Ştefan DINCESCU
BUNĂ DIMINEAŢA, NOAPTE!...
POEM [1]
Să nu le perforeze bolile şi moartea,
o insuperabilă scamatorie, iubirile noastre
şi-au făcut lămpile mici, mai mici
decât ochişorii acestor greieruşi exprimându-se
într-o limbă inutilă, mai inutilă decât chiloţeii
preacuvioasei Mariana Buci-de-Fier,
cântând sub geamurile primăriei din Galaţi,
prin ’89, să reţinem, când iepuraşii noştri
s-au trezit închiriind nişte comozi gealaţi!...
De ce v-aţi primenit în sânge, efebilor
de elegie infestaţi?!... Mai ştiţi moriştile
encomiaştilor protocronişti peltici?...
Visând hipopotami şi rinoceri,
poemele îşi comandau ferestre de pitici.
Campaţi cu lupii, dincolo de suflet,
şi-au durat tălmacii noştri sucursale.
Întoarce-te, condeiule, în colivie
şi vezi-ţi de oiţele matale!...
Să dormiţi cu arma la picior!...
De-acuma viitorul se învaţă
snopit la tălpi cu joardele. Agale
de-acuma sărăcia raşchetează
portretele băşicilor sclipind în manuale.
Ce zigurate încleiate
din puricii pisicului megaloman
luna dărâmă, dezmăţată,
în visele scorţosului golan?...
În cerneala noastră, vlăguită,
arde limba unui diavol inedit.
Toţi manglitorii şi profeţii s-au uşchit.
Mai vin pe râuri îngeri congelaţi?...
Stă crima jimblă între fraţi
şi-o ţară – boarfă în talcioc!...
Puţind a boască dintr-un poloboc,
ne-a mai rămas o rânză din noroc.
Mai vin pe fluvii tambe, sceleraţi?...
POEM [2]
Viitorul s-a pripit de multă vreme:
borşuri lira suflă, se tot screme.
Faţa n-are fluturi să ne plângă,
clipa iepuri n-are să ne creadă,
vestea n-are ploaie să ne stingă,
somnul stele n-are să ne vadă,
râsul n-are gură să ne râdă,
mâna sceptru n-are să-nflorească,
ruga n-are piele să se spele,
coarne versul n-are să buşească,
rana şişuri n-are să răcească,
vise visul n-are să viseze,
ziua n-are scuturi să cuteze,
casa buturi n-are să cineze,
ziduri zidul n-are să conteze,
moartea sânge are să doneze.
Zuruind din icre, din speteze,
neamuri lira n-are să sculpteze.
POEM [3]
Sirena ambulanţei denunţă dimineaţa.
Te vezi bătrân, posomorât şi cârtitor,
încovrigat în cârpele metresei noastre,
pe care o sărută maidanezii pe gâtul
răsucit după modelul Paul Verlaine.
Tuleşte-o, prinţe! Azi danezii
cultivă barabule-n Elsinore.
Pe-aici laleaua-şi crapă strălucirea
de-un zid de care ne-ndoim c-ar exista,
deşi îi pipăim neruşinarea zgrunţuroasă,
de care voroviră cronicarii cruşiţi
de hămăitul de la Est. Mai vin
luminile din Est, din Vest?...
Mai urcă muştele pe Everest?...
„Aceste blânde palme mici de azi
sunt crimele mai mari de mâine”,
anunţă călimara din Gadara.
Toţi Mengeliştii îşi adoră ţărişoara
şi dai de-un câine-n orice pâine.
Sirena ambulanţei destupă dimineaţa
în care tot boscorodeşte papagalul.
Unde-i râul care seacă, Doamne,
fără să-ţi adape drumurile, calul?!...
POEM [4]
Agăţat de tobele druidului,
de câte ori sufletul meu a făcut trotuarul
pe străzile Bacăului, ale Romei şi ale Madridului?...
Mereu belit de utopiile din viaţă,
de ce zâmbea prostanul de Romeo
din bramburita lui privighetoare,
prea agramată, clandestină primăvară?!...
Ducându-vă sicriele la subţioară,
să şlefuiţi votive, testamente,
„oameni de bine” din stabilimente!...
Închişi în pivniţe, în castre,
să renunţaţi la pieile voastre, oameni
de şmirghel, oameni de plută!...
Niciun Mecena veacul nu-şi ajută.
Sub orele stângace, scunde,
se pregăteşte snoabă moartea de culcare,
iar Dumnezeu, blajinul ghirghilic, o face lată.
Mulgându-şi caprele Domniei Sale,
sub fagii îndoiţi cu primăveri, cu soare,
ne cheamă Tityrus la judecată.
Pe ce mai faci, von Mengele, prinsoare?...
POEM [5]
De câte ori Socraţii noştri
daţi cu rindelele lui Vodă, chiorâşul,
agramatul şi bâlbistul, de câte ori lătrăii
noştri cu buze istovite, băşicate
de-acizii laudelor şagrinate, de câte ori
menadele vărgate, cu busuioc
pe suflete frecate, de câte ori sutanele
slinoase, duhnind a şmecherie şi-a răchie,
de câte ori străjerii noştri, cei tipăriţi
pe muşuroaie de orbeţi, de câte ori năvrapii
noştri, scuipând sămânţă-n oale
cu peceţi, de câte ori dulgherii noştri,
de câte ori pisarii noştri, de câte ori
haidăii noştri, de câte ori zugravii noştri
strigară-n athanorul facerii pietroase?...
„Închideţi căşi, coşare, foişoare!... Închideţi
schituri, spiţerii!... Închideţi covălii, cetate!...
Închideţi catedrale şi ospicii!... Închideţi
Pitii, haruspicii!... Închideţi Lupul şi Scufiţa,
Omul cel negru şi Babaul!... Ştergeţi baboii,
linul şi guvidul, condeiul, candela,
covidul, moimiţa, noimele şi spiţa!...”
Îşi cântă şăici, poslete, izolete
casabilii bătrâni lemnoşi!...
Aceiaşi regi, acelaşi carcalete,
aceiaşi funambuli simandicoşi!...
POEM [6]
Citind complexul (care?...)
şi perplexul, nu glodurosul
suflet îşi ghiceşte sexul?...
De-o vară Faust gângureşte-n somn,
rozându-şi degetele vinovate
de umbra semnăturii înşirate
pe testimoniile unui histrion.
Cum latră visul cel mai negru
din berăriile impetuoasei toamne
în care îţi ascuţi plaivazul, Doamne!...
Cel mai sagace dintre proştii lumii
ce scrie pe coperta spumii?... Ce pune
„vagabondul exilat de zei” în ramă?...
Un guguştiuc brodat în decalogul zilei
se sperie că n-ar putea să zboare
pe ritmurile stelelor şi-ale zambilei.
Azi nicio dictatură nu mai doare?...
Se uită mâinele între picioare,
posteritatea pârâie în bălegarul din sertare.
POEM [7]
Lucrurile, Doamne, m-au urzit ciocnire!...
Mi-e teamă să le privesc. Poate văzul ucide.
Mi-e teamă să le ascult. Poate auzul ucide.
Mi-e teamă să le iubesc. Poate iubirea ucide.
Mi-e teamă să le pictez. Poate penelul ucide.
Mi-e teamă să le scriu. Poate peniţa ucide.
Lucrurile, Doamne, m-au lucrat psaltire!...
Ce mâine fi-va, Doamne, până mâine?!...
Ce mâine fi-va, Doamne, fără greieri?!...
Ce mâine fi-va, Doamne, fără mine?!...
Ce mâine fi-va, Doamne, fără creieri?!...
Ce mâine fi-va, Doamne, fără tine?!...
