duhnind a epigoni

şi a urină? Acolo, în otacele de la Bacău, acolo

unde (pe internet, reţii) şcolăriţele îşi vând fetia

bobotită, acolo asistaţii social s-au căţelit

cu scriitorii, omniprezenţii sporulaţi. Mogulii

de la mititica? Refrenul mucilor în barbă!

Ce veşti asasinează mesagerul?  

De ce te-ai zgribulit, privighetoare

făinoasă? Dezbracă-te de-apăsătoarele

poveşti din mahalalele înghesuite-n

telenovelele turceşti! De mâine piatra-i

va răspunde la telefon acestui nume

ce azi se scâlciază în oglindă?

De mâine viul, nefiindul (azi: călimara noastră

pusă în atele!), la Bălăceanca va semna autografe.

Câţi grauri număratu-ne-au sticleţii? İată! „Dă-le

la cap cu opere originale!...” „Poporul mişună

în zdrenţe şi în foame.” „Tu, Doamne, apără-ne

de victorii!... Tu, Doamne, dă-ne împăraţii proşti!...”

„Cuţitul când ţi-a obosit, cizmare, te-a apucat

nevoia de-a fi iubit şi lăudat, tataie?!”

Triumf al deznădejdii, leyli simplă,

au înflorit cireşii la Greceşti? Coclind

gorgan cioplit de vânturi sumbre,

de când s-au pitulat cârsteii sub ţestul

fratelui dormind în frigurile ţăndărite,

în frigurile măcinându-i sternul?

Velina veacului privighetoare, acolo,

într-o amforă de la Greceşti, acolo pripăşit

într-un decembre cu paginile mâzgălite

de cotoarbe, acolo mortul cel cuminte,

acolo mortul cel mai proaspăt rugatu-şi-a

măicuţa lui, străveche, la vaduri cu mâloase

ape: „Du-mă la Domnul, maica mea

robace, el ghicitorile din palmă

să-mi dezlege! Haidem!”

Ce-ar trebui să cânte o cenuşăreasă

la graniţele de İmperiu? „De la ţâţă

la mormântu’ mi-a-ngheţat în gând

cuvântu’. De la ceardă pân’ la moară

a-nvăţat moartea să moară.”

II. PANTOFUL SCÂLCIAT ŞI PĂLĂRIA PARADITĂ

Nucul şi dudul, vişinul, salcâmul de câte ori

şi-au vernisat gingaşele pinacoteci, străinule încărunţit?

Reci dezmembrări! Privelişte mulatră! La căpătâiul

scribului anchilozat, de rod se-ncovoiase indecent

grădina, aidoma dirigintei cu breton strângând

bucăţile de cretă, pe jos strategic azvârlite

de liceeni cicălitori, pozându-i chiloţeii roz,

scăpaţi (şerpeşte!) între fese.

Opreşte-te, pleşcară ficţiune!

Ce mama dracului, ai luat-o razna?

Nucul şi dudul, vişinul, salcâmul, insomniacii

nopţilor isterice de iarnă, se-nghesuiau în grija lui

călâie, aidoma cerşetorilor în gară, lihniţi de foame,

dârdâind atroce! Nucul şi dudul, vişinul, salcâmul

ieşeau din harţă arţăgoşi. Ce naşpa! Când bunul

îşi fuma ţigara, îşi scuturau, regeşte, floarea

în balcon! Atunci petalele se fofilau printre consoane

şi vocale, umflându-se cuvintele din cartea ce-i moţăia

calină pe genunchi, ciorovăindu-se cu birmaneza.

„Vântul acesta este bun. Cu marea-i bunătate

şterge toate.” „Chiar numele vitejilor călduţi

sub numele-i cu sânge îl vom zice.”

Răul cel bun va da în clocot, impiule Ahab,

citeşte, frate! Ce face ochiul? Zilele îşi stoarce,

trecând din raft în raft ca gimnaziştii plini de coşuri,

umblând din spiţerie-n spiţerie. Ce face mâna?

Fratele îşi vinde, fugind în rău din jeg în jeg.

Întreabă de poet troheii, casidele şi călimara?

Şi le răspunde epitaful? Se screme prichindelul pe oliţă,

iar Tom şi Jerry-şi dau la gioale. Adoarme iar. Visează

de-un auş, călare. Vestibul cu oglinzi cleioase!

De când dă meditaţii moartea unui coşmar

văzând Gomora zbătându-se într-un opaiţ?

„Vai, tu, copilăria mea, cât de netrebnică e fiinţa

ce s-a scurs din tine!” El, F.D.D., poştaşul prichindel,

umflându-şi ghiozdănelul cu lovele, târăşte, după el,

pantoful scâlciat. Îi zice gioarsei scârţâind în lesă:

„Bunelule, să mergem la plimbare!” Şi-o pălărie

paradită: „Haidem!”, zice-i. De când resuscităm

tridentul care-a scuipat cu sânge în arenă?

„Noi, brav popor al Shawneelor, am existat

vreodată?” Noi, „ca şi moartea, fiind motivul

cultural” de care s-au tocit pereţii închisorii,

pe care-am scris „cu unghiile de la mâna stângă”:

„Veac păcătos, cu demoni stând la pândă,

cu tineri delatori păşind agale pe urmele bătrânilor

lor dascăli.” Răul ce rău stipendiază răul! Servus!

Plusează cel mai bun. „Fiţi fericiţi, păduchi ai zilei!”

ELEGIA A XVII-A

sau „CUI M-AI VÂNDUT PE-O PUNGĂ DE SEMINŢE?!...”

Atât de repede te-ai primenit în ţoapa zilei

nepăsare! Atât de repede i-ai ascuţit vederea

acestui leu învârtoşat în odăiţa în care Arhimede

nu-şi găsea compasul, în care ceas de ceas

mi-am exersat căderea, când, zi de zi,

s-au fiert truisme, butade, meme şi lozinci

în samovarele puicarilor ce răguşeau în piaţă,

acolo unde celovekul (să-i cumpere comând,

toiag şi copârşeu acelui bătrânel spoit

de Asuerus) de-a valma îşi vându rinichii,

cu zaibărul, cu pecia, cu prazul.

Privighetoare rotunjindu-ţi necăinţa, m-ai tras

la subţioara unui râu, de cum bătură tobele asaltul

asupra împăratului lucrând la calapod o ţară,

în timp ce greierii bolboroseau sub căpătâie:

„İar vine cineva şi-mi spune: «Eu sunt apărătorul

tău: priveşte-mă şi-nchipuieşte-ţi lumea doar

prin mine!»” Ce-i de făcut, măi ţafandache?

„Vâna de bou ne pipăie obrajii”, iar deştele  

vorbesc pe la ţâţâna uşii, când pe ecrane

trec poruncile cu mâna la vipuşcă. Privighetoare –

asasin celest! Ca Venus, „curviştina cea mulatră”,

ţinând Parisul sub buric, iar stelele în mâna dreaptă

şi Lesbosul în mâna stângă, sfădita zeilor privighetoare,

cui m-ai vândut pe-o pungă de seminţe? Acestui

golănel bătând „Luceafărul” la tobă? Acestui

dadaist bălos şi hâd, mumificându-şi găinaţul

de pe limbă? Acestui muc sfinţind Academia

din situl Cacaleţilor-de-Vale? Bravos! Tanagră

de Bacău, măsoară-ţi, soră, necredinţa, cum

Goliat cărările dintre omoruri, şi dă-mă iernii

de pomană să-i încălzesc ursoaicele

din vizuini! Cum japiţa Galina cea sculptată

pe-acel mormânt setos de reunire cu utopiile

aedului gătit de sărbătoare, la gât cu papionul

unui ştreang dintr-un hotel din Rusia

ţicnită, dusă la montă de tiranii scunzi

la suflet şi linşi de criminali pe cerul

gurii, hei, doamnă, tu, sorita mea

furtună, veni-vei cu dezmăţul dimineţii

în pauza dintre milenii să-mi făţuieşti

ecluzele cuvântului prea slobod la cuvinte?

„Am fost doar o-ntâmplare ca toate celelalte?”

„Nici propriul revolver nu te mai vrea.”

„Nu mai lupta; prea mult tridentul tău îţi place!”

ELEGIA A XVIII-A

sau „TU NU EŞTI PENELOPA, NICI EU NU SUNT ULISE!...”

Ne cheamă cornul răguşind pe zidurile

din İtaca. Voi, fii ai zeilor cu maţe de asfalt,

văzurăţi crimele serafilor de ieri? De când

„vijelios eroul popasurile dragostei

le străbătu”? Discipolul furnicilor, muiere,

altar cu greierii cântând în beciul lăbărţat

de la Sinope, în toiul zilei urmărisem omul,

cu lumânarea zugrăvind butoiul,

din care-şi adăpase calul Alexandru,

un poponar înfumurat, amarnic pilangiu

şi asasin destoinic, plătind o ceapă degerată

pe nouă capete tăiate, zece, unşpe.

Lumina cântecele-şi dezbrăcase în cala

unui templu în derivă. Mici vânturile, puturoase,

s-au spânzurat de velele din Aulida. Sporindu-şi

seminţiile din orii, zăceau pescarii din Micene

pitiţi pe sub lămâi, pe grinduri. Sub farul bâlbâit,

delfinii târau puştanii înecaţi, muşcaţi de peştii

şiroind luceferi. Aidoma ţiitoarelor plătite,

zbârcite bocitoarele-şi dădeau în stambă.

İluminează-ne, poete! „Ne sutor ultra crepidam!”  

Ce-ţi aminteşti, privighetoare, din zorii

îndulcirii noastre cu păcătoasele păcate

săpate-n carnea de infantă cu ochii jupuind

tavanul? Ce-ţi aminteşti, privighetoare, din

ghepardul care încet îşi scoase botişorul,

împodobit cu floarea unui crin albastru,

printre zăbrelele unui sărut clonat?

De ce murim în delta altui drum, când

orice drum celest nu fi-va, doamnă,

decât periplul unei curve de la

un şanţ la monastirea Căpriana?

Venind pe-o şa de inorog puiandru,

o letargie ponosită ne iscălise epoleţii.

Ungându-se cu mir din şipul verde,

trimisul cui plesnise vestea în cetate?

Şi cui vânduse cine decalogul

acestei glorii mijlocii?

Noi, goi, trebăluiam pe o colină, în pumni

strângând poşircile lui Dumnezeu, trântiţi

într-un potop de-njurături, cu oasele

încolăcindu-se: ruină! Marea strica

pamflete, dreaptă doamnă, în gresia

falezelor de aur! Acelaşi mesager striga

ucazul de îmbarcări pe minionele corăbii.

Prăpădul corigent la isihie ce afişă

la scotocit? Vezi mamele efebilor dormind

în tocătoarea morţii ramolite? Vezi mâinile

bătrânilor bocind în iarba simulatelor

morminte? Treziţi-vă! Aprindeţi lampa!

M-am săturat de-aceste mici păţanii

trecând docil cu dangăte de clopot

din viziunea unui ieftin cronicar

în tolba altui cronicar nesăbuit.

