ROMULUS DIANU, „SPAIMA ÎN CARE TRĂIEŞTE
ÎMPĂRATUL”
De când imensa ventuză de sânge a serbărilor imperiale
a golit cetatea, nimeni nu se mai află
acasă. Pe câmpia Suzianei din jurul colinei palatului, întinsă ca o faţă de
masă, cu ciucuri de munţi şi de ape, zeci de mii de oameni flămânzi au părăsit sărăcia lor domestică şi
s-au dus să prânzească la împărat. Fiindcă astăzi pe nici o vatră nu se mai
aprinde focul, nu se mai fierbe şi nu se mai coace, nu se mai poate rămâne în
cocioabele sordide ale fericitului popor, câinii şi pisicile s-au luat după urmele stăpânilor
lor, în acest delicios exod al speranţei
de a mânca. Sute de femei nenorocite nasc fii şi fiice sub cerul liber, în praf, pe unde se-ntâmplă, într-o îmbulzeală
de copii care privesc curioşi cum răsar
copiii, ascultându-le primul plâns, scandat de geamătul lăuzelor. Moaşele şi
babele nu mai prididesc cu treaba lor savantă. Câte un câine sau pisică îşi
potoleşte foamea, lingând sângele matern risipit pe iarbă, sau în cârpele
aruncate roiurilor de muşte. Slugile cară, la prânzul gloatelor, coşuri pline
cu pâine, carne şi fructe. Praznicul oferit săracilor are să dureze şapte zile.
Puţine au mai rămas, apoi porţile generozităţii vor fi închise. Şase luni de
petreceri... Cei mai norocoşi, mai răzbătători, au urcat colina, au pătruns în
curţile palatului, printre columnele de marmură, unde picioarele desculţe şi
murdare calcă pe covoare albe, verzi şi albastre, într-o beţie desfrânată.
Asuerus a poruncit ca fiecare să facă după cum îi
pofteşte inima. Inima pofteşte multe. Nu toate sunt îngăduite în zilele obişnuite,
dar acum este marea serbare! Demnitarii, prinţii, ambasadorii, în devălmăşie
cu argaţii de serviciu, de şase luni de zile mănâncă şi beau până la somn, apoi
dorm până la foame. A fost suspendat comerţul
de sclave. Copile pubere, sau mai crescute, continuă a fi închiriate. Prinţii
iubesc poporul! Gustă specificul naţional!... Acest lucru s-a şi dovedit:
stoluri de zeiţe tinere, care nu ştiau nici barem să se spele, s-au pomenit în
băi de parfumuri, culcate în paturi somptuoase, îmbătate de vin scump,
inaugurate la treaba aceea muierească, apoi abandonate. Pe toate
drumurile femeile cerşeau... Acum au şi ele puţinul care le condiţionează
fericirea. Se fierb buruieni tămăduitoare, fiindcă orice femeie este o
permanentă rană deschisă. Nobilimea babyloniană a coborât în popor,
a iubit poporul în sensul cel mai elementar al cuvântului şi a
însămânţat acolo selecţionata ei gintă. Nobilimea nu s-a dat înapoi nici în faţa
bărbaţilor, că şi unii bărbaţi sunt frumoşi!... Au unii gusturi mai rafinate!
Băieţandrii care încă n-au tras brazda pe ogor s-au priceput să se facă
apreciaţi şi bacşişaţi de câte un
zemindar, thana sau şaukidar. Aceşti puternici demnitari ai puterii publice, în
flacăra albastră a băuturilor, au uitat
ipocriziile oficialităţii şi au fraternizat cu gloata într-o comună şi sinceră
ameţeală.
Robii, care n-au ce să serbeze,
au rămas în Suza, la periferiile lor. Nici un locuitor al cetăţii nu
se teme ca i s-ar putea fura ceva din gospodărie.
Sportul circulaţiei ilegale a
averilor e în floare!...