Ce mâine, Doamne, o să treieri?!...
Ce mâine fi-va, Doamne, fără mâine?!...
POEM [8]
Umbrela, lingura şi cana,
sâneaţa, sabia şi pălăria le-am dat
unui pământ nevrednic, unui pământ
spălat de orice soi de rugă, scoverga
de la dracu-n praznic, acolo unde ouă
nebunia şi scoate pui în parlament.
Ideile au scoarţele de fontă
şi sufletele de ciment.
Ce-ţi spune papagalul jumulit de vânturi
nu uită pana trimiţând mesaje
unor corăbii neieşite din cedrii noştri,
din pădurea noastră, pe care o pictează
tirania cu pensulele dumisale,
insomniace, mestecând în sânge
acum de îngeri, ieri de monştri.
Ne-au mai rămas trompeţii
unui câmp de luptă?... Treziţi-mă!...
De când am adormit, Marie?!...
De-acum să-mi fie moartea la chindie?...
De-acum vor mai veni colindătorii?...
De ieri ne-au şters
din catastif lampadaforii!...
POEM [9]
Altcineva îşi bea ceaiul la rădăcina
viziunilor noastre, altcineva face plajă
la rădăcina nenorocirilor noastre,
altcineva aplaudă la rădăcina urletelor noastre,
altcineva se abţiguieşte la rădăcina
răzmeriţei noastre, altcineva oxidează
la rădăcina capitulării noastre, altcineva
sare cu picioarele pe scalpurile noastre,
altcineva se pregăteşte pentru delirul mărilor
noastre, altcineva exersează pentru Penelopa
noastră, pentru întrebucile sale, coclite,
altcineva evidează cocoşii lui Socrate,
altcineva îşi incendiază hărţile şi corăbiile
din acvariu, din lighean, din borcan,
altcineva îşi incendiază catapultele şi turnurile
de apărare din pod, din chicinetă, din balcon,
altcineva satârul îşi şterge de sânge pe rimele
noastre, altcineva se iscăleşte pe catargele
naufragiilor noastre, altcineva îşi parfumează
demonii cimentaţi în sărbătorile noastre.
POEM [10]
Şomaj, paranghelie, faliment,
brancardieri, ventilatoare, izolete,
combinezoane, măşti şi amulete,
rezilienţă, pandemie, carantină,
scursori, jandarmi şi procurori,
vlădici, plătici şi vidanjori,
ferină ţară ţăndărind lumină!...
Spitale şi aziluri sparte de covid,
amenzi, corvezi şi ordonanţe
militare, conserve, macaroane şi orez,
Barcazul beat, puhavul calabrez,
mangleală, ciorditori, suicidari,
fasole, bulughene şi slănină,
printre prăzari şi-ntre zdrângari
plaivazul fanteziile-şi declină!...
Zăbrele, ambulanţe şi palestre,
bigoţi, demagogie, ignoranţă,
guvizi, ţepari şi hahalere,
excavatoare, gropniţe comune,
strigoi politici, manutanţă,
un Corn de vânătoare, anduranţă,
ţuicari, stipendii, chicinete,
un speech, sicari, oleacă de vrăbete,
erzaţ de nimburi, spârc de-o ţară,
ce bâlci de-o chioară primăvară!...
POEM [11]
Fără nume, Doamne, fără număr,
istoviţi, miraţi, disciplinaţi,
fără mângâieri şi fără de bocire,
primeniţi în saci de plastic, Doamne,
trec marii noştri ochi închişi,
fără preoţi, fără lumânare, Doamne,
de la Madrid şi până la Bacău,
din Sculăreţi şi pân’ la Roma!...
Fără nume, Doamne, fără număr,
trec servii noştri, nu-i boceşte nimeni,
vin bravii noştri cu plămâni topiţi,
fac reverenţele perfecte, îşi flutură
batistele şi-o iau de-a dreptul
pe mările tumefiate, pe oceane,
pe unde îşi deschid sipetul
gălăgioasele, avidele orcane!...
Fără nume, Doamne, fără număr,
cuptoarele silenţioase hulpave
îţi înghit afinii!... Azi – mătăsoase,
călduroase – strâmtează-şi togile
cretinii în parlamente puturoase!...
Nu-şi coace vârful spaima rădăcinii?
Nu-şi frânge poama insomniile tulpinii?
Au toate legile fărădelegi în case!...
POEM [12]
I
Toate secundele noastre
şi-au pierdut calabalâcul dumnealor,
toate metresele noastre
şi-au pierdut samovarele dumnealor,
toate credinţele noastre
şi-au pierdut tălăngile dumnealor,
toate cvadrigele noastre
şi-au pierdut spiţele dumnealor,
toate săbiile noastre
şi-au pierdut convivii dumnealor,
toate alambicurile noastre
şi-au pierdut Filipicele dumnealor,
toate statuile noastre
şi-au pierdut custozii dumnealor,
toate crucile noastre
şi-au pierdut elocinţa dumnealor.
II
De ieri toate catedralele noastre
ne-au expurgat toate oraşele noastre,
de ieri toate găleţile noastre
ne-au revocat toate fântânile noastre,
de ieri toate pânzele noastre
ne-au ranversat toate velierele noastre,
de ieri toate fluviile noastre
ne-au concediat toate mările noastre,
de ieri toate bastoanele noastre
ne-au cicălit toate azilurile noastre,
de ieri toate zidurile noastre
ne-au excizat toate cazematele noastre,
de ieri toate condeiele noastre
ne-au devalizat toate sufletele noastre,
de ieri toate muzele noastre
ne-au bricolat toate recviemurile noastre.
III
Vine mama şi răsfoieşte albumul gropilor comune,
ridică din umeri şi-o ia la sănătoasa,
vine trompeta şi răsfoieşte albumul gropilor comune,
ridică din umeri şi-o ia la sănătoasa,
vine Lunguţa şi răsfoieşte albumul gropilor comune,
ridică din umeri şi-o ia la sănătoasa,
vine scatiul şi răsfoieşte albumul gropilor comune,
ridică din umeri şi-o ia la sănătoasa,
vine muntele şi răsfoieşte albumul gropilor comune,
ridică din umeri şi-o ia la sănătoasa,
vine marea şi răsfoieşte albumul gropilor comune,
ridică din umeri şi-o ia la sănătoasa,
vine Dumnezeu şi răsfoieşte albumul gropilor comune,
ridică din umeri şi-o ia la sănătoasa.
IV
Mâinele pe care l-am aşteptat
nu este mâinele care s-a eviscerat pentru noi?...
Visele pe care le-am aşteptat
nu sunt visele care s-au damblagit pentru noi?...
Credinţele pe care le-am aşteptat
nu sunt credinţele care s-au prostituat pentru noi?...
Plaivazul pe care l-am aşteptat
nu este plaivazul care s-a recuzat pentru noi?...
Munţii pe care i-am aşteptat
nu sunt munţii care s-au învrăjbit pentru noi?...
Epigonii pe care i-am aşteptat
nu sunt epigonii care s-au jugănit pentru noi?...
Bocitoarele pe care le-am aşteptat
nu sunt bocitoarele care s-au grimat pentru noi?...
Morţii pe care i-am aşteptat
nu sunt morţii care s-au entuziasmat pentru noi?...
V
Astăzi bisericile noastre
stau cu uşile legate cu sârmă ghimpată,
astăzi săbiile noastre
stau cu uşile legate cu sârmă ghimpată,
astăzi prostituatele noastre
stau cu uşile legate cu sârmă ghimpată,
astăzi rugăciunile noastre
stau cu uşile legate cu sârmă ghimpată,
astăzi elegiile noastre
stau cu uşile legate cu sârmă ghimpată,
astăzi pamfletele noastre
stau cu uşile legate cu sârmă ghimpată,
astăzi ficţiunile noastre
stau cu uşile legate cu sârmă ghimpată,
astăzi statuile noastre
stau cu uşile legate cu sârmă ghimpată.