Şi-am obosit privind în sânge şi mestecând

cu nuieluşa în oalele stăpânului dement. Nu gros

măcelul fost-a gologanul războiului cu tirania?

Captivilor, din ce ruşine-aţi izvorât? Hopliţii  

rezemaţi în plăgile încercănate râdeau

scobindu-se-n fâsneaţă! Săcuţii cu talanţi

îi promiteau unor naiade cu fetia ruptă-n

zece. Hei, cine-i dăscălea pe idioţii ăia?

Ardea pe vatră sexul fiţoasei Penelope,

când mă-nvelea-n hamac nădejdea clară

de-a potoli pojarul din visele lui Erostrat

din Efes. Te-am aşteptat, preacuvioasă

doamnă, să-mi dai pe săbii cu sacâz,

duşmanii să le guste din tăişuri acolo,

între zile bubuind, acolo, între mituri

zăngănind! Scai mă ţineam de pandalii!

Nu soarta mirmidonilor mi-am dat-o

pe târtiţa unei feştile?! M-am antrenat să-i

fiu iubirii o tobă tăbăcită în bâzdâcuri?!

Cârpita cvadrigă prin amfiteatru istoria

cât şi-o roteşte? Ce fiară îi sorbi tăria

din venele anchilozate? Ce demagog,

certat cu nenorocul, a strâns o ţară

în frigare, Doamne? Cel de pe urmă

auriga muri cu sângele răcnind în gură?

S-au moleşit cei de pe urmă leoparzi?

Pisoii! Şi nu înghit aceleaşi hălci de carne

ce până ieri au fost zeiţe? Pe-atunci

İmperiul mai avea şi ceva boaşe!

Ce-apocalipsă sfârâie din veacuri! Auzi,

sub rugul vâlvorând, jelind trăpaşii lui Ahile?

Cum lacrimile picură în valuri, lacrimi

sunând ca nişte clopote peste coline,

le-auzi, albastra mea privighetoare,

cheie de carne şi de sânge, vinovato!

Tu nu eşti Penelopa, nici eu nu sunt Ulise!...

Doar iarba apăsându-ne pe sternuri, doar iarba

adăpându-se din gura noastră, terorizată

bate în lumină, mereu aceeaşi iarbă, iarbă,

iarbă, în care Sepehri şi Farrokhzād, în care

Plath şi Hughes desculţi dansează,

când Dumnezeu, scârbit de veşnicie,

îşi pune pălăria clovnului pe ţeasta

pe care muştele şi-au scris rondelul.

ELEGIA A XIX-A

sau „LAMPA CELUI MAI PĂRELNIC SUFI”

Lui GHEORGHE IORGA

Fiindcă „trebuie să alergi până la capătul existenţei”,

deoarece „trebuie să ajungi la încrucişarea arborelui

cu Dumnezeu”, pentru că trebuie „să lăsăm

sentimentul să ia aer”, din pricină că „trebuie

să ne spălăm ochii şi să privim altfel”,

din moment ce „nu ne dorim

ca leopardul să dispară din creaţie”,

tu, doctore în chirurgii verbale, tu,

alchimistul recoltând eternul din păpădii

şi din baloane de săpun, eliberează-ne

din oligantele poveşti!

De la Bacău pân’ la Kāşān, de la Kāşān la Nişāpur,

din Nişāpur la Bābā Bāghi, să repezim o caravană

haidem, cu porumbeii dibăcindu-i steagul!

Grimându-şi acrobaţii de pe sârmă,

n-auzi inexistenţa răbufnind din triburi?

„Ce mici gladiatori într-o arenă mică, mică!

Alergători spre uşa altor temple, ochi călărind

pe melcii îngâmfaţi, răstălmăcind ceaslovul

morţii pe limba oii secerând scaieţii

acelui epitaf bubos, îmbrăţişându-ne

cuvântul şi dezghiocându-ne

prăsila proastă până îi sare vipera

cotcodăcind din gură!”

„Toate lăptucile se cred toreadori.”

Să punem cheile sub covoraşul de la uşă,

să strângem mezelicuri, de-ale sorţii, în slabele

trăistuţe peticite, să înşfăcăm toiegele de marş,

căci drumurile noastre cer sudoare

picioarelor stâlcite de porunci trăsnite.

Să văcsuim ardoarea ciuboţelelor de sărbătoare,

căci vom dansa-n bazaruri şi-n geamii, în bâlciuri,

în taverne şi în pieţe, plătindu-ne ulcelele

cu vin şi străchinile cu orez.

„Adio, prietenă, adio!”, să-i zicem călimării noastre

şi penelor borţoase, de credinţe, să le gătim sertare

grijulii! „O rezistenţă prin cultură?!” „Purifică

şi întregeşte?!” Gogleze iar! Mai fi-vor dumnealor

vreodată amantele jucându-ne lăptoase vedenii

imature pe genunchi? „Adio, flecăreţilor, adio!”,

să-i zicem mascaradei de Găgeşti,

de Bârca şi de Butimanu.

Să azvârlim la groapa de gunoi suflaiul micilor

cuvinte şi lampa celui mai părelnic sufi! „Adio,

viscoliţilor, adio!” „Din lumea cea de sus îmi

vine sufletul, îmi vine, aşa că mă gândesc

s-o şterg spre-acolo. Haideţi!”

„Adio, sora mea, adio!”, îi zis-am clipei

îmbufnate, care trecu prin noi, balcâza,

cu fierul înroşit în foc! Cine mi-a smuls

din ochi grădina bolborosindu-ne păuni

şi sălcăriţe, zefir, miresme şi culori?

Cine mi-a dus cuvintele în târg

şi le-a vândut pe ciori, pe cucuvele?

Cine mi-a pus Pleiadele la creştet

şi mi-a legat, la degetul cel mic,

luceafărul de răsplătit plutirea

de-a lungul degetelor lui İsus?

„Adio, fraţii mei, adio! La jilţul Judecăţii de Apoi –

că poposirăm în tavernă, la Nişāpur, tăifăsuind

c-un străbunic chirpic, lăsându-se, cândva,

zălog la cârciumar pe rubiniu şi pe orez,

podeaua cu mustaţa măturând-o

în chicote de ignoranţi – cui da-vom

socoteală, frăţioare, şi de ce?”

Hei, Dumnezeul nostru, te-ai prostit?

De ce ne baţi la tălpi, cu reteveiul,

când îndrăznim să fim ce fiecare este

din pântecele sfânt al maicii sale?

Mă doare-n cot de pravila satrapilor de sus, de jos!

De când zburară lumile din lume secând-o

de esenţe şi de nume? Jurând pe temelia

neamurilor, Doamne, cine-ar depune mărturie

c-am fost condeiul Maicii Lot, trecut

printr-o găluşcă din Sodoma?

Nu flăcările îşi rodeau rizomii? Nu grota

îşi striga incestul prin zece naiuri zdruncinate?

De când ne-ai călărit cu „demonii şi proştii”,

Doamne, şi ne-ai ţinut pe-o vatră cu cărbuni

aprinşi, bătându-ţi toba, fluierându-ţi

ritmul? Nu astfel procedau ursarii

când învăţau puiganii să danseze?

De ce bodogăneşti, liliputană ficţiune?!

„Mereu ajungem prea târziu.”

„Nu ştim nici să murim în pace.”

„Nu vreau oceanul viselor visate.”

„Eu nu-s vioara celor fără vlagă.”

„Hei, domni, mai bine-ar fi să staţi de vorbă

cu cei ce poartă coasa, căci vara e de jar.”

„Poporul dacă vine, hei, domni, ce va mai fi?”

De ce rânjeşti, schiloadă ficţiune?!

Într-un mehrãb prin care se iţeşte

buruianul, când sufletele-şi fac bezele,

ce fredonează uguisu?

„Dacă veniţi să ne vedeţi, veniţi încet,

înceţişor, să nu crăpaţi suavul porţelan:

singurătatea noastră-nchisă

în cerul nostru auriu.”  

Când o mierlişi, uscată ficţiune?!

ELEGIA A XX-A

sau „DACĂ «ACASĂ» DEVENI «NICIUNDE»!...”

Privighetoare cu zgărdiţă de luceferi,

de ce mi-ai răzuit livada în care bălăriile-şi

toceau albastra feciorie? Pe unde vor umbla

cicălitoare, insidioase cântecele tale?

Dacă „acasă” deveni „niciunde”,

dacă „acum” devine „niciodată”,

pe când erou făcutu-s-a gândacul,

pe când sicar ajuns-a orice înger,

de ce-am cârti, înfumurata mea lucire?!

Privighetoare cu zgărdiţă de luceferi,

cel ce­-ţi servi căuş într-o zorea incertă

(să fie Jiménez ori altul?), din el

să-ţi ciuguleşti erzaţul de incarnaţii deghizate,

aşteaptă harului, palustră fiară, să-i fii o toartă

de urcior, să-i fii o pâlnie în care suflă

Sfântul Petru! Lumină decupând esenţa

stoarsă, rescrisă-n muşchii umbrelor

din peşteri, închide-ţi poftele-n padoc

şi ţine-ţi leoarba pe acasă!

Privighetoare cu zgărdiţă de luceferi,

cu mătăsoase dolii cine n-a pavat İmperiul?

Ce sfântă n-a ajuns bordel? Ce trâmbiţă

n-a devenit pârţan? Cum se chemau

scapeţii debitând braşoave,

de-au avortat statuile pe Capitoliu,

când incunabule semnau puţarii?

Nu zorile-şi borşiră imnul?

Privighetoare cu zgărdiţă de luceferi,

cine ţi-a muls văpaia aripilor? Cine?

Cu smoală cine ţi-a podit vederea? Cine?

Cine ţi-a stors pe limbă lipitori? Hei, cine?

Privighetoare cu zgărdiţă de luceferi,

cine-a murit de-un veac în sorbul foilor nescrise,

bătându-şi disperarea pe osânza caldă?

Mici crize de hârtie sau petrol, mici crize de limbaj

sau demnitate ţinură cheia casei noastre, făcându-te,

melancolie, o lampă de la Bălăceanca, surioară!

Când seminţia mi-a intrat cu neamurile-n scăldătoare,

cine-a trecut cu porcii prin cultură, aplaudându-­i

vraiştea şi hoitul? Privighetoare cu zgărdiţă

de luceferi, de ce-aş deschide ambasade

în măruntaiele stricatului İmperiu tuciuriu?

Nu spaima ne-a dictat muţirea, îngenuncherea

şi prăsirea? Nu Mengele prescrisu-ne-a otacul?

Privighetoare cu zgărdiţă de luceferi, cine-ar

dona un ort, o melusină, să-mpace

demonii cetăţii noastre?

„Mic cimitir cu ochi smeriţi, şi totuşi

de-ndrăzneală grei, se uită drept în ochii mei”,

cine-mi rescrie, Ava, în pustie pe-o clară

sete de smochin sub uscăciunea căruia

bolise Fiul, când binele-şi uitase

mătreaţa pe pământ, în vracuri.

ELEGIA A XXI-A

sau „NIMICUL N-A SCULPTAT DECÂT NIMICURI!...”

„Nimicul n-a sculptat decât nimicuri, ţineţi seama!...”

