PRIETENĂ
Pentru
FORUGH
Ea era nobilă
şi o femeie
de azi
avea
afinităţi cu toate zările deschise
şi ce bine
înţelegea melopeea
apei şi a
pământului!
Cu tristeţea
perturbată a realităţii
semăna vocea
ei
şi pleoapele-i
ne-au arătat
o noimă în
pulsaţia elementelor
Mâinile sale
au răsfoit
aerul pur al generozităţii
şi au zorit
gingăşia spre noi
Semăna cu
singurătatea ei
şi a tâlcuit
pentru oglindă
curba cea
mai îndrăgostită a zilelor sale
Era ca
ploaia
plină de
prospeţimea recurenţei
şi în felul
unui arbore se răsfira
în abundenţa
luminii
Rechema
întruna copilăria vântului
Lega pururea
firul cuvântului
de zăvorul apei
Într-o noapte, a spus rugăciunea verde a tandreţei
aşa de limpede
că am atins cu mâna
bunăvoinţa solului
şi ne-am răcorit
precum clipocitul apei în găleată
Şi noi am văzut de multe ori
că se ducea cu mai multe panere
să culeagă un strugure de promisiuni
Dar n-a putut să se aşeze
în transparenţa porumbeilor
S-a dus la capătul neantului
şi s-a lungit
dincolo de răbdarea luminilor
şi nu s-a îngrijorat deloc
că ne-a lăsat la fel de singuri
ca să mâncăm un măr
în confuzia limbajului uşilor.
VEŞNIC
Seara, câţiva grauri
s-au îndepărtat de orbita memoriei pinului.
Bunătatea trupească a copacului a rămas.
Castitatea iluminării s-a revărsat
pe umerii mei.
Vorbeşte, o, noptatică femeie promisă!
Încredinţează-mi copilăria mea
sub aceste tandre ramuri ale vântului!
În aceste statornicii obscure,
vorbeşte, o, soră minunat colorată
a perfecţiunii!
Umple-mi sângele cu blândeţea inteligenţei!
Revelează pulsaţia-mi pe asprimea suflului iubirii!
Mergi pe pământurile pure
până la seninătatea grădinii miturilor!
Vorbeşte, o, hurie a verbului originar,
în clipa când strugurele străluceşte!
Spală-mi tristeţea în delta îndepărtată a cuvântului!
Împrăştie apa pe toate boabele de nisip
murdare de plictiseală!
Apoi,
întinde această blândă noapte a pleoapelor
pe ierburile nevălurite ale percepţiei!
ÎN
GRĂDINA PRIETENILOR DE CĂLĂTORIE
Cheamă-mă! Vocea ta e frumoasă.
Vocea ta e seva acestei plante stranii
ce creşte la capătul intimităţii tristeţii.
În dimensiunile acestei epoci a tăcerii,
sunt mai singur decât gustul unui cântec
în percepţia unei străduţe.
Vino să-ţi spun
cât de mare e singurătatea mea
şi singurătatea mea nu anticipa
asaltul nocturn al prezenţei tale,
iar asta e virtutea iubirii.
Nu-i nimeni,
hai să furăm viaţa, iar apoi
s-o împărţim între două întâlniri!
Să încercăm să înţelegem ceva
apropo de piatră!
Să încercăm să prevedem lucrurile!
Priveşte cum acele jetului de apă
pulverizează timpul
pe cadranul bazinului!
Vino să te topeşti ca un cuvânt
în descendenţa tăcerii mele!
Vino şi lasă să se topească
în palma mea steaua luminoasă a iubirii!
Încălzeşte-mă iar!
(într-o zi, în deşertul Kāşān,
cerul s-a acoperit şi o aversă m-a surprins,
mi-era frig şi după o stâncă,
un jar de maci-roşii m-a încălzit din nou.)
În aceste străduţe sumbre,
mă tem de consecinţa
întâlnirii dintre îndoială şi foc.