VI
Codrule, codruţule,
cât mai taci, pruncuţule?
Plânge-m-aş, brăduţule,
că spălatu-ne-a cu sodă
boaita lui Caragea Vodă,
de-am ajuns zaţul, prisosul,
umbra care-şi suge osul,
de-l vopseşte-n târg, la modă,
boarfa lui Caragea Vodă,
de primim (cu otuzbirul)
sbilţul, Cezarii, fachirul,
homicizii, jălbărime,
cântăciune, rugăciune,
dangăte, odăi comune!...
POEM [13]
Scrie atât: „o inimă bleu” – „o mare bătaie de cap”,
scrie atât: „egloge” – „nişte piei de jivine belite”,
scrie atât: „bunăstare” – „nişte cărucioare cu invalizi
de război”, scrie atât: „celebritate” – „o mocăniţă astmatică,
târându-se, de-a-ndoaselea, pe-o singură şină”.
Scrie atât: „asalt” – „o catapultă cu ouă de pitulice”,
scrie atât: „cutezanţă” – „nişte piroane bătute în aburi”,
scrie atât: „blândeţe” – „tigrul cu limba trecută prin frişcă”,
scrie atât: „solidaritate” – „o pilotă umplută cu mâţe”.
Scrie atât: „a venit primăvara cu metastaze de crezuri”,
scrie atât: „a venit primăvara cu acordeoane de stârvuri”,
scrie atât: „a venit primăvara cu academii de înjurături”.
Scrie atât: „a venit primăvara în nimburi de carcalete”,
scrie atât: „a venit primăvara în reverii de cianură”,
scrie atât: „a venit primăvara în pijamale de călău”.
POEM [14]
Noi am rămas pe-acilea
din pricină că nu am ghicit
că mai există şi alte iaduri mai protectoare!...
Voi aţi rămas pe-acilea
pentru că nu aţi ştiut să fiţi
şi alte suflete mai îndestulătoare!...
Nici bravi, nici poltroni, nici iloţi,
astăzi, congenerii mei de-o şchioapă,
este perfect pentru noi, toţi şi netoţi,
să ne cocoloşim într-o absenţă mioapă!...
Astăzi nu trebuie să vă mai lăudăm, iată,
pentru gulagurile voastre cele mai estetice!...
Astăzi nu trebuie să ne mai iertaţi, iată,
pentru urletele noastre cele mai inestetice!...
Şi-acum, iată, chiar de la mandea,
ultimul sfat iscusit: „Să nu uitaţi să puneţi
sare, cinteze şi fluturi în bucate!...”
Cât de poetic le potriveşte Dumnezeu pe toate!...
POEM [15]
Cineva îşi încalţă drumurile pe dos.
„E bine, e bine!...” Cineva îşi îmbracă
anotimpurile pe dos. „E bine, e bine!...”
Cineva îşi amanetează spărturile nădragilor.
„E bine, e bine!...” Cineva îşi rafistolează
statuia într-o bodegă. „E bine, e bine!...”
Cineva îşi ia armura, călimara şi calama
şi intră în baia comunală. „E bine, e bine!...”
Santa Maria, Pinta şi Nina se caţără pe Ararat.
„E bine, e bine!...” Porumbelul îşi umflă pânzele sale.
„E bine, e bine!...” Caii dau buzna, pârţâind,
peste Atlanticul amorezat. „E bine, e bine!...”
Cineva îşi ia armura, călimara şi calama
şi iese din baia comunală. „E bine, e bine!...”
Încotro, norocosule Panza?!... Încotro,
inocenţă?!... („Peniţa mâzgăleşte: un infern!
Sunt condamnat la chinul mâzgălelii?”)
„Înainteee!...”, strigă Montezuma dintre
maniile sale buhăite. „Înainteee!...”,
ţipă Columb dintre pânzele sale anchilozate.
„Înainteee!...”, urlă Musaios dintre boturile
sirenelor obturate anapoda. „Înainteee!...”
Malurile nu se mai zăresc de mii de ani,
poate că maluri n-au existat niciodată,
dacă toate interioarele îşi uzurpau exterioarele,
dacă toate exterioarele îşi devalizau interioarele.
„Înainteee!...”, zbiară peniţele rotindu-se
în beznă. „Înainteee!...”, răcneşte ziua cu maţele
întoarse pe dos, cu unghiile înfipte în osânza
sangvinarilor aţipiţi la prove. „Înainteee!...”
Pe lângă Santa Maria, Pinta şi Nina dansează
şipurile cu mesaje împopistrate. Nu are rost
să le înhaţi, să le deschizi, magistre Ahab!...
Privind icoanele din Scorniceşti,
de ce nu se-nchideau poeţii la prohab?...
Ce spune astăzi rumenul Moab?...
Ape lascive, hrăpăreţe!... Ape fugoase,
purpurii!... Ape corcite, certăreţe!...
Toţi cioflingarii dau cu sâc.
Vârste greţoase, biblii cu bâzdâc!...
Cineva îşi îmbracă sărbătorile pe dos.
„E bine, e bine!...” Cineva îşi prefaţează
Cântarea cântărilor din Bănie. „E bine, e bine!...”
Cineva îşi postfaţează Condeiul şi hahalerele sale
din Bacău. „E bine, e bine!...” Cineva umblă cu periuţa
de dinţi prin nările minotaurului. „E bine, e bine!...”
Cineva îşi îndeasă calapodul pe gât. „E bine, e bine!...”
Nu picoteşte Moby Dick, cârlionţatul,
în geamul Persiei din creşa de la Secu?...
Nu obosiră tobele, fligoarnele şi natul
să tragă puricele cu edecul?...
„M-am dezvăţat să mai trăiesc
printre pitici” înfofolind aricii în arnici!...
POEM [16]
Această noapte a venit pe nepusă masă!...
În cana cu apă îşi spală grijile sale,
sub ţestul de pâine îşi coace boroboaţele sale,
în laptele vacii îşi odihneşte nedreptăţile sale,
în cărămizile templelor îşi bolboroseşte ruinele sale.
Această noapte a venit pe nepusă masă!...
Fătului din ou îi răsuceşte gâtul şi gândul,
şarpelui casei îi retează capul c-o lovitură perfectă,
icoanelor noastre le scoate ochii cu ochii de tigru
şi-n pieţele Băniei îşi schimbă talanţii pe muşte.
Această noapte a venit pe nepusă masă!...
Nu ştiu dacă îţi pune cuţitul la gât, dacă îţi taie
respiraţia cu „trestii de sticlă”, dacă îţi smulge
dinţii din bolboroseala tribunei, dacă îţi lipeşte
inima cu prenadez, dacă îţi vizitează
puţoii rotunzi şi fiicele oable, Adame!...
Această noapte a venit pe nepusă masă!...
Pe uricele noastre
îşi plimbă degetul Mefistofeles.
Oamenii s-au împrăştiat, parcă bătuţi cu păleaţa,
geamurile afişează orbire, uitare şi ură,
uşile mai asamblează umbre de clampe,
iar tobele anunţă defrişări masive.
Ţara s-a transferat la pompele funebre,
vasăzică perfecţiunea şi-a împlinit
„toate profeţiile politice”.