Bătrânul – arătându­-şi mecla într-un dreptunghi dintr-o

fereastră ce nu-şi decolmatează nicio limbă – îşi pune

iernile în cap. „Azi străzile şi-au deversat closetele

în poezie!...” „Azi crimele depun coroane la căpătâiul

victimelor şterse din terfeloagele Puterii!...” „Azi sărăcia

şi-a încins cuptorul şi coace foamea pentru muţii lumii!...”

„De ţi-ai putea tăia şi gâtul, azi este cea mai bună vară.”

„Nimicul n-a sculptat decât nimicuri, ţineţi seama!...”

Când bătrâneţea dă cu visul de pereţi, ce basm îi pârpăleşti

privighetorii minione? Bătută cu vărguţa peste deşte,

memoria repetă două-trei cuvinte (aşa cum papagalul

lui Crusoe?!): „Fă-ţi seama!...” Cât a rămas, muiere, din

hoplitul ce-a scărmănat împurpuraţii lumii? O găoace?!

Cât a rămas, bădie, din aedul ce-a înnădit sirenele

cu zeii şi colunii, ce-a pus gheparzii-n jug, arându-ne

moşiile ferine? Aţi chiţcăit, feline?! Gloată suduită!

Sau „umbra unei frici a lunecat pe drum”

şi s-a-nţepat în ceasurile hâde?

„Poporul? Regele trândav!” „Ptiu, drace!”

„Nimicul n-a sculptat decât nimicuri, ţineţi seama!...”

Când dimineaţa îşi cloceşte păuniţa în ochii măgăruşilor

din Galileea, când sar lăcustele-n urciorul Botezătorului

încovrigat de teamă, când şerpii năpârlesc, la umbră,

sub ţâţele Mariei din Magdala, când El, Cuvântul,

îşi luceşte – în puţul din Samaria – îngrijorarea

friguroasă, când se reped în coacerea de sine toate,

când toate-s burduşite de-nţelesuri despicate, când

toate zidurile sunt uşi de-alarmă, când toate

beciurile sunt ferestre, când toate, toate sunt

vedere, vedere chipeşă, vedere largă,

pe unde-o cotigeşti matale, privighetoare,

beznă aspră, de letargia lumii perforată?

Hei, cronicare, ţi-ai notat? „Şi pe noroc

s-a bizuit poetul ca pe o grindă putrezită.”

Bineee!... „O, nu sicarii mă sugrumă,

ci stilul, domnii mei! Da, stilul, nene!”

Nu limba noastră amorţeşte în limbile

atâtor naţii? Nu dorul nostru joacă zaruri

în toate pieţele din lume? Nu boala noastră

zace boala cezarului castrându-şi plozii?

Nu cântul nostru cântă-şi Marseilléza

zdrenţarilor vuind în catacombe?

İmperiile-şi dau duhul din osânză,

din slugoşenii, din putinţă. Şi cine

moare din iubire iubindu-şi mâzga

patimilor satinate? Valea!

ELEGIA A XXII-A

sau „DE CE, AHAB, GODOT SE SPÂNZURASE?!...”

In memoriam

MIRCEA CIOBANU

Ce silă mi-e de tine, noapte, ce greaţă mi-e de tine,

ziuă, că n-am ştiut ofiofagi să fim pe-o scenă năclăită

de Putere!... Fugiseră-n Arcadia actorii? Regizorul

plecase în Maldive? Sufleorul se scrumise-n colivie,

iar frazele-i scrâşneau în beznă. De ce Godot

se spânzurase în baia târfelor, cezare?

Asemenea căputelor din vestiare, ale pifanilor,

să ţineţi minte, aplauzele gângăveau, pestriţe,

în ieslea templelor în care nici dracul nu-şi

punea piciorul. Cine-a trăit pe veresie,

plătind leoaicei preţurile-n sânge?

La Mekka, zis-a cronicarul, dădeau

din coate sicofanţii, deodată mozolind

tainul servit într-o matriţă de blacheuri.

Între lipiile de Scorniceşti, muiere,

ofiţii îşi căzneau buhaiul!

De ce pieriseră gheparzii? De ce zburase vipera

pe-o rază, ca puful păpădiei, pifo? Balada timoratului

Orfeu (din care ieri menadele îşi recoltară cina,

precum ar fi, de plidă, ciuma lui Caragea)

s-a logodit cu cioclii, cu aparii.

C-ai „fost poet în vremea lui Ahab” cui i-ai vestit,

mâhnit, în Vinerea cea mare? Cui i-ai mutat destinul

într-o bubă ce-şi puse poalele în cap? Câţi

ne-au clocit damblaua şi infarctul?

Noi am văzut, scornit în pribegie, un cin

de guguştiuci albaştri slujind în vişinii de la

fereastră. Ploua strunit, vedeam vedere

şi fulgere se dezmembrau pe ghioluri.

Vai, cum se zgâlţâia curajul! În paiele celulei

Alicante se bălăceau livezile cu putregaiul

şi moartea îşi dădea onorul. O forfotă

de zboruri întru cântec îşi luase inima

în dinţi şi se dădea de ceasul morţii

ca morţii să-i rămână-n gât.

Ploaia căzând în nesilinţă, lampa bătrânului

s-a întremat. „Pământul care-a fost tot apă”,

o apă covăsită cu-ntuneric, pe-o poliţă

asudă, iată, o pită într-o traistă de cioban.

Paloarea altui rug, Sodomă, s-a

strâns în cinul altui peşte!

Din vorbe cine îşi căznea cenuşa în laptele

lehuzelor toride? Pe drumul de la şişuri la spărtură,

cine-i năimea risipei înflorirea? Cine peţea

muţenia din ziduri şi pietrei îi zicea pruncie?

Pe uşa cărui schit citisem, barde, „Analele

Logofetesei”, pe când secundele

dădeau în bâlbâială?!

İeri ochii-ţi se piteau în farfurie: „Doar

eu sunt, iar, sărac şi gol de vorbe, doar mie,

iar, mi-au mai rămas în palmă vreo două-trei,

şi-acelea vechi, de-acasă, din anii când

şi eu eram o vorbă măruntă printre

vorbele mărunte de care

mama şi-aducea aminte.”

Cine vorbea cu vorbă ghintuită?

Cine-şi dădea cu pila pe ambiţii?

Un ţap ispăşitor al satrapiei?

Pe când tăcerea se bolea tăcere,

în zori furtunile-şi dădeau în stambă.

De ce-ai sărit din gândurile lipicioase,

aşa cum sar ţiparii din melasa acelui Desnăţui

pe care l-au spovedit ţeparii Craioviţei? Ce preţ

plătise neschimbarea să-i fie straşnică fetia?

Momitele nădejdi ţineau sub piele tăria

slăbiciunii lor. Şi mă propteam într-o credinţă

din care cucuvăile goliseră căldura

cu baniţa şi cu ibricul.  

„Nesăbuitul, Tăvălugul” de ce mi-au zis

goglezele cetăţii? „O, vorbe mici de-acasă,

vorbe limpezi ca unghia copilului, o, vorbe

cu-un singur înţeles şi fără umbră ca flăcările

sferice-ale amiezii”, poveste, ieri v-am fost

poveste! „Şi am vorbit de tine, Doamne!”

„Cu ocolişuri?” „Nuuu!... De-a dreptul!”

„Nerozie!” Nu imnuri ţi-am clădit, nu psalmi,

irmoase, ci grelele şi lungile dojane

de fii uitaţi şi biciuiţi de-o lume

ce ne-ai promis-o pâine caldă.

Risipitor ai devenit, cezare, dar nu de drahme,

de dinari, de rupii, ci de prăsilă, de feciori, de fiice!

Necugetatule, tu, Doamne mare, ce-alunecoase

cărărui le-ai dat printre străinii negri-n cerul

gurii! Cu câte chinuri, umilinţe să-şi frigă

bucăţica lor de clisă, Ava?

În jurul vetrei milenare adună-ţi, Doamne, fii şi fiice!

Învaţă-i iarăşi scurta rugăciune a neamului împuţinat!

S-au strâns torţionarii la banchete. Cămaşa noastră

o împart la zaruri, în coasta noastră slobozesc

cuţitul să ia dovada viului din urmă.

Ce-i de făcut o ştie sapa, o ştie piatra

şi gorunul ştie. Dar unde ţi-e alesul, Doamne,

buldog să stea drept pălimar în lună?

Îngenunchează, suflete, în fapte! Cine s-a dus

cu turma de mioare „pe Argeş în jos, pe un mal frumos”

şi-mbobocind visează că el doarme tot în odăile

prunciei sale, când el îşi toarnă răzvrătirea

într-un pahar la Cina cea de taină,

când el călătoreşte printre stele,

când vremile îi plouă pribegirea,  

când vânturi îi curbează faima conabie.

Când rugul mistuia cuvântul, cine în piaţă

a strigat că fiara a ajuns prea mare? Şi l-au crestat

cu briciul peste frunte! Şi l-au lovit cu reteveiul

peste ceafă! Cine-şi culege muma dintr-un

spin de rouă şi-o duce, strălucind,

în podul palmei speriate?

Cine se scoală-n toiul nopţii să-şi ude iarba

sfredelindu-i sternul? „Treceţi uşor, nu stăruiţi!”,

voi, muritorilor, sporindu-vă comândul

din stearpă umbra crucilor în floare,

de care îşi agaţă învrăjbirea

surâzătorii solzi de lostriţă cheflie!

ELEGIA A XXIII-A

sau „ŞI LIMBA ŢOAPELOR ÎMI DĂ CU FLIT!...”

Trezeşte-te, privighetoare! De unde vine bezna asta,

belalie, care ne-astupă ochii, pipăitul şi auzul? N-auzi

cum zbârnâie pe sub zăbrele bătrână inima unui poet

ce s-a mutat (de când?) la Domnul cu gândurile,

fapta şi cuvântul? Nu vezi că n-a rămas pe lume

o singură fereastră cu lumină, una frăţească,

potolită, una sfidând pietroasele culori

şi hohotul de cuţitar al surlei cu ţidulă?

O singură fereastră cu lumină,

de care să m-agăţ cum deşirata mea pruncie,

în tremurul acelor pulpe cât pitulicile,

se agăţa de fusta mamei

de cum dulăii se dădeau în zaot.

Treziţi-vă, privighetoare! De unde vine somnul ăsta

cu pofta lui de ucigaş sadea? Pe unde clipoceşte nebunia

asta, din care se aude plânsul doicii mele cum se-auzeau

bănuţii ăia, pe care-i azvârleau răcanii în fântână?

De când se-ndoapă largă moliciunea din mădularele

subţiri, o poftă de cădere-n goluri căzând şi ele-n alte

goluri, aşa cum se zburleau din datorie-n datorie

sfioasele bunicului sprâncene, când sărăcia

îl striga la poartă ucaz domnesc să-i pună-n

palme, cote şi cote peste alte cote,

Doamne,-al răbdărilor prăjite!