Totuşi, ca să nu se spună că
deportaţii exotici dispreţuiesc saturnaliile imperiale, ei au format o
delegaţie de bătrâni, printre care a fost numit
şi Mardoheu, iar acesta s-a înfăţişat cu
daruri strălucite la palat, unde un demnitar, din arhipelagul grecesc, a
felicitat stăpânirea, zicând, cu o
usturătoare ironie, că prima datorie a omului nefericit este aceea de a se
ruga pentru fericirea celor fericiţi!... Ordinea este, de atâtea ori, mai
urgent necesară decât
libertatea. Şi, de fapt, nu este posibilă libertatea decât ca otravă
în medicaţie: atât cât face bine!
Nu este posibilă libertatea într-un regim de dezordine. Într-un mod respectuos şi demn, s-a trimis
împăratului încredinţarea că toţi deportaţii din Apus muncesc cu lealitate
pentru rânduiala şi prosperitatea ţării lor de exil, aşteptând să li se
facă dreptate.
Demnitarul atenian, subit devenit
bun persan, care a ascultat declaraţia delegaţiei, a întrebat:
– Dacă v-aş crede, aş zice că voi
sunteţi singurii oameni care nu cer nimic, singurii mulţumiţi! Voi n-aveţi
nimic de reclamat?
– Nemulţumirile noastre pot fi
numeroase, fiindcă trăim în captivitate şi-n sclavaj, dar ele pot fi discutate
paşnic şi rezolvate ca atare.
Li s-a servit o gustare, cu un
pahar de vin, şi toată sărbătoarea asta, de şase luni, s-a rezumat la zece minute, în cea
mai sobră înţelegere.
Mardoheu
s-a întors acasă, mulţumit că, în ţara de exil, coreligionarii săi au mai multă
ureche decât gură.
În poartă, îl aştepta un bătrâior deşirat
şi chior, care visa de-a-n picioarele. Omul cu un singur ochi era Lunde. L-a
poftit înăuntru, l-a aşezat pe scaun, a chemat o slugă să-i spele picioarele,
că Lunde venea de departe.
După ce i-a dat ceva să mănânce,
Mardoheu l-a săgetat cu întrebări. Musafirul i-a povestit că tânărul Uni,
fiul lui Ilel, care a sosit aici, cu un transport de mărfuri din părţile
Sydonului, cutreieră casă cu casă şi zice că aduce cuvântul celor
care nu se mai aud.
– Ce veşti aduce Uni?`
– Zice că noi, care trăim aici,
am fi uitat, din cauza bunului trai, cauza fraţilor rămaşi acolo. Mai zice că
noi muncim pentru binele cetăţilor Baby- lonului. Pretinde că ar fi stat de
vorbă cu Esthera. Fata aia, cu toate că a fost zămislită în vremea libertăţii
din părinţi de toată cinstea, n-a trăit nici o zi printre ei. Ea ar fi susţinut, în faţa lui
Uni, că până şi bunul Dumnezeu a avut strămoşi şi că are
nevoie de ucenicia omenească... Ea ar fi spus că tatăl nostru a făcut întâi materiile,
din materii a făurit scule, cu sculele a cultivat plantele şi animalele, ca să aibă omul
ce să mănânce, când i-o veni
rândul la existenţă, apoi, de-abia târziu, ar fi
făcut omul, căruia i-ar fi spus că „treaba nu s-a terminat”, rugând pe om să
se facă ucenicul creaţiei, ca să-l ajute la greaua treabă care e lumea... În sfârşit, că de
abia după munca de pregătire, după milioane de ani, dacă vom lucra bine, lumea
va funcţiona ca o jucărie perfectă. Când? Atunci
şi numai atunci când adevărul, frumosul,
dreptatea vor răsări, toate într-o singură zi, pentru
toţi oamenii, ca o dovadă
că ucenicia omului va răsplăti, prin muncă, darurile primite la naştere... De
unde ştie Esthera lucrurile acestea? Unde le-a citit? Toţi fraţii noştri şi-au
scrântit mintea, zice Uni, fiul lui Ilel.