POEM [17]
Să te închini în faţa mea,
„dădacă literară”, dar nu uita
să te închini, regeşte, şi-n faţa langurosului
bujor ciupind scatiul dogorind în seră,
şi-n faţa bicului stropind miriştea,
şi-n faţa iepuroilor mezdrind un vişin,
şi-n faţa lunii adăpând restriştea,
şi-n faţa scroafei molfăind vălăul,
şi-n faţa lui Villon sfinţind bulăul!...
Să te închini în faţa mea,
„poşircă literară”, dar nu uita să te închini,
mâţeşte, şi-n faţa şoricelului păpând slănina,
şi-n faţa pâinii tale aburinde,
şi-n faţa vinului bolborosind în leică,
şi-n faţa rândunelelor de pe suveică,
şi-n faţa câinelui lingându-şi cotolanul,
şi-n faţa mâţei călărind olanul!... (Uitându-şi
genele-n fântână, mai ies nălucile
din alambic de-o săptămână?...
Mai vin colindătorii morţilor alpestre
să-mi scoată păuniţele din bezne, când
inspiraţia îşi dă cu pioleţii peste glezne?...)
POEM [18]
Toate dinastiile s-au dus pe Apa Sâmbetei, mamă!...
Toate eşafodurile s-au dus pe Apa Sâmbetei, mamă!...
Toate autodafeurile s-au dus pe Apa Sâmbetei, mamă!...
Toate ordaliile s-au dus pe Apa Sâmbetei, mamă!...
(Până mâine se vor limpezi toate luptele noastre.
Până mâine vom plăti, cu vârf şi îndesat,
obrăznicia de-a fi rămas prea noi înşine.)
Toate provinţiile s-au dus pe Apa Sâmbetei, mamă!...
Toţi gladiatorii s-au dus pe Apa Sâmbetei, mamă!...
Toţi inchizitorii s-au dus pe Apa Sâmbetei, mamă!...
Toate Giocondele s-au dus pe Apa Sâmbetei, mamă!...
(Până mâine vom deveni eroi cu jumătate de normă.
Până mâine orice poem va divorţa de peceţile noastre.
Până mâine orice piatră va traversa profeţii de staniol.)
Toate Pitiile s-au dus pe Apa Sâmbetei, mamă!...
Toţi lampagiii s-au dus pe Apa Sâmbetei, mamă!...
Toţi tromboniştii s-au dus pe Apa Sâmbetei, mamă!...
Toţi escapiştii s-au dus pe Apa Sâmbetei, mamă!...
Toate Armadele s-au dus pe Apa Sâmbetei, mamă!...
(Până mâine voi ajunge ultima hemoragie a Parnasului.
Până mâine va ieşi din cuptorul lui Paracelsus şoricelul
c-un singur picior. Până mâine v0i fi cenuşa lui Montezuma.)
Zi de zi jurămintele tale îşi fac trepanaţie,
veacule, dragule!... Noapte de noapte legile tale
îşi sărută diavolul în cerul gurii, veacule, dragule!...
(Noi suntem poveştile poveştilor voastre.
Luaţi-ne-acasă!... Noi suntem ficţiunile
ficţiunilor voastre. Luaţi-ne-acasă!...
Noi suntem credinţa credinţelor voastre.
Luaţi-ne-acasă!... Noi suntem bocitoarele
bocitoarelor voastre. Luaţi-ne-acasă!...
Noi suntem scăldătoarele scăldătoarelor
voastre. Luaţi-ne-acasă!... Noi suntem
crucile crucilor voastre. Luaţi-ne-acasă!...)
Când la apel fantasmele o cheamă,
ce strigă bătrâneţea pardosind aziluri
într-o provinţie cu nazuri de aramă?...
Ce urlă anii jecmănind iluzii, mamă,
ce suflet este trainic să asculte?!...
Vine veacul, morfolit, la judecată
şi primeşte sulte după sulte.
Nu sunt toate statuile nişte insulte?...
POEM [19]
Ce fiară, Doamne, umblă prin lume?!...
Nu ştie piciul acesta, care înnebuneşte
cu trişca în gură, nu ştie pălăria aceasta,
care fraternizează cu toate cărările,
nu ştie oratorul acesta, care îşi astupă
tinereţea cu pietricele, nu ştie muierea aceasta,
mai clocotită decât un alambic oltenesc,
nu ştie bătrânelul acesta, picotind în balcon,
cu mâţul Zavaidoc şi cu Şeherezada pe genunchi.
Ziua dă cu gălbenuş de clopote pe turte.
De ce oftează Zubaida din rărunchi,
iar viitorul are gloanţele amar de scurte?...
Trecând peste gâtlejul ghepardului bolnav,
nu ştie ora ce seară o aşteaptă pe după colţul
bătrâneţii noastre. Ce li se-ntâmplă măştilor
arzând pe chipurile-nchipuirii noastre,
agreste, pirpirii şi erodate?!...
Toate condeiele se jură, doică mare,
că şi-au lărgit cărările din astre!...
Încercănate, moleşite, izinite,
nopţile s-au înţepenit într-o singură zi.
O prepeliţă a căpuşilor din rouă
să-mi fie viaţa vidului de vizavi?...
Ce fiară, Doamne, umblă prin lume?!...
POEM [20]
Sfidând cnemidele şi casca,
ne-am căţărat pe-un munte mai înalt
decât viitorul celui din urmă gurist
de la Bârca, de la Sârsca, de la Dolhasca!...
Iată-ne învingători, Alexandre!...
Ce ieftin se vindeau albumele unui turist
cu pandalii de faraon!... Sub cerul cazon,
ne râzgâiam cu săndăluţele, din ’71,
scâlciate. Un derapaj naţional!...
Pe sub blacheurile imnurilor tandre
puţeau luminile a rumeguşuri de Canal.
Iată-ne învingători, Alexandre!...
Am cărat, timizi, în spate
nu tărtăcuţele lui Sisif, narcomanul,
nu besactele cu micsandre, nu cintezele,
ciocârlanul, ci muşiţa de scamatori
pe care-i dichiseau măicuţele cu epoleţi,
de care ne loveam învineţindu-ne pruncia
jucându-se, în Văile Sidim, cu nişte pioleţi.
Într-o provinţie cleioasă priponiţi,
intoxicaţi de papagalii cocoliţi,
iată-ne învingători, Alexandre!...
19 MARTIE 2021
POEM [21]
I
Singurătatea umblă de mână cu tăcerea
pe străzile Bacăului. Singurătatea umblă de mână
cu Fiii alambicului pe malurile Desnăţuiului.
Singurătatea umblă de mână cu insomniile pe străzile
Romei. Singurătatea umblă de mână cu rudiarii
Craioviţei pe malurile Tibrului. Singurătatea
umblă de mână cu restriştile pe străzile Parisului.
Singurătatea umblă de mână cu Albatrosul
pe malurile Senei cotcodăcind în jupoane de absint.
Singurătatea umblă de mână cu tăcerea
pe străzile Madridului. Singurătatea umblă
de mână cu Guernica pe malurile Guadalquivirului.
Singurătatea umblă de mână cu Balerca
de Amontillado pe străzile Richmondului.
Singurătatea umblă de mână cu fanfara
Firelor de iarbă pe malurile Potomacului,
pe-acolo, Diogene, pe unde spiţa bravilor strigă:
„Lasă poeţii pierdutelor glorii ale istoriei
cu trenă sclipitoare, lasă legendele lumii feudale,
triumfuri de regi, robia şi cástele, întoarce-te
spre lumea care vine, ursită viitoarelor
victorii – şi dă uitării lumea retrogradă,
las-o în seama barzilor obscuri; târască-i dânşii
cântecele leşinate pe trena-i sclipitoare.”