Trezeşte-mă, privighetoare! Azi râde râsul proştilor

de mine şi limba ţoapelor îmi dă cu flit. Suflaiul poeziei

noastre n-ar fi decât icneala ţapului cel roşu lingând

o capră indolentă? Salvează-ne, privighetoare!

Azi măjile naivilor bufnesc din golurile bălmăjind

în ele. Azi cina mălăieţilor din Cana rămâne văduvă

în farfuria goală. Buric al nopţii de pe Desnăţui,

ieri sălcăriţele mureau de ciudă privindu-ţi bucile,

tanagră, pe care fluturii ardeau tămâie,

aşijderea prigorilor, şi cu bondarii!

Îmbrăţişaţi-vă, privighetoare! N-auzi

cum undeva, pe-o scară, curgând din lumea

cealălaltă, plimbându-şi colţii pe aorta

noastră, dreaptă şi hâdă şiroieşte bezna?

Îmbrăţişează-mă, privighetoare! Nu vezi cum

arestez în podul palmei, din İnvincibila Armada,

numai bănuţul cel legat c-o sfoară, pe care-l ţin,

prin zestre, de la maica? Tu, imn venind din Biblia

furtunii, n-auzi cum oasele, privighetoare, îmi

clipocesc în visurile bâlbâite? Mi-a spart

timpanele ţipând, în grotă, prâsnelul

Maicii Lot, privighetoare!

„În rest – altminteri zis: ce-am pus deoparte

pierdui de tot. Şi, Doamne-al muncii grele»,

mă crucesc, «ce răi stăpâni mi-ai dat,

ce strânşi la mână, din cei ce vor să secere

de-acolo de unde n-au arat şi vor s-adune

de unde nimeni n-a-ngropat sămânţă.”

ELEGIA A XXIV-A

sau „FUDUL NEVOIE MARE ŞI ŢÂFNOS!...”

Din care vremuri vremuind, nefraţi călduţi,

m-aţi alipit cu-această bătrâneţe necesară,

ca muştele din botul vacii, la clanţa de la uşa

voastră? Rupt de-o corvoadă pe bănuţi puţini,

fudul nevoie mare şi ţâfnos, când spice adunam

să-mi rotunjesc o pâine, cât rândunica din marchiza

maicii, am poposit la casa voastră: un cârtitor

pe veresie, o jalbă fluturând într-o prăjină!

Scuipând hoţeşte dintr-un spin,

amăgitorilor, de ce tăceţi?

De uşa cui (nepricopsit, nedarnic?) sufletul

meu (spălat în nouă ape!) s-a agăţat ca un zăvod

de umbra căruţei scârţâind parfum de mere?

Îţi aminteşti merarii de pe uliţi, mumă, când

oul, tot avutul vostru, îl risipişi în schimbul

unui măr domnesc, din care m-am ales

c-un vierme?

Cu rănile deschise pescuirăm ploaia

şi vara o sorbirăm dintr-o-nghiţitură.

Cocleam, pitaci, la umbra stogului de grâu

şi-am aţipit, năplai, alături de căţeii ghiftuiţi.

Bănuitorilor, de ce rânjiţi câineşte?

Nu m-aţi văzut cotrobăind prin zestrea

voastră? Nu m-aţi văzut jucându-mă cu ţâncii

voştri în toiul bolilor geroase? Nu m-aţi văzut

plângând în ţintirimul vostru la crucea nimănui

chemându-l soră, frate? Nu m-aţi văzut

rugându-mă-n bisericuţe plânse?

Aveaţi atâtea de făcut, netreburile mărunţele,

cum să băgaţi în seamă o poveste scrisă cu biciul

de zăltaţii satrapiei? Cum să primiţi la vatra

voastră atâtea răbufniri de fiară cu ţeasta

sângerând sub cizma călăilor cu papion?

Se face noapte până-n bulb de veşnicie,

deşi ar fi să fie soare, să fie vrăbii,

guguştiuci şi rândunele.

Suflând în trişca unui vers, ca vulpile

mai pofticios, apare în balcon imparul belfer,

al cărui viitor s-a dus cu peştii pe-o apă

fără ţărm şi fără nume, pe-o apă fără deltă

şi izvoare, pe-o apă care curge pe sub alte

ape, mânată de ispita întâlnirii cu geamănul

domniei sale, de care fuge căpriorul, de care

vipera asudă, în care clopotul îşi rupe limba,

o apă fără măduvă şi fără nume, o apă

fără nuferi, fără stele, o apă care

neagră-ar fi, de n-ar fi albă, o apă

care albă-ar fi, de n-ar fi verde,

o apă care verde-ar fi, de n-ar fi albăstrie,

o apă care-albastră-ar fi, de n-ar fi purpurie,

o apă care-şi zice apă doar în atlasul

puştiului uitând în pântecele maicii sale

o roză de a fi nefiindul pe unghia scârţarului

Ulise ce Troia n-a cernit-o niciodată.

Chemaţi-vă la cina de pe urmă să împărţiţi,

frăţeşte, nenorocul de-a odrăsli, zevzeci, într-un

subsol de secol de care râd şi gâştele muierii

care-şi văzu fetia răsturnată de fierbinţeala

unui popă tandru ca buturuga de pe malul

apei ce vine noroioasă pe sub sălcii

şi-n sălcăriţe bate cuie. Primiţi-mă la cina

de pe urmă să împărţim, frăţeşte, impavid

norocul de-a mânui cuvinte înţărcate,

de-a mântui cuvinte deşelate, de măduvă

secate, cu ibricul, de-o tiranie nătăfleaţă,

ce fost-a poreclită soră, pe care zi de zi

o tot cărăm cu tărăboanţa într-un muzeu

de vechituri, în care moartea îşi dictează

doctoratul. Bezmetic neam ne-am înăcrit

pe-o hartă găurită, pe care moaca

şi-o plimba diliul cel mai tare.

Când pruncii noştri şi-au cerut botezul,

noi ce noroi le-am pregătit de scaldă?

Cât sânge s-a plătit pe-o inocenţă

de care Dumnezeu a divorţat de-o viaţă?

Înseninează-te, trufie, strivindu-ţi

roiurile în picioare!

Unde-am citit, prea timpurie doamnă,

că poezia este-o boală de care se prăjeşte

Stagiritul? Unde-ai citit, mototolită doamnă,

că frumuseţea este-o melusină care-şi

ucide hierofanţii, când văzul parcelează

infinitul şi toarnă fluviile în borcane

cu etichete de Tecuci?

Sub care piatră dorm îţi zice bezna

pe care zilnic o inviţi la prânz?

Sub care filă dorm confirmă

insomnia ce-ţi râgâie poeme

în urechile vetuste?  

„S-a pus la cale pâclă şi tăcere,

cuvântul stă-n văzduhuri, nerăsfrânt!”,

când ai notat în marele Jurnal de bord,

pe care-l iscăliră brotăceii,

lascivi rechinii, frăţioare?

În pragul crematorului dulăul cu ochii

ţurţuriţi în stampa aşteptării doarme

cu botul închircit în cizma corăbierului

urcând la ceruri în febra zarurilor

măsluite şi care i-au prescris

corvoada stropirii rozei

din oglinda seacă.

ELEGIA A XXV-A

sau „CINE-A UITAT DESCHISE UŞILE, ŞARAŞKA, BABU?”

Pentru BABU DINCĂ

Cine-a uitat deschise uşile, şaraşka, Babu?

N-auzi cum noaptea merveleşte în duhul irosit

în cărţile de rugă? Nu vezi cum se destrăbălează

secerişul pe unde nu s-a cheltuit sămânţă,

pe unde n-a gemut în brazdă plugul,

pe unde n-a muşcat pârloaga sapa,

pe unde rouă n-a băut prigorul?

N-auzi cum chirăie gâlceava lovindu-se-n

fotolii colţuroase? N-auzi în spatele cortinei

mefitic clănţănitul de măsele? Nu vezi în pălăria

trapezistului, piticul, simbriile acelei bale care ştia,

plus rusa, 7 limbi, zevzecul? Văzându-se Olimp

pe Muntele Găina, de ce bolea, înţepenit în ură

şi-n trufie, să dea (pe şest!) privighetorilor

la cap, cu barda, strigând de pe-un muscel

de mămăligă: „Băieţi, aceasta este arta!”

Zău, Mister? Bâlbâit cezarul trecea

scuipând din uşă-n uşă, lipindu-ne

portretul dumisale pe zilele

scurtate cu satârul.

Ceaslov vomat de zâne delicvente, o, veacule,

să-ţi pui coşciugul pe un afet de tun înzorzonat

cu şotii! N-auzi în solda trişeriilor domneşti cum

jaful îşi transpiră scutierii? N-auzi cum clanţa vinde

uşa? N-auzi cum uşa îşi reclamă clanţa?

Ce zis-a umărul icnind în uşă?

Ce spus-a gheata mestecând o clanţă?

Pe cine suge lipitoarea silei? Colinda secerilor

verticale blacheuri bate în timpane! De când

ne zdrăngănim marmita prin calpele

tranşee ajustate pe limba

calapodului mimetic?

De când şi-au prăpădit prăsila

„îndrumătorii către îndărăt”, de-auzi

tromboanele răgind în piaţă, acolo

unde porumbeii joacă ţintar

cu senescenţii cu băscuţe?

„N-auzi cum zumzăie pojarul morţii

în sabia năvrapului, măi celovek?”

„Cretine!” N-auzi cum scârţâie lumina

în drojdiile altui suflet? N-auzi cum nopţile

îşi tăvălesc berbecii într-un poem

cu pielea sâsâind pe dealuri?

N-auzi bătrânii viermuind la cină,

când scăfârliile le scapă între mituri?

Apasă-mi policarul peste buze! De-acum

îşi plimbă limba-n gura noastră această

moarte ilicită, această moarte agramată,

această leyli bişniţându-şi duhul la Skopje

pe o străduţă, când între ţăndările

de maşină se înecase melusina Cleo.

De când lumina nu mai dă lumină,

ci întuneric priponit de bale, care uitatu-şi-au

să-şi călărească maţul? Am fost un vers rescris

în paranteză dintr-un poem de paranteze

din care Borges a citat o ţâră într-un tractir

deschis în Cana, acea hodorogită strălucire

din vrăfuitele vedenii ciumpăvite.

Acolo hamsterul se cuibărise, uitându-şi

libertatea la intrare, înfiptă-n cuiul cel înfipt

în uşa ce nu fusese uşă niciodată, ci un decor

în care dadaiştii ieşeau la picnic coţăindu-se

pe biciclete, în care păşuniştii îşi coceau turtiţe,

iar Pitia-şi rodea buricul, la trepied târâtă

de mânia cezarului plătind, c-un clenci

de ţară, izmenele lui Diogene din Sinope.

Curajul se aprinse ca pojarul, Babu,

într-un popor al disidenţilor de chiseliţă?

De ce ţi-ai evirat cuvântul, Doamne?

De ce ţi-ai priponit tăcerea de pălimarul

limbii noastre? Ce flecăreală sparse

pânza acelor fapte costelive,

pe care-n uşă veacul le strânsese,

zorindu-le de sindrofie?