Mă tem de suprafeţele de beton ale secolului.
Vino să nu-mi mai fie frică de oraşele
al căror pământ negru e păşunea cocorilor!
Deschide-mă ca pe o poartă
spre căderea perei
în această epocă a ascensiunii oţelului!
Leagănă-mă sub o ramură
departe de noaptea frecării metalelor!
Cheamă-mă
când soseşte cel ce explorează mina dimineţii!
Iar eu, eu mă voi trezi la răsăritul iasomiei
de după degetele tale.
Apoi,
povesteşte-mi despre bombele căzute în timp ce dormeam!
Povesteşte-mi despre obrajii umeziţi în timp ce dormeam!
Spune-mi câte raţe au survolat marea!
Când roata carului blindat răsturna visul
copilului, la piciorul cărui sentiment de odihnă
covorul şi-a agăţat firul cântului său?
Spune-mi ce mărfuri inocente
au intrat în porturi!
Ce ştiinţă a descoperit muzica pozitivă
a nimicului de praf de tun?
Ce percepţie a gustului secret al pâinii
s-a răspândit în gura profeţiei?
Atunci eu,
ca o credinţă trezită
de lumina ecuatorului,
te voi aşeza pe pragul unei grădini.
O
OAZĂ ÎN CLIPĂ
Dacă veniţi să mă vedeţi,
locuiesc dincolo de ţara Neantului.
Dincolo de Neant, e un loc.
Dincolo de Neant, în venele aerului,
e plin de flori mesagere
ce aduc veşti
de la floarea
deschisă a arbustului celui mai îndepărtat
de pe pământ.
Dar şi pe nisipuri, sunt amprentele
părului finilor cavaleri
care au urcat, dimineaţa, colina
ascensiunii macului-roşu.
După Neant, s-a deschis umbrela dorinţei:
când briza setei curge într-o frunză,
clopoţelul ploii sună.
Omul e singur aici
şi, în această singurătate,
umbra ulmului curge etern.
Dacă veniţi să mă vedeţi,
veniţi încet, încetişor,
de teamă să nu-mi
spargeţi porţelanul fragil
al singurătăţii.
TURNEUL
UMBRELOR
Bătrânul smochin îşi etalează viaţa.
Pământul cheamă ploaia.
Peştele brăzdează apa.
Vântul bate. Rândunica se roteşte
şi privirea-mi se pierde.
Peştele-i prizonierul apei
şi eu, prizonier al durerii.
Privirea-ţi dispare,
surâsul ţi se ofileşte.
Arunc umbra spre tine
ca să-mi devii idol.
Mă apropii de tine, simt mirosul deşertului:
te regăsesc, mă simt singur.
Aproape de tine, sunt şi mai singur.
Viaţa-mi s-a răsfirat de la tine până în vârful tău.
Tu te-ai răsfirat de la mine până la mine.
Te-am întâlnit,
m-am întâlnit cu misterul adorării.
Am plecat de la tine,
am ajuns la răsăritul durerii.
Şi totuşi, o, transparento!
Şi totuşi, o, minune!
Nu găsesc vreo ieşire lângă tine.
Pământul cheamă ploaia,
şi eu, eu pe tine te chem.
Fac din
trupul tău prizonier al mâinilor mele,
ca să
închid timpul.
Vântul
aleargă şi aduce cenuşa
efortului
meu.
Rândunica
se roteşte,
peştele
brăzdează apa,
jetul de
apă ţâşneşte şi se sfârşeşte clipa mea.
FAR UD
Am curs pe iarbă.
Sunt roua somnolentă a unei stele,
prelinsă pe iarba întunericului.
Locul meu nu-i aici.
Aud murmurul umed al ierbii.
Locul meu nu-i aici.
Farul se scaldă
în volbura mării.
Far al mării nebun, însetat şi beat unde te duci?
Privirea-mi urmează dansul ceţos
al zânelor pe faianţa orizontului îndepărtat.