Singurătatea umblă de mână
cu fachirii pe străzile nefericirilor noastre.
Singurătatea umblă de mână cu bocitoarele
pe străzile gloriei noastre, pe care de-atâta tăcere
bocancii trupeţilor se lipesc de asfalt.
(O bujdulă de fier. O uşă de fier.
O fereastră de fier. O plapumă de fier.
O gură de fier. O căciulă de fier.
O mână de fier. O mănuşă de fier.)
Ce singură se simte pe străzi singurătatea!...
Ce sigură zâmbeşte lumina peste vămi!...
Ce singură flanează o plagă printre săbii!...
Ce sigură tronează o iarnă peste vrăbii!...
Ce singură scandează peniţa printre scămi!...
Ce sigură se simte o inimă în fluturi!...
Ce singură se schimbă mârţoaga pe sub scuturi!...
Ce singură se simte trompeta între greieri!...
Ce sigură se plimbă maceta peste creieri!...
Ce singură, mărire, de inocenţi te scuturi!...
(O rimă de fier. O beznă de fier.
Un Pegas de fier. O togă de fier.
O mare de fier. Un peşte de fier.
O Itacă de fier. O rugă de fier.)
Iată, cântecele noastre: o fereastră
cârpită în ziduri!... Iată, cântecele noastre:
nişte albine injectate cu beznă!...
Iată, cântecele noastre: o tobă
maltratată de nişte fulgere bigote!...
Iată, cântecele noastre: nişte rindele
şlefuind faraonii!... Iată, cântecele noastre:
nişte lăcuste tăiate cu satârul!...
Ce singură luceşte credinţa dintre ziduri!...
Ce singură plesneşte în bâlci posteritatea!...
Ce singură bălteşte speranţa pe sub riduri!...
Ce singură trosneşte în mări eternitatea!...
II
Până la urmă fiecare
se pricopseşte cu insuliţa şi cu papagalii săi,
cu undiţele şi cu peştişorii dumisale,
aidoma duhovnicului pricopsindu-se cu bolile
şi cu viciile infantelui a cărui sabie ne-a fost
(pardon!...) o japiţă devotată, poete!...
Până la urmă fiecare
dezmembrează copilăria fiecăruia,
până la urmă fiecare
eviscerează viitorul fiecăruia,
până la urmă fiecare
trepanează creierul fiecăruia.
Până la urmă fiecare
se înarmează cu ura fiecăruia,
până la urmă fiecare incendiază cioarecii
pămpălăului Ahile, care de veacuri
îşi cam face nevoile pre sine însuşi.
Până la urmă fiecare investeşte
în frânghia şi în săpunul său,
până la urmă fiecare îl poartă
în cârcă pe fiecarele său, până la urmă
fiecare îşi face din gloria literară
o pensulă pentru vopsitul scuipătoarelor
din primăriile în care se pedalează
pe-aceleaşi biciclete cu roţile pătrate.
Până la urmă fiecare dă buzna,
măcar o singură dată într-o viaţă de câine,
în Pensiunea Dina din 1985, acolo unde
damful expatrierii îmbătrânea macaroanele
din farfuriile disidenţilor cu zurgălăi sub pălărie.
Pe-acolo, bunii mei fii, moartea investea
în garoafele de staniol din care miliţienii balcâzi
îşi făceau sorcove!... Pe-acolo, taciturnii mei fii,
întunericul se încâlcea în romanele şiroind
prin gaura cheii!... Pe-acolo, pirpiriii mei fii,
utopiile îşi strângeau, de boaşe, amfitrionii scheletici!...
Până la urmă, bravii mei fraţi,
fiecare vreme îşi are calpuzanii şi cizmăruşul ei!...
Până la urmă, năbădăioşii mei fraţi,
fiecare generaţie îşi împlântă briceagul
în heruvimii săi apatrizi!... Până la urmă,
trăncănitorii mei fraţi, fiecare inocenţă
îşi pensează sprâncenele într-o casă de atrizi!...
Până la urmă, vrednice Pedro, zdranc!...
nişte Mâţe pe soclu, până la urmă, poete,
pleosc!... nişte cupole în mâluri, până la urmă,
băiete, huştiuliuc!... nişte bulendre în scoc,
până la urmă, Alexandre, ţâşti!... nişte
demoni prin suflet, până la urmă (păzea,
Merişor!...) de-o viaţă plaivazul ia foc.
POEM [22]
Îmi subţiază focul metehnele din flaut,
lăsându-mă pojghiţă, translucid,
pe când buştenii-şi caută o altă mare
pe malul unui pârâiaş rotund,
lucind printr-un inel din ghicitoare.
De când ne-am învăţat să bem de cucută,
zăcută mamă,-n veghe de răsură,
betoanele oraşului împuşcă ură!...
„Nu «pantofarul» şi-a înfipt blacheurile-n noi?”,
întreabă tâmpla poetului muşcând făptură
din caldarâmul martelat de ploi.
Doar un mârtan şi un sticlete,
la geam jucându-se-n agud,
reformulează panorama pe-ndelete,
când „stau pe trepţii vântului” zălud.
Pe lumea cealălaltă mă aud vrăbete
suflând în corn de vânătoare.
Mă cheamă numenele din izvoare
într-o cetate bosumflată să mă-ntorn.
De-acuma splinul calcă zeii în picioare,
de-acuma răcăneii scârţâie la unison:
„Mai suna-vei, dulce corn?!...”
Se vrea orice boldei marsúpiu cu licorn.
POEM [23]
De-acum daţi-i Cezarului
toate câte sunt ale Cezarului!...
De-acum daţi-i pietrei tărtăcuţa
care este a pietrelor voastre!...
De-acum daţi-i lacrimii căpăstrul
care este al lacrimii voastre!...
De-acum daţi-le câinilor toate
câte vă pătează sufletul neîndemânatic!...
De-acum daţi-i cuţitului toate
câte sunt ale cuţitului vostru!...
De-acum daţi-le cizmelor precizia
şi alifiile cizmelor voastre!...
De-acum daţi-i Poppaeei
cenuşa tiribombelor voastre!...
De-acum bisericile noastre
au uşile îngheţate în lacăte. De-acum
bisericile noastre au ferestrele
astupate cu izmene. De-acum
bisericile noastre se culcă în paturi
de campanie şi se trezesc în paturi
de spital. De-acum bisericile noastre
au botniţe şi bezne comune.
Ce singură
scânceşte în saci posteritatea!...
Ce singură cârmeşte în morţi eternitatea!...
POEM [24]
Azi cântecul făr’ de ventuze
nu-şi mai găseşte ancora pe-aceste veliere
plutind fără vreo mare-n custodie
între tăcere, Doamne, şi-nviere!...
Azi sufletul cel rătăcit în noduri
nu-şi mai găseşte lupul râzgâiat,
din fabulele voastre cele mai isteţe,
stropşite-n paginile altui Ararat!...
De-acum privighetorile neputincioase
nu-şi mai găsesc statuile în pieţe,
pe unde îşi aprinde candela minţitul
pe care-l tipăresc pe solzi de aur
aceleaşi Majestăţi sfădite cu sfinţitul!...
Azi anotimpul cel mai searbăd
în nimb nu investeşte niciun sfanţ.
Cum vine versul tămâind abisul
şi-un vis în pantofiorii săi de glanţ!...
POEM [25]
Ce pârţuri trage toba mare,
snopită de limbricul cocoşat,
de baragladina stâlcită!...
Acolo golurile dintre creieri
se fuduleau şi burduşeau muzeul.
Acolo trădătorii cu miros de lapte
pe calapod îşi lăbărţau trădarea.
Acolo pingelarii, soitarii
ciupeau arginţii dictaturii.