Un auriga în arenă îşi dă cu stângul

peste dreptul. „İmperiul? Doar o ceapă

degerată! Întoarce-te pe partea cealălaltă,

acolo unde, ecluzând năravuri, îţi aminteşti

c-ai fost toiagul în care îşi zdreleau

ideologiile năduful.”

Ce vină, Babu, ispăşim? Palavre mici,

palavre grase, palavre reci decorticând

nonsensuri! Erzaţ al Maicii Lot, borţoasă

comedie! Pe-aici se reportează nenorocul

acestui neam rău plătitor la creşele

recunoştinţei, acestui neam – poliorcet

al defăimării şi-al vinderii seminţelor

de seminţii într-o uzină de calvar!

Buimacă, tu, înmiresmato, încolăceşti

absenţa care sunt, îngrijorată cerbicie belalie!

În ce năvoade intră fătălăul, zero pătrat lovind

în ceafă, dintr-un urcior cu tescovină? O poftă

de bocit joacă şeptarul pe muşamaua din bucătărie,

acolo unde, dimineaţa, Bayard îşi savura

ţigara şi recitea anunţuri funerare, acolo unde

voce de subrete avut-au fumul şi „Ulysse”,

„Rimbaud”, „Baudelaire et l’expérience du gouffre”.

       De când silfida de pe diguri cu fulgere

îşi dirijează marea? Şi cum în melopei zimţate

transmută fluvii athanorul, oglinzi îngemănate,

curcubeie, cimbale roz şi parfumate ritmuri?

Acolo unde stele aguride şi pescăruşii

mătură în temple, acolo unde „pluta de zăpadă”

şi „blonde brigantine” dau cu zarul, acolo

mesagerul patriei fictive cămăşi de borangic

ţesut-a pentru mire. „Natura se agită,

omul face.” Ori: „Es ist gut.”

Aplauzele, doamnă, altă dată! Ave!

ELEGIA A XXVI-A

sau „PECCAVIMUS, MARIE PREACURATĂ!...”

In memoriam

prof. univ. dr. DUMITRU MICU

Mi-ai scris, Domnia Ta, odată: „Poete, nu mă aştepta!

De-acum: «Îmi cântă moartea la fereastră.» De-acum

vom prefaţa nefiindul, poemele Sfinţiei Sale, cu toatele

în forme fixe: sicrie, clopote şi cruci. De-acum,

ca beţele bătând în tobă, nefiindul bate-mi în auz.

Cruzimea ierbii îmi apasă pieptul cu vârfurile cizmelor

înfipte în gâturile unor disidenţi, când dă în clocot

răzvrătirea în pieţele schimbate în tranşee.

Văzuşi copiii cu suzetele în gură, bătrâni gazaţi

şi scăfârlii crăpate şi pumnii răsuciţi în guşa legii?

N-o dorlotară dipsomanii sărind din coliviile

lui Erostrat din Efes?” Mi-ai scris, Blândeţea Ta,

odinioară: „Nu-i ziua zi, nici noaptea noapte!

De ce ne divorţează somnul, flendurosul?

Un vis, oricât de friguros ar fi, cine-ar putea

să-mi lege în pridvorul casei în care mi se expiază-n

temeri pana, în panegirice şi în fixaţii? Când mi-au

stârpit zorzoanele pleşcarii, mi-am strâns copilăria

pe genunchi şi m-am jucat de-a v-aţi ascunselea

cu iezii, pe când poştalioanele acelea,-n doliu,

mutau o ţară-n puşcării în toiul nopţii, pe când

intrară sămădăii în Alexandria cu porcii,

pe când cuptoarele-nghiţeau «Les Fleurs du mal»,

«Alcooluri», «Caligrame», «Girafa-n flăcări»,

«Corbul», «Guernica», «Întoarcerea

poetului asasinat», «Tamara».”

Mi-ai scris, Prea Înălţimea Ta, odată: „Ce-ai fi făcut

mata, evghenis, un Goliat să fii la Maraton, în ciuboţele

de pitic înghesuit, şontâc-şontâc, să fugi către Atena,

să-i urli nu victoria lui Miltiades, ci năruirea neamului

sub răngile Pantiuşa Bodnarenko? Cei ce strigară

«Eleleu!», băiete, de când s-au radiat din roiul rasei,

ticsind în beciuri miorlăitul, vânzarea, bişniţa

şi miglişitul? Nu simplă arta «vărsătorilor de sânge»

ne-a pipăit din pântecele maicii noastre

grumazii, beregatele şi sternul?

O, «meserie de-a muri», fulgerător

ţi-am învăţat prologul!”

Ţi-am scris, Măria Ta, odinioară: „Pe-aici

s-a dizolvat orice credinţă. Condeiul unse zbilţul

cu săpun. Posteritatea avortă în sanatorii.”

„E bine, Mister? Respirăm?” „E bine!”

„Pe străzi «Divinul» dă din coate şi de genunchii

Galei bate-şi clopoţeii. «Mă duce-n goană carul

de triumf în care-au pus maşina infernală!»

Peccavimus, Marie preacurată!

Din cerga fiinţei lexicul s-a dezlipit

ca pieile bătrânelor prăşite de pelagră.”

Ţi-am scris, Mărinimia Ta, odată: „La Skopje

grăit-a moartea în foiul străzii răsucite. Nu roţile-au

scrâşnit pe osul silfidei Cleo mlădiindu-ţi somnul?

Nu sângele plăti cu sânge mânia de a fi-n picioare

în vara celui an statornic în calicie şi în lamentaţii?

Vai, pletelor o clipă răvăşite de şoimii unui licean

imberb, acolo,-n ’76, prin Craiova, când mahării

dădeau cu reteveiul în peştişorii din acvariu,

când urma ţi-o lingeau ogarii cu limbile legate

în petliţe, când i-am turnat «trompetei: focă»

albastre coarne într-o seară.  

Cu degetele mâinilor zobite nu s-au jucat căţeii

prin boscheţi? Nu pietrele din caldarâm, în iunie

din ’96, ca mâţele se ondulau sub vipii?

Luxurioasele se înfruptară din creierii

amestecaţi cu găinaţ de turturele!

Vai, buzelor spălând jargonul boemilor

cu gloria-n turbincă! Sub ceasul morţii invocară

acelaşi vers plesnit în două? «Prea am iubit

dezastrul şi beznele şi spinii, să vieţuim

ne-ar place şi sub un cer senin!»

«Sărută-mă, sunt rană: arde rana.»”

Mi-ai scris, Luminăţia Ta, odinioară: „«Dacă

natura-ţi trage clapa, chiar indignarea-ţi face versul!»,

bagă la devlă, sir Dincescu! Deci «pentru un cuvinţel

de-al vostru, aşijderea unui hamal, căra-veţi tonele,

cu mia, de minereu sordid, verbal.» Tu, «fiind

cu toate-n veac nepotrivit», ce le-ai transmis

palavrelor turbate? Daţi iama, impavidelor,

daţi iama din toate limburile limbii,

ochi pentru ochi şi dinte pentru dinte,

cu lucrurile să vă mântuiţi!

Hemoragia, necrozarea lumii şchioape, clonţul Puterii

când îi sparge jugulara, cin’ le sistează, Parmenides?

Lipici turnaşi în chiupuri şi-n glosare, legându-le

mai strâns decât în zilele dintâi, când măritişul

îşi vedea buricul, iar noimele-şi

filmau procesiunea.

Lemnoasa inspiraţie rotind bagheta

acelui faraon impudic, de când ajuns-a

«Ulalume» la Căpriana de la Secu?

De ieri în gălbenuşul piramidei Pleiadele

din călimară se uscară. De astăzi clona

umbrei timpurii se-ncaieră

cu mâţele-n talcioc.

De mâine debutează farsa Penelopei

scrâşnind în osiile unui strigăt ieftin: «Azi

n-ai nici pâine, n-ai nici crez, vei stăpâni

ca mâine totul, numai să vrei, doar

să cutezi.»

Dă-i cale înstelată pribegiei noastre,

lină Marie, năruire pomădată!”

ELEGIA A XXVII-A

sau „CÂND AM AJUNS, POETE, LA SPOON RIVER!...”

Când am ajuns, Maestre, la Spoon River, îţi aminteşti

că leşinau livezile de-atâta floare? Plesneau urcioarele

tăcerii sclipind peste colinele din noaptea socerală.

Cu ugerele scărpinând bujorii, se frăsuiau văcuţele

printre morminte. Tuşicile îşi dichiseau coliva şi clopotele

se credeau ţipari plutind pe Desnăţui, sfădindu-se

cu undiţarii de o şchioapă.

Ce suflet descleiat, de calzii demoni călărit,

la Domnul se ceru să-mi fie călăuză, precum

Vergilius odinioară, când cerberul mi s-a părut

o mâţă cu botişorul ciuruit de fluturi?

Nu lira-mi astupase, zăpăcita, spărturile

celebrelor butoaie?

De grele pieile unui nesuflet, mai greu ca greul Mării

Moarte, n-am jupuit jivinele pădurilor jilave de gloria

ignarului prâsnel prelins din viermăria de la Scorniceşti?

Nu le zdrobiră vipiile capul sicarilor din loteriile măririi?

La vadurile înfrăţirii noastre, dintr-un septembrie din ’54,

întoarce-te, pruncie morbulentă! Acolo galeşa olteancă,

amirosind ca deniile dintr-o mănăstire, îşi desfăcu

tiparniţa plodirii. Şi-am respirat prin gămălia

acelor oligante versuri, „soră mare”?

Când am ajuns, poete, la Spoon River, îţi aminteşti,

Petit, că în Bănie petalele bătrânului, albastre, îşi corcoleau

scăderea lămpilor de veghe? Nu limba tremurată îşi scăpă

strigarea vânatului orbecăind în curse? „Iar eu?” „Dar tu?”

Citiţi-mă din „Condica Logofetesei”: „Spital

prin care moartea mălăiaţă se hârjonea şi aduna

în coşul ei de inutile rufe infime sufletele

rablagite, foşnind la Rohia într-un pomelnic,

când Babu edită Apocalipsa.” Când am ajuns,

juvete, la Spoon River, nu Bobonete, nu Săpânţa,

îţi aminteşti cum melcii mari şi blânzi ai maicii noastre

se întreceau cu harfele în armonii? Cum pictorul

storcea, în colivie, colinele portocalii?

Acolo unde păsări nătăfleţe uitaseră clocitul,

euritmiile şi zborul, acolo unde „plopii fără soţ”

se oglindeau în condica Dalilei deşucheate,

acolo unde arcul lui Ulise se lacera

sporindu-şi amorţirea, acolo s-a întors

cu spatele la fiinţă o poezie mai bătrână

ca bătrâneţile acelor nuferi giniţi,

la 1 Mai, odinioară.

Azi, cronicare, în Spoon River rugămu-ne:

„În focul bunătăţii tale primeşte-ne, Măicuţă

Preacurată! Cum suntem tipăriţi de viscol

şi povârniţi de muncile rotirii, cu limba

îngerilor să ne cânţi cântările înmiresmate,

sfinte cântări de leagăn şi de nuntă,

Marie, orie învolburată-n plânset!”