Freamătele nopţii îmi înfloresc în sânge.
Ploaia de spumă a beţiei
peste zidul însetat al sufletului meu se revarsă.
Sunt o stea lichidă.
Din ochiul invizibil al greşelii am curs:
de dorinţe era doldora noaptea
şi trupul cald al orizontului gol era.
Murmura ceva filonul alb de marmură verde al ierbii
şi cobora clarul de lună
treptele de-azur ale răsăritului.
Zânele dansau şi albastrul rochiilor
se făcea totuna cu poala cerului.
Murmurele
nopţii mă îmbătau.
Fereastra
visului cât de deschisă era
şi ea a intrat ca o
briză.
Acum, sunt
pe iarbă
şi o
adiere aleargă aproape de mine.
S-au
prefăcut în cenuşă bătăile inimii.
Cele-mbrăcate-n
albastru nu mai dansează.
Farul urcă
şi coboară încet.
Când ea ieşea pe
fereastră,
ochii săi
pierduseră un vis.
Drumul se
sufoca.
Ah! cu ce
voluptate
stâncile
au adulmecat-o!
O, far grăbit!
Până când te vei poticni
pe drumul
de spumă
şi plin de
melodii?
Murmurele
nopţii au tăcut.
Dansul zânelor s-a sfârşit.
Dacă doar nu cursesem pe-aici!
Când briza trupului ei
în întunericul nopţii s-a făcut nevăzută,
s-a îndepărtat farul de coastă.
Dacă doar nu cursesem pe-aici,
în patul
de iarbă al beznei!
Farul m-a
alungat.
Cum să mă
ridic?
M-am
agăţat de frigul ierbii.
Şi,
departe de mine, farul
în volbura
mării se scaldă.
DINCOLO
DE ZBOR
Uşa coliviei e deschisă
spre prospeţimea grădinilor.
Dar aripa s-a eliberat de mişcare.
Tentaţia ierburilor e inutilă.
Între pasăre şi zbor,
e uitarea aripii şi penei.
În ochii păsării,
e o picătură de viziune:
tulpina creşte, fructul cade,
schimbarea e tristă.
Lumina e pată de murdărie.
Mişcarea e pată de murdărie.
Plecarea e pată de murdărie.
Pasărea a rămas singură
în somnul aripilor sale.
Ochii ei se apără de lumina fructelor.
Cântecu-i întrece zgomotul crengilor.
Desăvârşirea ei face să tremure colivia.
Briza fracturează aerul:
se nelinişteşte uşa coliviei!
RUGĂCIUNE
Noi am străbătut lumina
şi am transcris câmpia de aur.
Noi am cules legenda
şi am aruncat-o, veştejită.
Aproape de nisip,
un soare umbros ne-a mângâiat,
ne-am luat un răgaz.
Pe malul întinsului râu al misterului,
am decapitat visele.
A venit un nor şi am închis ochii.
întunericul s-a fracturat, am văzut-o pe Venus
şi am mers în vârf.
O lumină a fulgerat şi ne-a găsit în rugăciune.
Tremurând, am plâns.
Surâzând, am plâns.
O aversă ne-a prins fără veste, ne-am căinat.
Întunericul a plecat, am atins uşor cerul cu capul
şi ne-am făcut demni de ceruri.
Am lăsat umbra în văi
şi am împrăştiat zâmbetul pe întinderea vidului.
Tăcerile noastre s-au întâlnit:
am devenit „noi”.
Singurătatea noastră s-a desfăcut până la grădina de aur.
Soarelui
îi era teamă de feţele noastre.
Am înţeles şi am
zâmbit.
Ne-am disimulat şi
am suferit.
Cu cât ne apropiam,
cu atât ne simţeam
singuri.
Am părăsit vârful:
Eu am coborât pe
pământ şi am devenit slugă.
Tu ai
urcat şi ai devenit zeu.
Traducere de GHEORGHE IORGA