Acolo inspiraţia-şi da duhul,
scuipată în urciorul cu tărâţe.
Acolo haita îşi da ortul popii
muşcând goglezele unor meduze.
Vădanii viselor, goldanii,
prin gămălia acului de la chimir
pe-acolo îşi treceau şoldanii.
Cum v-am spălat ciubotele cu mir!...
POEM [26]
Laudă vouă, măşti ale luptei,
ale înfrăţirii şi ale învierii noastre!...
Laudă vouă, măşti ale suferinţei,
ale oboselii şi ale salvării noastre!...
Laudă vouă, măşti ale bucuriei,
ale uitării şi ale amintirilor noastre!...
Laudă vouă, măşti ale visării,
ale poeziei şi ale gloriei noastre!...
Laudă vouă, măşti ale bătrâneţii,
ale tinereţii şi ale copilăriei noastre!...
Laudă vouă, măşti ale magherniţelor,
ale azilurilor şi ale pivniţelor noastre!...
Laudă vouă, măşti ale capitulării,
ale izoletelor şi ale ţarcurilor noastre!...
Laudă vouă, măşti ale beznei,
ale frigului şi ale angoaselor noastre!...
Laudă vouă, măşti ale insomniilor,
ale epuizării şi ale privighetorilor noastre!...
De mâine morţii noştri, răscoliţii,
nespovediţii, nescăldaţii şi neplânşii,
certaţii, zgribuliţii şi brumaţii,
în negri saci de plastic recoltaţi,
cu trandafiri, gherghine şi lalele
vor reveni la uşa voastră,
sârguincioase măşti ale iluziei de-a fi
bojogii unui cântec destupat!...
De mâine morţii noştri, amorţiţii,
de mâine morţii noştri, istoviţii,
de mâine morţii noştri, gârboviţii,
de mâine morţii noştri, sclipuiţii,
de mâine morţii noştri, rătăciţii,
vor încolţi din limpezimea voastră,
vor înflori din pietatea voastră,
vor străluci din veghea voastră,
vor hoinări prin carnea voastră!...
Voi, măştile agapelor din cataclisme,
voi, măştile goglezelor din turgescente isme,
picioarele să le spălaţi, cu sufletele
să le ştergeţi binişor, până lumină,
Doamne, va ţâşni din ele!...
S-au înnodat boscarii pe zăbrele?...
Cum clipocesc nevrozele în iele!...
POEM [27]
Ce-ai făcut, Doamne, cu fragedele, strălucitele
pagini ale închipuirii noastre veşnic borţoase?!...
Azi în dizgraţie căzută, că nici păduchii
n-o visează, dar ieri bătută-n pietre preţioase,
trăgea niţel, din când în când, şi lady la aghioase?...
Ce-ai făcut, Doamne, cu mototolitele noastre
jitioare în care maicile îşi speriau ploduţii
cu Lupul manglitor, cu Omul negru,
cu Babaul?!... Ieri crezurile îmi lau maul.
Ieri ora, sfârâind pe-o etajeră, îşi încreţea
secundele între sprâncene. Ieri utopiile,
destrăbălându-se prin stele, mă iscăleau
pe geamanduri, pe prove, pe carene.
Ce-ai făcut, Doamne, cu neobositele noastre
cupole sub care mai trăgeau sfinţiile cu ţoiul?!...
Ieri diaristul şi-aţipea puţoiul cântându-i,
seara, la ureche: „Lună, lună nouă, pâinea
rupe-o-n două şi ne dă şi nouă, cu salam cu soia!”
Bătătorind credinţa burţii goale, când ne lovea aceeaşi
streche, lucrându-şi scrisa pe arină, ieri bătrâiorii
(scrijeliţi pe ziduri) îşi cocoleau restriştile,
captura. Chiar pietrele ştiau să strige „Uraaa!...”.
Ce-ai făcut, Doamne, cu încâlcitele noastre
epistole în care surogaţii mă iubeau cu anasâna
pe limba Craioviţelor amorfe?!... De când pe Desnăţui,
Mărite, îşi recoltau juveţii foametea în corfe?!...
Ieri ursul îţi servea, bibane, de spovednic
şi de model bravurii strecurate prin sârmăriile
confiniilor brevetate!... Ieri sicofanţii ne munceau
cu otuzbirul, breji călărind casidele dezaripate.
Ce-ai făcut, Doamne, cu zbanghiul ăla,
pe limbă scăpărându-i, zgrunţuroase,
bruftuluite întrebările câinoase, de amorţea
în scutecele sale pantofarul, pe care îl prostea
o naţie prostită, dusă la zdup cu zăhărelul?!...
C-un deget perforându-şi repondenţii,
trişori sub dinastia falşităţii, vestea surdacilor
poemul Întoarcerea barbarilor la cină,
pe când muscalii se dădeau în vânt
după fierbinţile gogoşi din Scorniceştii Noi
din care se umfla o troglodită rădăcină
cântându-şi mărunţişul la oboi.
Ce-ai făcut, Doamne, cu pospaiul nostru?!...
Ce-am făcut, Doamne, cu suspinul nostru?!...
Ce-ai făcut, Doamne, cu netraiul nostru?!...
Ce-am făcut, Doamne, cu neplinul nostru?!...
Opaiţul nu cheamă năpasta altui rostru.
POEM [28]
Se făcea că stoarsă bătrâneţea
abia îşi înnoda şireturile tinereţii sale.
Se făcea că Demostene îmbrăcase străvechiul
mieunat de pisicuţă. Se făcea că Menelaos,
Hector şi Ahile se încinseseră la o miuţă.
Se făcea că zarva epoleţilor crăpase
în chicinetele vaganţilor scurtaţi cu drujba,
că un ghepard, sfinţindu-şi slujba, scobise
iezişorii printre dinţi, pe străzile bucureştene
lămpaşele că-şi inventau posteritatea,
Poppaea că-şi ungea întrepicioarele cu mir,
o pălărie că-şi uitase năucă tărtăcuţa
în talcioc, plaivazul că înnebunise
pe la congresele cu damf de cazacioc.
Se făcea că muzele umblau cu şişurile pe sub fustă,
măcelarii că-şi ştergeau satârele pe Caligrame,
îngerii că se uscau în parii dictaturii, că talpa
filfizonului Attila îţi ostenea pe cerul gurii.
Se făcea că împuşcatul nostru făcuse
altă şmecherie şi hopa!... iarăşi în picioare,
de-aceea jilţuri împănate cu pişălăul bolşevic,
de-aceea viitorul ţuşti! pe trepiedul muşiţei
împurpurate, de-aceea gloria venind în rate,
de-aceea Diotima îşi golise buhaiul,
pintenii şi baiul, de-aceea Hannibal
mergea călare, făcând baloane de săpun,
cu paiul, de-aceea elefanţii dumisale
suflau în nişte piculine de care se cruceau
toţi piromanii, de-aceea îşi punea la sare
istoria memoria şi monomanii.
Se făcea că surdă bătrâneţea
abia îşi încălţa cipicii tinereţii sale,
de-aceea sufletelor peticite
le plagiam când bocetul înalt,
când soclurile cele mărunţele,
de-aceea ciunga, aprigă, din Milo
vindea lăptuci, lăţei, prezervative
pe străzile cu belferi şi căţele,
de-aceea sfinţii şi miliţienii, bătuţi
cu „săndăluţele” Academiei peste cap,
se tot dădeau pe tobogane cenzurate,
de-aceea calicimile şi-au prezervat
gâlceava Saturnaliilor expandate.