ELEGIA A XXVIII-A

sau „FĂTAŢI SĂ FIŢI TĂCERE, NEMIŞCARE?!...”

Nu?! Nu se aude vilanela, casida vântului sagace,

nici şuierul de osii, tămbălăul. Maşinăria s-a gripat,

Maestre? Nu se mai dau salcâmii, ulmii în ţiţeică?

Nu-ngenunchează turtureaua în faţa măcinişului

de soare? Nu-ngenunchează teii pe Copou

în faţa plămădirilor de lună? Parcă în plex

o boală ne-a trăsnit flacidele grădini

primordiale. Mă crezi, melancolie repetentă?

Fătaţi să fiţi tăcere, nemişcare?! Aţi învăţat

o lecţie: îngheţul, voi, promotorii plagierii! Ce-am

fost mai ştim? O semnătură dezlânată pe-o pagină

de Biblie uitată de un călugăr într-un bar de curve?

Provincie, paporniţe cu raţe, cu praz şi lapte covăsit!

„«Puţoiul zilei» trece prin vitrină, furtiv zdrelindu-şi

bombăneala în ragilele Tezelor din ’71, «Tudorache»!”

În colivia cu obloane, muşcatele s-au ciuciulit

în forme morbulente. Nu iscălişi epitalamul nebuniei?

Nici recviemul înfrăţirii? Nu gloria se râncezi în tâmpele

anunţuri mortuare? La Boca, de dalac plesnind,

scriindu-ne în farfuria cu nisip, cu pana sturzului

fumist, plăpânda uscăţivă învăţă ce-a învăţat

la Königsberg tăcândul, grea „meseria de-a muri”.

Nu?! Nu se aude nici izvorul, nici tropăitul râului?

Desnăţuiul? Pe malurile căruia copilăria fugea cu sita

după fluturi, pe malurile căruia baboii se hârjoneau

cu undiţarii, pe malurile căruia trăpaşii păreau biserici

în miniatură, pe malurile căruia ciobanii „îşi aprindeau

ţigara de la cer”, pe malurile căruia berbecii mârleau

seinele cu gândurile fracturate, pe malurile căruia

dulăii muşcau lipiile năplaiului de august, pe malurile

căruia porneam popicul şi purceaua, pe malurile căruia

înzorzonatul fulger se răsucea în degetele paparudei,

pe malurile căruia puţarii se înţepau în stelele

amorezate, iar prepeliţe şoşoiau:

„İo-s Francis Jammes şi, iată, pornii spre Paradis.

«Doliul primulelor» şi «Georgicele creştinate» le duc

asinii în panere, între căţei şi opincuţe.”

Privighetoare dejivrată de-a cerului strident

strigare, rouă de toamnă belalie, ia-mă pe aripile tale

şi zboară-mă, cântând, până la Domnul şi-n palma lui

fă-ţi un cuibar de stele, acolo să dormim iubire,

iertare, linişte, uitare, până veni-va ceasul revenirii

la chipul irosit în tinereţe, până vom strânge-n

mădulare ispitele pedepsei de a fi iarăşi o clipă

rotitoare pe care-o răsfoiesc şoldanii fugind

cu sita după fluturi pe limburile

Desnăţuiului obraznic!

ELEGIA A XXIX-A

sau „ÎNEACĂ-MĂ-N TIPAR AIDOMA ŢIE!...”

In memoriam

ŞTEFAN AUG. DOINAŞ

„Ursita creaturii-i să-L învie pe Creator.”

O vorbă goală? Bine! Bună de dus cu preşul

pe cei fraieri, ajunşi, necârtitorii, la chindie,

când soarele scăderea-şi fulardează

prin recile poeme de explozii poliflore.

De ce mi-e frică să rodesc între oglinzi,

Marie? Orice triplare: semnele împotrivirii noastre

la imnul mâzgălit de-o existenţă

care îşi varsă icrele albastre

în toate colţurile zilei trădătoare?

Revino, Maică,-n uşa coliviei noastre,

de unde te salută inorogul cel chel, cel ştirb!

Pe unde, hei, îşi face veacul satârul măcelarului,

privighetoare? Pe unde nebunia cea borţoasă

îşi poartă fătul cu mândrie, proasto?!

Pe unde, vămuit, cezarul îşi cheltuieşte

vrednica fărâmă din omenia sa livid stresată?

Pe unde auriga dă cu biciul în preotesele

acelei glorii cu cârlionţi, cu dinţişori de lapte?

„Şi Te surprind întruna punând piedici,

Doamne, în spiţele-alergării mele! Dar nu

spre Tine-alerg întruna? Şi nu de focul Tău

îmi ard vederea”, nesăbuitule, prea pofticios

de sânge, de prapori şi de tămâieri?

Cărările ţi le-am bătut, o, Doamne, de când

fusei o slută ghicitoare cărând lumină cu urciorul

în pântecele maicii mele, punându­-şi cânepile

la topit în scocurile Desnăţuiului cel iute.

Dar, Doamne, care-mi fu răsplata

acelor dăruiri şi arderi cu miile de afluenţi

rotindu-se în estuare? Un blid cu jir?!

Ce greaţă, Doamne! Şi ce mânie expandată!

„Născându-mă, m-aş fi dorit ca pruncul ieşind

din baie, curăţat de toate”, Marie Preacurată, însă,

iată, venind în toiul fiinţei sale turbează viul din păcate,

iar penitenţa, rugile-s decor, ipocrizie fătătoare

de alte guri muşcând desfrâul, delirul

pomădându-şi pe lovele grase, când ele,

vechi altare, scriu autografe pe filele

unui deşert irecuzabil.

Îneacă-mă-n tipar aidoma Ţie, leprosul

din periferie, Doamne, scuipând în panaceele

pe care le bişniţează fiii tăi cu fustă!

Din teatrul Carpenului, „Doamne, vino

să batem amândoi această ţară de jale

şi de cântece” înfuriate! „Pe jos, băiete?”

„Sigur, Doamne!”

Din „Turnul cel mai strâmt” mă strigă cine,

Marie, jertfă priincioasă? Îmi dă în clocot spaima

de târâşul prin Valea Umbrelor, maică? O ţin

în colţi acele fiare cu nume neştiute, nevânate,

săgeţile fugind de ele. Pe unde umblă nenorocul

cu haitele-şi de epigoni, Marie? Pe unde arde

cântec din caiele bătute-n sânge cu toporul

din mâinile cezarului, Marie? „Nu l-au

mâncat hoitarii-ntr-o cazarmă, când pe la

uşi roiau colindătorii cu păleaţa?” „Ave!”

O strigă-mi strigă sufletul prin vaduri: „Fără

valtrap, fără căpăstru, copile,-ncalecă-ţi destinul!

«Doar nouă, oamenilor, numai nouă oglinda

ne aruncă-n faţă chipul schimonosit», Marie

scămoşată? «Mai lasă-mă o zi de toamnă»

(nu astfel se rugase duinezul cel fără casă,

fără lampă?) «să mi se coacă fructele

pe crengi, oh, Doamne!»”  

De mierea-ntoarcerii la nefiindul cel spornic

şi acrit de aşteptare să mă satur aidoma golănaşului

flămând, retras la vatră, acolo unde în clondire

vinul cântă aşa cum cântă cerşetorul în răspântii,

când ploile-i îndeasă, fără preget, puţina carne

pe ciolanele trudite, scârbite de venitul-dusul

printre speranţele mucegăite, care-au

mierlit-o în padocul umplut

cu greierei, cu levănţică.

N-auzi cum ţârâie,-n urcioare, anii? N-auzi,

bolborosind în alambicuri, cleioase memele durate

de trist năravul de-a fi psalmistul Demiurgului

cel rău din tribul cel învăţat cu înjosirea,

cu datul peste ceafă, peste deşte?

„Născut în cer, dar exilat de Tine pe-acest

pământ de spaime şi înfrângeri, ce-ai vrea

să fac”, preabunule ostatic al crimelor

vuind în vadurile şagrinate?

Ţinându-mi vulturii în teacă, mă întrerupi

fără să-mi iei credinţa, paharnice jucând

pe-o mână moartă, fără să-mparţi

cine-i învinsul şi cine-nvingătorul,

frăţioare!

Mai lasă-mă o primăvară, Doamne,

să versuiesc între ortaci şi rubedenii,

să aţipesc sub aripa privighetorii

ce bagă luncile în balamuc,

cântându-le sub pălăria unui

înger pe care, Dumnezeule, îl dai

cu spray pe gânduri!

ELEGIA A XXX-A

sau „NOTARUL MASTERS DIN SPOON RIVER”

                                            In memoriam

MARIN SORESCU

İnsomniac al bătrâneţii calde, timpurii, îngroapă-mă,

privighetoare de Bacău, în duioşia-ţi parfumată! Ferestrele

din cea mai strâmtă lume, tu, surâzând, deschide-mi-le,

surioară! Azvârle-mi florilegiile într-o râpă, la Finca Vigia,

când căcădara şi potârnichile îţi pomădează primăvara.

Cu pitulicile ieşind la drumul mare o gureşă

livadă fie-mi casa, când fiul îţi ucide peţitorii

şi când din gură zelatorii îţi beau luminile cu paiul,

când ploaia îşi sărută amintirile impii, când teii,

înflorind, şi-aud mireasma cum oxidează-n cafenele.

Acolo versul dă cu rânza într-o rimă, iar rima

dă cu oiştea într-un rondel. „Nu-i stoarsa liră

samovar stricat?” „İluminatule mâlos, ce naşpa!”

Ritos trecând pe „scurtul pod de bârne”,

mekkaşul îţi pictase măgăruşii cu lipărul suavelor

zambile. Nu-ţi dăruise, drept chirie, urciorul

de mărgăritar? „Cântaţi: nimic din ce e nobil,

suav şi dulce n-a murit.”

Ce timpuri dezlânate-mi roboteau în moară!

Nu se umfla, ca o băşică de beţiv, delirul inspiraţiilor

fezandate? Ce line cazne mi-au încins pumnalul

aşa cum plita se încinge când bate-n ea

văpaia cu arcuşul? Ce răzvrătire nu-i pisoar?

Pe unde umblă saltimbancii înţepeniţi

(pardon!) în marmelada legii?  

„Frumoasă fui şi tare mi-s frumoasă ca verdele

păun de mescalină!”, unde-am citit, îţi aminteşti,

puţică, aceste baliverne tandre ca mieunatul mâţei

pe acoperiş? Într-un closet din piaţa Campo dei Fiori,

pe-o uşă spartă, pe un zid olmec, pe jaguarul

din La Venta? Pe-acel jugastru din Craiova?

Din Santa Fé? Din Parcul Romanescu?

„Să fii o sabie trăind din opoziţii!”, cine mi-a stors,

în gât, corasla acestei propoziţii dehiscente? Pe cine

iscăli – cu ruj de buze, la Scopia – dumnezeirea?

O moarte îşi tocise prăşitoarea prăşind bujorii străzii

Caminito. Voi cui i-aţi dat pojarul Mona Lisei

decorticându-se în piaţa din La Boca,

voi, retiarilor, urlând pân’ vă plesneau,

între vitralii, pomelnicele sângerii?