Mardoheu, care ştia că aceste
idei, îngroşate oarecum în versiunea soldatului, puteau fi şi ale lui, şi că
ele displac oamenilor simpli, zise:
– Ar fi necesare, în robie, alte arme decât cele
vechi... După loc... după datini... Cu răbdare... Să nu aşteptăm minuni! Drumul
nostru trece printre oameni nelămuriţi, Lunde. Noi nu putem scăpa din robie
dacă nu convingem pe babylonieni de frăţietatea dintre noi ca oameni. Noi nu
putem să ne salvăm singuri, fără să-i fi salvat şi pe ei... Împiedicându-i să ne
facă răul, îi învăţăm să facă binele...
– Dar cu dibăcie! scânci Lunde.
– Singura dibăcie este onestitatea... să nu înşelăm pe nimeni.
Oamenii de aici nu cunosc înţelepciunea cărţilor noastre. Deci, trebuie să le
arătăm că există legi mai miloase decât legile lor.
Dacă uşurăm doar pe unii şi nenorocim pe alţii, n-am făcut treabă bună. Toţi
şi toate trebuie să se facă bune, într-o
singură zi, în lumea întreagă. Aşa a vorbit Esthera, aşa cred şi eu. Fiul lui Ilel
nu e vinovat, dar nu a înţeles. A nu înţelege este nenorocirea celor mulţi.
Jaful şi tâlhăria vor dispărea mai repede dintre moravuri, dar
neînţelegerea oamenilor ne va mai da de furcă mii de ani de aci înainte.
– Bine, dar critica lui Uni o
află şi babylonienii...
– Cu atât mai bine!
Să afle că ducem o luptă pentru binele tuturor, că urmărim binele nostru, dar
şi binele lor.
Mardoheu
întrebă apoi pe Lunde dacă în corpul de gardă are prieteni.
– Ţăranii sunt cea mai autentică nobleţe, ca în
toate popoarele, fiindcă muncesc. Dar ei nu pricep nimic din cele ce se petrec
în ţară şi în lume. Există şi unii care urăsc pe Asuerus, fiindcă, după atâtea victorii
militare, nu le-a împărţit pământuri şi
nici altă pradă de război nu le-a dat. Dar la petrecerea împăratului
au venit, fiindcă sunt săraci, n-au de nici unele. Ca soldaţi, şi-au
pierdut adesea şi legăturile cu familia lor. Omul capabil de orice este acela
ce nu mai are nimic!
– De împărăteasa Vastia ce se zice?
– Vastia e o femeie bună, căreia îi displace zgomotul...
Nu e rostul nostru s-o criticăm.
Lângă ea este cineva care să-i vorbească de noi?
– Ftarissa...
– Ştiu. În afară de Ftarissa?
– Nobalia ne urăşte, dar ne stimează. Nevasta mea,
care slugăreşte la palat, crede că cei mai mulţi demnitari ne urăsc.
– Prin
cine vorbeşte Nobalia cu împăratul?
– Prin
doi miniştri, prin Bigtan şi prin Tereş.
– Sunt cei
mai inculţi dintre demnitari. Ei reprezintă acolo clasicismul inculturii!
–
Au avut negoaţe pe cămile şi au pierdut bani mulţi în anii din urmă. Pierd şi acum. Un sclav a salvat de la înec,
din Eufrat, pe unul dintre copiii lui Bigtan. N-aş zice că Bigtan e chiar un
duşman făţiş, dar, ca orice prost, nu poate suporta sentimentul
recunoştinţei... Nici Tereş nu e un duşman de caracter, dar şi-a măritat
nepoata cu un ibri bogat, din Gozan, şi, ca să pară obiectiv, tună şi fulgeră
contra robilor de la Mediterana...