POEM [29]
Cine mi-a zis istoria că se repetă,
dacă în post vom moţăi, bieţi soldăţei
de staniol?... Dacă istoria, prâsnel, este
în ou şi dacă pasărea se pregăteşte de clocit,
să se repete, soră mare, ce nici fi-va?!...
Ce filfizoni vândură, la tarabă, palavre
cu palavre înnodate, de-am căpiat, socratici,
bătând toba înţelepciunii date la sucală?...
Cine-şi dădu candoarea pe sub masă,
stuchindu-şi oratorii şi prăsila?...
Cine răcni făcăluindu-şi ignoranţa?...
Cine moşi poemul zimţuit cu pila?...
Uscându-se în spaima ghiurghiulie,
pe care şi-o tocmeşte ficţiunea cariată,
cine îţi simte rădăcina, Doamne, neputincios,
peltic şi inutil, de nu îşi merită
nici epitaful rescris pe-o rouă din april?!...
Să nu azvârli mărgăritare în cocina
mangaliţei, poete!... Şi dacă sabia o scoţi,
juvete, din dragoste de sabie pieri-vei!...
Orice poem îşi are naşul său, băiete!...
Cum le brodeşte Pedro chiar pe toate?...
Deasupra spaimei care scrie, plătind tribut
delirului nostalgic, aşteaptă sabia cea neagră,
pe care o ascute pingelarul venit pe Dâmboviţa
cu ligheanul. Ce scrijeleşte-n colivie liceanul?...
Nişte nebuni dădeau într-un nebun mai bun
cu gogoneţele aplauze stricate, de-i tot sărea
sărmanului căciula de pe ţeastă
şi râmele din ploscă, ofuscate!...
Cum ai ghicit, năvlegule,
ai şi uitat că-i ficţiunea roi mitraliat?!...
Îmbrobodit mi se arată ceasul,
mi-apasă pe vecernie secunda,
iar moartea-mi lăcuieşte glasul
şi-mi suflă-n sihăstrii Amalasunda!...
Dă-mi, Doamne, ţâfna unui greier
înnebunind întâietatea!...
Nu miaună ghepardul renegat?...
Nu dă în speech pustietatea
fierbându-şi hulubiţele pe Ararat?...
POEM [30]
De când, poete, ne-am închis într-o cetate
în care bate molima cu maiul?!...
De când, băiete, hoinăreşti pe străzi
în timp ce pe scriptoriu zace umbra ta,
în timp ce jecmăneşte petulanţa limbii
acelaşi trandafir îmbobocind din ţâţa lui Ahile?!...
De când, gheparde, ne-am poprit într-o cetate
în care trage zacerea cu reteveiul?!...
De când, ghizdave, lăiniceşti printre destine
în timp ce Papa căftăneşte dragaveiul,
în timp ce Diotima călăreşte mâţe,
în timp ce Loreley îşi iroseşte gazul,
în timp ce sabia se frânge în tărâţe,
în timp ce Vodă-şi zbânţuie barcazul?!...
Unde-i clondirul de la Boca, soră mare,
pe care l-a umplut sfârleaza blondă
cu bezele, când pe Terpeziţa veneau
de-a valma pirogile cu piţigoi, cu turturele?!...
Unde-i stăpânul revărsat al cinei,
primindu-şi fericinţa-n rate,
fierbând cocoşii-n sosuri de cucută
aidoma irositului, hirsut, Socrate?...
Pe unde şi-au plimbat chiticii necredinţa?...
Unde-i abacul nostru, scorojit, priinţa?...
Unde-i pizdelniţa de la Bacău, nu şcoala
greilor, Ştefane, când limbricuţul
cocoşat şi rablagită koka, prea lăptoasa,
mergeau la haita pesedistă
să-i fure icrele din blidul cu făsui?!...
Numai prostia fată câte zece pui?...
Ce-i povesteşte nopţii homicidul?...
De când, moşnege,
dai cu banul într-o răspântie
în care nu mai auzi decât tăcerea
cum îţi goleşte gândul cu ulcica?!...
Toţi îngerii ajung la mititica!...
Disciplinaţi, împiedicaţi în şoapte,
vin morţii noştri cei mai proaspeţi,
ducând pe targa braţelor subţiri
pe morţii care, Doamne, am rămas
de-aseară, ciuciţi într-o poveste
cu trei inimi, de care s-au cănit dulăii,
la care pârpolirăţi fătălăii!...
Nu faraonii şi-au iubit
doar nătărăii, Ionel, Ionelule?!...
POEM [31]
Ce noime-o fi având istorioara asta,
intraductibilă, impie, mată,
pe care mi-o şoptiţi de când eram sugar
sclipind într-o provincie ambarasantă?...
Azi bătrâneţea freamătă, palmată,
francheţea face trotuarul, călcând
(şontâc-şontâc!...) pe-o sticlă sfărâmată.
Când noaptea-şi pârpăleşte guşterii pe case,
mă uită cine la ospeţe siropoase?...
Ce noime-o fi având istorioara asta?...
Răspundeţi, voi, Cezari hirsuţi,
cu ochii prelungiţi în bocet perisabil,
înghesuiţi într-un prosper blestem!...
Prin botul fiarelor, din paradis, vă chem.
Când o sămânţă era Eva într-o schiţă,
Adam sămânţă când era, iar insistent
târâşul verde – o „dădacă literară”,
cine strigat-a născocindu-şi greaţa?...
O molie răspunde, şugubeaţa, „’neaţa!”
şi vă înnoadă rutul, lacrima, sărutul.
Se-aude peste ape cnutul
lui Caron împingând bărcuţa.
Mai dă-te, neamule, de-a huţa!...
Toţi juncii ţi-au stropşit căruţa.
Ieri ziua, noaptea nu-şi ziceau pe nume.
Ieri veacurile, ceasurile şi minutul
erau aceeaşi năclăire: promisiuni, pomană
şi iluzii, aceeaşi comedie cu sclipici,
acelaşi gogoşar umplut cu scârnăvii,
acelaşi steag rotit în boarea unui sânge
ţintindu-şi barbaria-ntre sprâncene.
Azi şarpele îşi lasă capul pe butuc
şi leii îşi masează maidanezii
de prin budoarele vrâncene.
La soarele prostiei mă usuc
şi-mi înţolesc, în togă, chiţoranul.
Ce noime-o fi având istoria aceasta,
pe care nu dă o piţulă beţivanul
cu pietre dând în geamurile lui Ahile?...
Ţi-au mai rămas, vecie, vreo trei zile!...
POEM [32]
Dacă moartea vine cu o mână-ntinsă
de-un copil c-o ţâţă clipocind în gură,
ce-ţi dictează somnul, hei, magistre?!...
Cine trage plângerea din sistre?...
Dacă moartea vine cu o mână-ntinsă,
ce să fac din veghea ta, chilie?!...
Ce să fac din scuzii tăi, trufie?!...
Ce să fac din toga ta, scapete?!...
Ce să fac din voga ta, poete?!...
Dacă moartea vine cu o mână-ntinsă,
ce să fac din biciul tău, cojane?!...
Ce să fac din gheara ta, lupoaică?!...
Ce să fac din dracii tăi, puştoaică?!...
Ce să fac din aşii tăi, iorlane?!...
Ce să fac din Loreley, din Ane?...
Dacă moartea vine cu o mână-ntinsă,
ce să fac din pâinea ta, samaritene?!...
Ce să fac din vârşele răsăritene?...
Ce să fac din şuţii tăi, posteritate?!...
Ce să fac din muţii tăi, eternitate?!...
Dacă moartea vine cu o mână-ntinsă,
ce să fac din merişorii tăi, Adame?!...
Ce să fac din escapism, Isuse?!...