Şi unde-i pistruiata amăruie, studenta cu crăcanele

de-un stânjen şi ţâţele depănuşate de trupeţii cu buletin

de Montparnasse? Şi unde-i Cleo Domozină? La Scopia,

magiun, sub roţile unei maşini? Olteancă oacheşă,

o liceană, İoana Olaru unde-i, Ava, sorbind din sticlă

Verde de Paris, când preotul Răzgabără bădădăia

prin şanţ, când preoteasa îl căra, cu tărăboanţa,

într-un şopron cu picheri şi purcei.

Şi unde-i Tiolin, muiercea, dosind cuţitul la ciorap,

mierlind-o, Dumnezeule, pe-acolo, pe Desnăţui,

cu scăfârlia destrămată sub maiul altui jarcalete?

Şi unde-i curvăreţul Pârciu, jucându-şi hora

cu şuriu-n dinţi? Nu el îşi cheltui bojocii

în sanatorii, prin closete, fumându-şi

„Mărăşeştile”, „Carpaţii”, puţind a târfă

răsplătită c-o strachină de bolbotine?

„Dar unde sunt zăpezile de altădată?” De când

au năpădit colina notarul Masters din Spoon River,

trombonul Whitman, clopotarul Poe, certându-se

cu Mister Nevermore? Ce hărmălaie de relaţii,

de meme, de pelticării! Cin’ mi-a spălat

destinul pe picioare cu apă chioară,

nu cu mir, şi-apoi cu pletele m-a şters,

scatiilor cântându-le „Ave Maria”?

Ce grase-ntunecimi răscoc în suflet! Ce înţeles

să-ţi dau, vorbire cu mădulare decimate? Sub clopul

fanteziei leşinând, cine-mi traduce moartea-ntr-o

şaradă? Cine-mi împuşcă Saturnalia în ceafă

la Finca Vigia, bădie? De-acum, tempestelor

impii, voi lăstări la subţioara voastră, acolo

unde stelniţele şi păduchii ospătărie

şi-au deschis, acolo unde margaretele

şi macii, narcisele şi guguştiucii

îşi pârpălesc blazoanele

sub felinarul acelui Diogene

şlefuit cu biciul.

„Dar unde sunt zăpezile de altădată?” Acolo

manglitorul, în celulă, îşi strânge dinţii risipiţi

în paie. Acolo umblă şobolanul ca episcopul

printr-o dieceză. „Aci nu-i loc de râs vreodată”,

deci „vă rugaţi s-avem de Sus iertare”!

Şi iată-mă, smintitule,-n genunchi! La pragul

tău de milă, de cruţare boleşte zidul meu de silă,

de uitare. Retează-mi, Doamne, ţara hărăzită

din ostenitul veacului capan de manechine,

prin care umblă şulfele cu covrigei în coadă!

„În vârfu-acestui stâlp aştept Cuvântul.

Se va rosti? Ori sunt sortit, ca vântul, să fac

zadarnic gesturi de-nviere?” Dă-mi, Doamne,

ceasul lebedelor negre să-mi întremez

gâlceava cu căinţa, să-mi vindec plăgile

crescând, buluc, din stele! Cine-mi

extirpă muschetarii din Bănie, Doamne?

Cine-mi sudează sicofanţii cu sicarii?

Vom trece, părinţele, vămi şi fluvii, vom poposi

într-un iglu, acolo unde focile şi pinguinii vor ospăta

la cina noastră, acolo unde urşii, retiraţii, primi-vor

„Colindiţa”, „Capra”, „Ursul”, când într-o piaţă

decreţeii vor auzi rafalele de AKM, când oamenii

de bine, reşapaţii, de la tribună îşi pompează

udul peste portretele într-o ureche, când

sângele grăieşte sânge, când crima  

se declară fată mare, când inspiraţia

atârnă într-un brăduţ cu colindeţi,

când sapă sobolii, în temelii,

cântări cu piei de vulpe fulardată!

ELEGIA A XXXI-A

sau „SĂ-MI VINĂ FRACUL MORTULUI: MĂNUŞĂ!...”

Celui mai iubit dintre pământeni,

fiului meu Florin Daniel DINCĂ

Veni-va, fiule, şi ceasul? A şi venit, copile? De ce

tremuri? Hai, stinge-mi, mâţâitule, făclia! Azi barcagiul

intră-mi pe fereastră, azi bocitoarele s-au strâns în uşă.

Azi scăldătoarele îmbobocesc pe vatră, azi şnaidării

măsoară şi măsoară, să-mi vină fracul mortului:

mănuşă!... Azi din brădan măieştrii îmi improvizează

o colivie-n care intră (muşca-l-ar reveriile!)

ghepardul trecând prin gămălia acului

prin care nici ieri scatiul nu-şi filtrase naiul.

Firavule, închide-mi ochii! Apasă-mi nuferii

în gură! Cine-mi comandă grivii emigrării, Doamne?

Cine-mi deschide pragurile dintre neguri? Şi zidurile

cin’ le schimbă pe filele brânduşilor de toamnă?

Azi trece-mi rana rănilor prin toate (oh, ziduri

putrede, oh, ziduri scelerate!) ca aburii prin nările

de miel jucându-se cu mâţele şi cu groşteii,

cu picherii şi cu brabeţii. Întoarce-m-aş,

copilărie, la farurile scărmănate de brizele

pe care pescăruşii ouă, pe care fulgerele-şi

tipăresc diata, încercănată „soră mare”!

Ce primăvară mă atârnă de insomnia

clopotului mare? Ce trăsurică poartă-mi

plodul renaşterilor la azil? Ce bătrânică

lacerată scânceşte într-o iconiţă?

Se strică apele pe la cişmele, pe unde se adapă

cocoşata-mi umbră, de care intră-n sperieţi dulăii,

pe unde, Dumnezeule, ar fi să curgă belşugul bulbucind,

nu snaga sărăciei! N-o protejează retiarii cezarului

cel prizărit, pe care-l inserează moartea în pomelnic,

într-un decembrie cu piţărăi la uşă? Notează,

scribule, cedează, strunindu-ţi pana

împroşcând cu sânge!

De unde-ncepe deşirarea vocii? De unde-ncepe

văzul să bolească pe riviera dintre zi şi noapte, pe liziera

dintre mare şi furtuna mare, pe soclul dintre asasini

şi genii? De unde-ncepe-auzul să audă cum fătul

chirăie în turnul maicii sparte şi cum foşnesc

regretele strămoşilor cusuţi în piatră?

De unde-ncepe să ghicească pipăitul cum

stelele se polimesc în Hathor, cum haturile

vremii haşurate se prăvălesc prin alte frontiere,

cum spaţiile îşi înghit buricul, prâsnel,

sărind în borta altor spaţii fugitive?

Aici nu-s anotimpuri, nici izvoare, nici inorogi

şi nici mârţoage, doar un pământ răsturmentat

de forme ilicite, de răstigniri, de faceri fără ziceri,

pe când tăcerile fac ţurţuri, când graiul

îşi reneagă condeierii, când gloata îşi lăţeşte

somnul, când legea-şi linciureşte ciorăpeii-n stradă,

când lerfele şmotresc călugării în schituri, când

mahării, la mititica, dictează evanghelia hoţiei,

când „de la Nistru pân’ la Tisa” roiesc   

marfarele cu plagiate, când combinatele-şi

dublează exporturile de păduchi, când

Ghilgameş şi Enkidu vând gogonelele

în Piaţa Amzei, când Penelopa şi Ulise

İtaca şi-o închiriază pe o sticloanţă

de rachiu, când gloria îşi ostentează criza

cu şapte sexe în blazon, când face mucegai

imaginarul, legându-şi epigonii la cutia milei

pe care o sfinţiră hăndrălăii cu patrafirul

prins în sodomiile pârgave.

Chiştoc mi-e, Doamne, cerul arătării tale!

Zgârcitule, prin ce ne-ai păcălit? Nu divorţarăm

din tiparele primordiale? Nu am ajuns colegi

de haită cu mâţele, prigorile şi câinii, cu şuiţele

şi cu hoitarii? Spăla-m-aş, Dumnezeule,

de toate nu cu regrete, nu cu greaţă, ci,  

uite-aşa, cum ciocârliile îşi uită de ele

însele când zboară, ci, uite-aşa, cum fluviile-şi

uită pâraiele când se proptesc în mare, când

se aud secundele lovind în spumă aidoma

clopotului de la Putna lovind timpanele

uscându-se într-o mansardă!

Acolo revenim? Acolo unde incendiile

au rărit recruţii, acolo unde taurii-şi ţinură

cuţitele-n borcane cu formol, acolo unde

„Bălălăul maichii” ne fost-a imn naţional,

acolo unde mestecarăm pingelele unui tiran

tembel, acolo unde ne scăldarăm în chiseliţa

de la Sfânta Secu, acolo unde şi-au halit

bojocii aezii cu săpun în gură, acolo unde

morţii hotărâră să fie-nghesuiţi în cimitire,

mai drepţi ca santinelele pe meterezele

Sucevei, acolo unde decreţeii dresau

nu şoimi, ci papagali, acolo unde inspiraţia

se adăpa cu nechezol, acolo unde juzii

îşi uitară perucile în balamuc, acolo unde

fraţii îşi ciordiră silabele din epitafuri!

Pojghiţă-i, Doamne, pacea biruinţei noastre?!

Prin care bolgii turma ne-ai răznit-o? De unde curg

luminile acestea cu epiderma lor multicoloră, de-ai

crede că demenţa unor pictori sări cu cizmele-n

culorile rebele?! Înfige-mi-te, inspiratule, în suflet!

Ferestrele îndoaie-mi-le, Doamne! İeri cerul

îşi spărgea avutul, ieri solipsiştii tropăiau la cină.

Sub poftele acelor gioarse, de ce-aş fi încolţit,

mărite? În pitele cu smalţ de ouă – suspinele

dezacordate! Dă-mi mâna, fiule! Afumă­-ţi

spaima! Tot ce muşcăm nici nu există,

tot ce grăim nu fi-va niciodată.

De-aici vom naviga peste borţoase ape.

Ce mama dracului (pardon!) se ştie?

ELEGIA A XXXII-A

sau „SE ÎNNOPTEAZĂ VREREA VREMURILOR, AVA!”

Profesorului meu

Eugen NEGRICI

I. NE-NVAŢĂ RUDIARUL FLAMMA

Sub podul Mirabeau, pe Sena, şi-au ars iubirile poeţii:

pumnacii, fustangiii, solipsiştii. Treceau, venind din visele

bătrâne, multicolore vaporaşe cu mandolinele nervoase.

Nu îngerii din Montparnasse îşi cumpărau intrările în casele

de toleranţă? Se cuibăreau în rarele Arcadii ranchiunoase

poeţii – făţuiţii, clamoroşii – ţinându-şi minionele

de ombilic, tuflindu-le pe ţâţe versuri futuriste,

împerechindu-se cu ele, iepureşte, şi rătăcind

prin turmele de capre, mălaiul împărţindu-şi

cu grivanii, cu veveriţele şi cu iezii.