– Dacă vei
avea nevoie de vreun sfat, caută-l pe Reelaia.
– Eu nu
vorbesc cu Reelaia. Eu sunt soldat de meserie. Orice
fel de prietenie cu preoţii este suspectată de spionaj.
–
Armata participă la serbări?
–
S-a trimis soldaţilor, în toate cazărmile, câte o porţie
de boabe prăjite. Sunt bune şi alea la ceva! Însă viaţa de cazarmă nu poate fi
veselă. În timp de război, ne mai distrează moartea, iar cine scapă din
petrecerea asta, tot se mai alege cu ceva, fiindcă soldatul victorios devine
judecătorul istoriei: „Dă-mi
şi d-aia, dă-mi şi d-aia”, găseşte cămări pline cu
merinde, găseşte fete şi femei, iar dacă e mai norocos, se mai îndulceşte din
prăzi... Pacea este însă păguboasă...
Mardoheu chemă pe Esthera din
camera ei, ca să fie de faţă la convorbirea
cu soldatul. Datina orientală interzice apropierea fetelor şi femeilor de
lumea bărbaţilor. El îşi creşte nepoata în respectul tradiţiilor; dar, de când a
introdus-o în infernul istoriei, religiei şi filozofiei, educând-o ca pe
un băiat destinat luptei, crede că o instruieşte neascunzându-i viaţa
reală, barem în aspectele ei cuviincioase.
– Esthera,
mai stai şi lângă mine... Despre ce vorbeai, Lunde?
– Despre războaie...
– Nu, nu... Vorbeai despre
nemulţumirile din cazarmă, care nu e veselă! De ce?
– Cum să-ţi explic? Nici în satul
lor, soldaţii nu se prăpădeau de fericirea de a trăi între ziduri păzite şi
controlate, la intrare şi la ieşire, dar acolo toţi erau din acelaşi neam,
vorbeau aceeaşi limbă, aveau aceeaşi lege. În plus, de câte ori au
fost războaie, noi ne-am întâlnit doar cu
armate mici. Am dus multe războaie civile, un fel de certuri de familie, cu
fraţii noştri. Să crezi că sunt cele mai grele dintre războaie, fiindcă ele nu
se satură niciodată! Duşmanul, după ce ţi-a furat pământul ţării,
poţi fi sigur că s-a săturat: asta a vrut, asta a reuşit! Războaiele civile nu
se satisfac atât de uşor! Din cauza lor, am
slăbit mereu, am devenit victima uşoară a terţilor... Am ajuns în robia de
aici. Tot în robie am fost şi în Egipt. Poporul a plătit, cu nenorociri fără de
număr, succesul unei clipe. S-a ridicat pe tron un alt faraon, care nu
cunoscuse pe Iosif, ne-a pizmuit, ne-a urât, ne-a
stors de viaţă. Am avut nişte personalităţi mari, peste triburi mici, ca
Saul şi David. Biruinţele lor asupra filistenilor, asupra moabiţilor, luptele
lor cu Amonul şi cu Edonul au fost tot
nişte aşa-zise răfuieli între fraţi, victorii locale, lipsite de urmări mai
întinse. Este adevărat că am repurtat şi biruinţe mai însemnate, dar totdeauna
asupra unor popoare mici, ca şi poporul nostru. Deci, cu adevărat, prima
noastră ciocnire cu o imensă gloată năvălitoare a fost atunci când
assyrienii au pătruns în cuprinsul patriei noastre. Ce-au făcut assyrienii?
Exact ce fac toţi învingătorii: au mutat
hotarele lor, au suprimat pe ale noastre, ne-au prăbuşit templele, au distrus
ordinea noastră morală, au dus elitele
ţării în robie. Au cunoscut doar fructele sângeroase ale
unei glorii uşuratice.
– ... adică nimic!
– ... ne-au arătat pe marii lor
împăraţi şi pe cruzii lor generali...
– ... adică nimic!
– Mai puţin decât nimic,
fiindcă după ce au pornit de pe ţărmurile Tigrului înspre Apus, au slăbit
propria lor ţară, chiar la noile lor frontiere, lăsându-le sub
invazia scyţilor, a cimmerienilor, care de multă vreme pândeau ţara
assyrienilor, pe care au adus-o în stare de sclavie, în timp ce armatele
assyriene ne înrobeau pe noi! Au sărit asupra acestui duşman armatele
elamiţilor, arameienilor, mezilor, caldeenilor, egiptenilor, ethiopienilor...
Învingătorii assyrieni cu ce s-au
ales? Cu alte războaie! A rămas vreun popor care să nu fi
fost bătut? Au avut şi noroc. Au vândut pacea
anilor pentru succesul zilelor! Când au simţit
că adevăratul mare duşman al omului este oboseala, au oferit popoarelor o pace
generoasă... De-abia acum începea greul greului! Au smuls triburi, seminţii
bogate, popoare numeroase şi le-au trimis să populeze regiuni nelocuite, la
marginile împărăţiei assyriene, babyloniene, cum vreţi să le numiţi. Cei de la
Răsărit au fost deportaţi la Apus, şi invers. Desigur că acela care face aşa
distruge multă viaţă. Dar prin nelegiuirea asta, împărăţia şi-a şubrezit
dezastruos frontierele proprii, fiindcă nu se poate pretinde patriotism şi
devotament tocmai de la victimele exilului, aduse la paza graniţelor! Prin strămutarea
învinşilor, assyrienii au devenit foarte vulnerabili şi slabi, exact pe locul
santinelelor de hotar.
– Auzi, Esthera, auzi?
– Aud...
Era un contrast zdrobitor între
zdrenţele acestui soldat bătrân şi infirm,
pe de o parte, şi ştiinţa lui de şcoală înaltă, travestită în cea mai umilă
modestie. Lunde îşi şterse ochiul cu mîneca tunicii după obiceiul lui, şi
continuă povestea:
– Babylonul, lovit adânc de assyrieni,
nu a învăţat nimic din experienţa altora, a imitat pe duşmanii lui. S-a
ridicat prin sclavia acestora. S-a înconjurat de duşmani învinşi. Împărăţia a
înghiţit partea naţională şi socială, ca un şarpe boa care ar fi înghiţit un
bou viu... Care pe care? Este puternic şarpele, dar nici boul nu e slab! Asta
este situaţia de astăzi la Suza. Împăratul e trufaş, dar tremură de frica celor
pe care i-a învins! Asuerus nu e un om chiar atât de prost,
precum se zice. El consultă mereu cronicile imperiului persan. Caută prietenia victimelor sale. S-ar
alia cu ultimul dintre robi dacă i s-ar dărui un somn liniştit. El ştie că
imperiul babylonian este creaţia greşelilor assyriene. Şi aşa este! Nimic nu e
omogen în ţară. Cum ar mai putea pedepsi
Asuerus pe vreun hoţ, când el însuşi
s-a îmbogăţit din jaf ? Când trăieşti
din jaf, ai nevoie de tâlhari
capabili... Cum însă ne aflăm în timp de pace, hoţia nu mai poate fi îngăduită şi trebuie
reprimată, izolată în temniţe. Acolo îi ţine Asuerus pe complicii lui de mâine, pe
generalii războiului de mâine! Va avea
nevoie de ei... Îi va scoate din închisori şi, în locul lor, el va băga pe
fruntaşii folosiţi până acum, din
prima zi, după încetarea ostilităţilor. Nu suntem noi cei mai deştepţi?...