Şi-au căţărat fătucile-n Parnas poeţii, dându-le chip

nechipul sibilelor vorbind în dodii, ori Romei le-au trimis,

peşcheşuri, să-i dădăcească tigrii din arenă, când sângele

puhav sorbea miros de sânge, când rudiarii Flamma, Priscus

şi cu Verus scuipau destinul în urechile ciulite. Jucându-se

cu sceptrul în ţărână, „İo Saturnalia” rodea mantaua cezarului

ajuns de-o şchioapă, de-ai fi crezut că Dumnezeul libertăţii

şi-a investit copeicile pe Desnăţuiul nostru. Aleluia!

Pe „Venus, neagra” răsfoind-o, mureau în sanatorii

ciuruiţii, mureau acolo, în Granada, mureau acolo, pe la

Missolonghi, cu sabia zbârcindu-se în mână, mureau acolo,

pe la Alicante (regat de cufureală şi urină), mureau făcuţi

săpun la Auschwitz, într-o baie. Mureau strigând: „Nu

trageţi, blânzii mei, tovarăşi! Voi, toboşarii vremurilor noi!”

İar azi poeţii ce mai fac, procleţii? Dincescu, pădureţul,

de exemplu, ţigară din ţigară tot fumează, citeşte analize

medicale, facturi de gaze, de lumină, ştergând din DEX:

avere, biruinţă, încercuind în DEX: infarct, dambla, ciroză.

Din când în când citeşte dintr-o cărţulie: „Într-un pârâu

scurgându-se-ntr-o fosă niciun pescar nu va găsi

o perlă.” Şi dacă Duhul Sfânt îşi varsă lapţii-n zoaie?!

Aşa cum anunţase mavroforul şi coana Joiţica aprobase?!

Orfevrul îşi vânează prin Tobago, prin Trinidad şi prin

tractire ei, Ricardo Reis, de Campos şi Caeiro, heteronimii,

limbăreţii ăia. Hoitarii consultându-şi, Curţile şi vrăjitorii,

anunţă bulele papale: „Nu-i de găsit ce, vai, nu s-a

plodit din sânge! Treziţi-vă! Lăsaţi-vă de şpriţuri! Păcat

de tinereţea voastră!” Că „totul poate fi o moarte şi nici

atât n-are putere să mai fie” ne-nvaţă rudiarul Flamma.

II. A DOUA „PROBĂ LA UŞA PÂNTECULUI”

Cine visează-n visul maicii mele, ducându-mă în ţipăt

şi în sânge, aşa cum fructele îşi duc în sine şi sâmburii treziţi

la veşnicie, şi mustul învrăjbit cu somnolenţa? E moartea, fiii

mei, e moartea? İat-o! Cine răstoarnă-n rodia căderii mele

aceeaşi zbenguială de bondari pe care mi-a dictat-o muma?

Cine mă poartă-n spaimele-nvierii sale, aşa cum

fluierul îşi poartă-n vipii oftatul neamului născut cu gâtul

pe-acel butuc al unui gâde nerăbdător, insomniac

avid, zâmbind cu scalpul inocentului în traistă.

Cine întreabă, ţafandache, înţepenitule în trişerii?

Nu piatra îţi răspunde? Sigur, piatra! Bocirea

nu-i decât scamatoria pe care

o aplaudă aurolacii?

Posteritatea nu-i decât o ghicitoare pe care-o trag  

la montă insurgenţii? E noaptea, fiii mei, e moartea,

această singură corvoadă ce-şi mistuie tălmacii migăiţi?

O, niciodată nu rămâne, niciodată, aceeaşi boare circulând

printr-un suflai de rugăciune, aceeaşi buruiană căţelită

pe-acest maidan greblat de-o ploaie colţuroasă, din

care încasează păpuşarii doimea de-ntuneric putrescent!

„Cine-i stăpânul picioruşelor sfrijite? Moartea!

Cine-i stăpânul mutrelor zbârcite? Moartea! Cine-i

stăpânul plămânilor încă lucrând? E moartea! Cine-i

stăpânul salopetelor de muşchi? E moartea!”

Al cui e plânsul care-adoarme înghesuit în şaua mea?

E moartea! Al lui e raiul care merveleşte la cotitura dintre

mâine şi poimâine? E moartea! A cui e ploaia care-mi

duce luntrea, aşa cum grădinarul scade febra bujorilor,

fentând chindia? E moartea, decreţeilor, e moartea!

„«Cine-i mai tare ca speranţa? Moartea. Cine-i

mai tare ca voinţa? Moartea. Mai tare ca iubirea?

Moartea. Mai tare decât viaţa? Moartea. Cine-i

mai tare decât moartea?» Moartea! Această

ficţiune zdrăngănită în sucursalele-i din toată

lumea? Moartea! Această strălucire turburată

de graurii de la Săpânţa? Moartea! E ţiitoarea,

sorcoviţilor, e moartea!”

Unde-i ieşirea din intrarea-n zero, Doamne? Unde-i

scăparea din celulele lui Nero, Doamne? Unde-i arena-n

care inorogul jucă şotronul pe smochine, Doamne? Unde-i

tembelul care ne vorbise în şapte limbi, plus rusa, Doamne?

„Sunt locuită de un strigăt.” Trage-ţi­ pilota peste măştile

buboase şi roagă-te din marş, răcnind sub scut, vechime!

III. VOM REVENI AICI, JELIND PE SCUT

Se înnoptează vrerea vremurilor, Ava! Mergând

prin Piaţa Primăriei din Craiova (aievea ori în visul

unei târfe?), ieri am simţit învolburându-se trecutul,

ca maţele başoaldei dintr-o mustărie, trecut pe care

îl crezusem oale şi ulcele, trecut pe care haplea

îl văzusem, trecut pe care îl sortasem privindu-i,

în oglinzi, bojocii compostaţi, trecut încovrigându-se,

trecut pe care ni l-au sărat ideofobii cei peltici,

trecut (bastard!) scobindu-ne curajul

cu briceagul.

Cine-ţi dictează, ţafandache, versul?

Ce-ţi face inspiraţia la morgă?  

Cine-şi închide cenzorii într-un padoc?

Cine-mi livrează paricid în pieţe?

Cine-ţi măsoară prânzurile, Asuerus?

Cine-mi însoară stilul cu păleaţa?

„Călăuziţi de-un jind al înnoirii, să gâdilăm

coclind artistica fatalitate a verbelor clocind

în Bălăceanca Veche?” Jucând-o părinteşte

pe genunchi, cine-şi întreabă lacrima colţoasă:

„S-au cangrenat cireşii la Greceşti, isteaţo?” Cine

scalpează tărăboiul acestor turturele fragmentate? 

Ascultă-mă! Începe neamul să se disperseze,

Ava! Nu-i vatra vatră, focul – foc! Succedanee doar,

pe care păpuşarul le cârpeşte. Ascultă-mă! Încep

vânzarea vânzătorii. Împart cumpărătorii împărţeala.

Ne risipim din ceas în ceas: orez în cala unei nave

ce şi-a uitat timonierul în rada unui port

proscris din orice mare.

Se-nnegurează ritmul vremurilor, Ava! Umblând prin

Piaţa Primăriei din Craiova, zăplanule, m-am întâlnit cu tine

şi cu mine, într-un septembrie din ’81! Pe-atunci nişte

boemi hrăneau căţeaua acelor libertăţi plastifiate. Pe-atunci

afişele sclipeau drăceşte pe ţeasta unui neam de plastilină.

Pe-atunci (ţinându­-şi ignoranţa-n gât, cum lerfa gâlcile

înfuriate) venea cezarul în Bănie, pios vorbind în testamente,

lasciv dansând din zbilţuri şi din târnăcoape.

Aşa cum procedară scamatorii trăgând pe nas iluzii

degerate, aşa lucrau profeţii, în subsoluri, împopistrate

avataruri. Heteronimii cui dădură faliment, dorind să-şi

inoveze faraonul? Cine-şi zidise răsuflarea sub cântecul

băsnarului suflând în diegeze? Împărăţiile când scapă-n

mare, eviscerate râuri se blochează-n ecluzele acelui bocet

pipernicit, întortocheat şi la duhovnic tras cu mocăniţa.

Bătrânul spart în bătrâneţea altui neam, bătrân prelins

într-o vorbire deşelată, pe care chiar uitarea mi-a uitat-o,

înnoadă semne tulburate, înşiră propoziţii încâlcite.

Azi dialogul stă deoparte, într-o mansardă cu muşcate

peticite, care îşi pun culorile în cap, aşa cum fac pirandele

în târguri, când, planturoase, îşi arată cracii. Acolo, peste

drum, fătuca pistruiată deznoadă semne încâlcite, deşiră

propoziţii tulburate şi leagănă un ied într-o covată,

pe care nenorocul îşi ascute limba.

În ocniţa aleilor vopsite de putrida tăcere degresată,

studentul miglişeşte veveriţa. Castanii premiază alalia

reveriei, iar pinii demontează trişeria verii. Când cărămizile

din „Turnul cel mai strâmt” se înghiontesc, sărind din zid,

pe unde sufletul îşi strigă armătura? Vârtejul bate palma

cu scaieţii. Antumii şi postumii? Ceapă degerată! Nimicul

stă de vorbă cu nimicul. Genunea şi-a-nghiţit căiţa.

Pe policioara iazului schimonosit de-o amintire

(pe care lebăda o încălzeşte sub aripile-i meliţate, Ava,  

din care sufletul şi-a smuls condeiul!) se plimbă

vânătorul şi copoiul. Un pictor ne triplează

aparenţa: tablou pe care îl rescriu acele coliere

de becaţe, de prepeliţe şi de potârnichii.

Azi pictorul, răscumpărându-se-n livadă, îşi ceartă

dibăcia care-i şchiopătează: „Îndoapă-te, ţâfnoaso,

cu povidla pe care orbii o expun în iarmaroace!

Închide uşa viselor pe care le mână la Stambul

gelepul! Înnoadă-ţi palmele în rugăciune,

să-ţi dea în clocot insurgenţa! Nu-i piatra

îndoielii pâinea noastră? Nu-i scotocirea sufletul

izbânzii?” „Întreabă, suflete!” „Cine­-mi răspunde?”

„Nici Faust, nici Mefistofel, prostane!”

În varniţele perspectivei Pucu, vânătorul,

şi Fofo, dolca lui băftoasă, s-au dizolvat încet,

încetişor, lăsând în urma lor culoare fără de culoare,

vorbire fără de vorbire, făptură de hârtie fără bucălata

fiinţă, o umbră sfredelind în umbră, alunecând

în umbra mare, mare, şi-o amintire strălucind

peste muscele, pe unde iarna îmi aţine

calea şi gura mi-o astupă cu stilete.

„Peccavimus, Marie ajustată!”

Azi neamurile sar în aer. Colibele se caută-n

pământ pe numele unor urcioare pântecoase,

din care Taliarhul slobozi falernul. „Culesul

vieţii s-a vădit cam scurt. Mă-mbună moartea

cu mai multe daruri.” Vom reveni aici, jelind

pe scut, în joc de zaruri, Ava, şi de haruri?!