N-avem noi oratori mai răi de gură decât
Dumnezeu?... „Dă-i
drumul, Bigtan! Sau tu, Haman! Daţi o probă de elocinţă convingătoare acestui avocat al robilor!”... Iar
Haman, cu eleganţa unui diplomat, recunoaşte că nici zeul nu e chiar un băiat
prost, dar să nu se compare cu el... Să fie modeşti ! Persanul este un om
superior şi deplânge tot ce au făcut împăraţii
în numele lui. Medul e mai violent şi mai răzbunător, fiindcă a suferit mai
mult. Toţi ceilalţi, plini de răni proaspete, tac, aprobă ce li se cere, se
supun, fură, strică pe ascuns, repară cu cheltuială toată paguba, se arată
recunoscători că împăraţii i-au salvat din leagănul patriei lor!... Dar, în
fond, sunt vineţi de durere... Sunt fericiţi că ţara asta i-a smuls de lângă
nevastă şi de lângă copii... Slabă împărăţie... De
aceea, repet: Ce facem?
– Gândim, Lunde! E lucru mare!
Plătim tributuri grele, dar câştigăm bine. Dintre noi,
am dat Babylonului un ministru al finanţelor şi al averilor, pe Ahiram. Am dat un administrator al Suzianei şi
un inspector al canalului Sin. Facem parte dintre învinşi, dar am dat capitalei
un primar, pe vrednicul Pekah, şi pe expertul trezoreriei, Pelyama. Trăim sub
puterea învingătorilor, dar Nebadia, din neamul lui Ruben, a fost numit administrator
al unui ţinut mai mare decât ţara noastră întreagă.
Prin purtarea noastră, am adus,
la corturile noastre, populaţii din regiuni întinse, i-am învăţat să slujească
binele obştesc, ca bunăoară la Tel-Abâb. Ne îmbrăcăm cum putem, fără lux şi
fără artă, dar talentatul Nabot este marele maestru al ţesătoriei şi odoarelor
împărăteşti. Doi consăteni sunt consilierii guvernatorului din Gozan şi ei
întreţin legăturile cu ţările de departe. Aici trăiesc, desigur, popoare mari
şi numeroase, dar la ceasul de grea cumpănă au avut nevoie de scyţi, pentru a
salva Ninive, în faţa cimmerienilor, după cum marele Mizraim a simţit devotata
prietenie a lui Iosif. Nu vezi tu că fapta bună netezeşte calea spre casele
noastre? Pretutindeni auzim cum sunt batjocorite numele teoforice, evocatoare
de divinitate şi de lege. Apoi sosesc satrapii care şterg scuipatul
ruşinii şi ne respectă în clipa socotelilor dureroase. Pe ce se sprijină
împărăţia asta? Pe armata mezilor? Pe poliţia indienilor? Pe cultura arameilor?
Pe priceperea comercială a ibrilor? Pe teroarea pe care o inspiră fricosul
Ahaşveroş? Care-i puterea unei ţări care atârnă de atâţia dezuniţi?... Va
pieri... va pieri... E puternică, nu o ameninţă nimeni, dar fiindcă trăieşte
abuzând de cei slabi, îşi creşte singură pe acela care-i va sparge capul, ca pe
un ou clocit în păcate... Ştiu, Lunde, că avem şi noi oribile defecte, ca toţi
oamenii. Suntem poate prea emotivi, suntem bogaţi în extaze, în speranţe şi în
iluzii! Ni se impută că, tot privind la stele, n-am uitat plugăria pe pământ! Însămânţăm
pământul şi mintea omenească şi corpul rodnic al femeii credincioase. Avem
convingerea că sărăcia şi mizeria sunt rele povăţuitoare, luptăm pentru un
ideal, dar nu uităm că, în fiecare zi, avem nevoie de pâine. Însă, dacă scuturi
bine pe omul ibri, descoperi că în frunte trăieşte setea de legalitate. S-au
despărţit după căderea serii, cu ochii la cer, cu tălpile în bălegar, condiţia
măreţiei omeneşti.