Ce să fac din maieutică, Socrate?!...
Ce să fac din Pegas şi din Muze?...
Mi-s Orfeu şi Hermes sterpe călăuze.
Dacă moartea vine cu o mână-ntinsă,
de-un copil c-o ţâţă clipocind în gură,
ce să fac din tribul tău, ghizdave?!...
Ce să fac din utopiile bolnave?...
Ce să fac din râpele moldave?...
Ce să fac din clovni, din dave?...
Luminile mă nasc pe apucate,
când delatorii se dihocă.
De nălucire marea se sufocă.
Nud cântecul nu vrea să mi se-arate!...
POEM [33]
Din grea neştiinţă ştiinţa cumpărându-ţi,
tu, puţintică făptură fără de numele tău,
fără de sângele tău, fără de oasele tale,
te-ai zbenguit cu suliţele noastre, cu platoşele
lui Ahile, mitomane, coclind în veacurile
monomane!... Talangă la gâtlejul unui rostru,
tu, puţintică făptură fără de numele tău,
fără de sângele tău, fără de oasele tale,
te-ai fălit cu botniţa şi cu juvăţul nostru,
cu bubele vociferând pe străzile Gomorei
în marş de „săndăluţe doctrinare”!...
Roz clopot delirând într-o cetate oropsită,
tu, puţintică făptură fără de numele tău,
fără de sângele tău, fără de oasele tale,
cât mai imiţi diformul din taverna lui Ulise?...
Înţepând tăcerile foşnind în paraclise,
cât mai filmezi cocoaşele Giocondei?...
Cât investim în coţcăriile facondei?...
Tu, puţintică făptură fără de numele tău,
fără de sângele tău, fără de oasele tale,
de care fug ca dracul de tămâie editorii,
pistil de o vendetă cu rime inflamând
apendicele dictatorilor ducând în lesă
o sfântă „curte de mişei”, metresă,
întoarce-te-n nefiinţele fiinţării tale,
muşcând din gheara cântecului ucigaş!...
Poete, frecător de mentă-n alte ceruri,
tu, surdo-mutul ciuruit cu nenorocul nostru,
tu, bubuind în vraiştea din naţii, te uită
în albumele-nvelite în pieile de puradei
vâslind într-o prosperă cruciadă!...
De când imploră Caron cel holtei
să-l trecem pragurile, cu bravadă,
prin botul lacomului somotei?...
De când pofteşte Domnul să ne vadă?...
De-acum Cezarul ţine-n poală cutia milei
cu paftale, de-acum Guernica pictează
pe avioane gărgăriţe, de-acum se strâmbă-n
izoletă condeiul care face fiţe, de-acum
într-o puierniţă zăludul înghite pioneze,
cuie, de-acum îşi gâdilă firescul
imaculatul nefiresc pe turtă!... De-acum
Mefistofeles mă descuie, iar viitorul
face burtă la jeg, la josnicie, la prostie!...
POEM [34]
Cărându-ţi zilele, cu tărăboanţa,
în cimitirul cel mai vesel, pe care Dumnezeu
şi-aplică ştanţa, soră de cântec şi de bocet,
tu, veacule al disperării, al măştilor
şi-al neamurilor răşchirate, ucis
din productiva capilor indiferenţă,
mai vin de-a valma şi de-a surda
marfarele cu ordonanţe de urgenţă
de care se amorezează ciurda?!...
Ciufută primăvară brichisită-n bezne!...
Privighetori scurtându-şi înălţarea
în alambicul retorilor duşi cu pluta!...
Ogarii lepădându-şi insomnia la gleznele
fătucilor de ţiplă!... Iar togile statuii
peticite probează viitorul pe sărite!...
(Trezeşte-mi greierii şi spală-i
de spelb zăpucul nopţilor lălâi!...
Trezeşte-mi florile îmbrobodite
de imnurile veştilor călâi!...
Trezeşte-mi guguştiucii, piţigoii
şi dă-le miei din palmele din care
pruncia mi-a sorbit o rouă păcălită,
în care mama frământa o pită
pentru prânzarea cu furtuna
într-o provinţie de-o şchioapă,
certată, somnambula, cu fortuna!...)
Ce vis mă traversează Desnăţuiul,
cu undiţa şi cioporul de paparude?...
Baboii şi ţiparii ne aşteaptă
pe vatra focului să-i frigem, să ospăteze
toţi boracii, jucând popicul şi purceaua
cu măciuchiţa, cu aracii, iar noi,
loviţii cu leuca, să prindem fluturii
cu târna în anii adorându-şi scârna!...
Mai freacă-ne pe suflet cu ariciul
sclipind sub măr, din plaga petulanţei,
pe unde şarpele încolăcit pe raze
îţi face, şmecheraş, cu ochiul,
când zorii noştri se astupă
cu zarurile ambulanţei!...
Sora mea de cântec, sora mea de bocet,
cine prăsi căţeaua cutezanţei?!...
POEM [35]
I
Să fie ura mai întinsă, mai elocventă
decât voga acelei dictaturi stropşite în cazarmă,
pe lângă zidul ciuruit de gloanţe, de cei ce până
ieri se sufocau de-atâtea oţioase osanale?...
De-acum se vinde viitorul în tarlale
şi gloria o fierb băciţele în stână!...
Se scurse pe sub Podul Mirabeau norocul
românesc precum mălaiul printr-o sită
peticită. Poeţi stufoşi, sinucigaşii,
s-au dedulcit la sfada pricopsită!...
Pe-afară să îţi cânte-aceleaşi păsări care-i cântară
ştreangului muşcând din beregata utopiei,
pe când se auzeau scriind stipendiarii
aplauze urlând, sărind pe stadioane,
cu securişti giugiuc suflând în megafoane.
Îşi trase dictatura botox, silicoane!...
La Baia Sprie îngerii chilugi hrăniră mocăniţa
nu cu fluturi, cu sânge, zău, cu sânge
năpârlind în ţipăt, Doamne!... Vară să fie,
iarnă, toamne?... Cât mai contează peţitorii
ştimei?... Cât mai blufează paraziţii crimei?...
Să trecem, iuţi, prin maţele acestui animal
atavic, pe care mintea Domnului – cea
de pe urmă, plictisită – nu-l va găsi în chip
de schiţă irosită prin sertăraşele Luminăţiei Sale!...
Cât mai contează altă dictatură, împurpurată
şi augustă, care se laudă tot dumneaei
că îi crescură boaşele sub fustă?...
Ia-mă de mână, suflete ciobit!...
E vremea, subţiatule, să mergem!...
E vremea, îngustatule, să mergem!...
E vremea, urgisitule, să mergem!...
E vremea, cătrănitule, să mergem!...
E vremea, priponitule, să mergem!...
Ia-mă în cârcă, suflete cârpit!...
Cât mai contează caschetarii şi tiranii,
cei ce ne-au pus ventuzele pe spate
şi ne-au pensat mustaţa şi perciunul?...
Pe-aici memoria se spală cu furtunul,
pe-aici, la Cavnic, soarele învaţă norii
că „dragostea-i pseudonimul morţii”.
Şi-au divorţat împărăţiile răzbunul!...
Ţi-ai pus, tataie,-n puşculiţă orţii?!...
Cum şuieră sfârleaza sorţii!...
II
Fără să ceri ceva, fără să aştepţi ceva,
mai întâi ţi s-a dat o zi pe care o scrijeleai
cu vârful inimii tale răcoroase,
de care condeiul ţi-l sprijineai
când îl durea faconda, măruntă, din oase.
Fără să vrei ceva, fără să aştepţi ceva,
mai întâi ţi s-a dat o zi ale cărei ştime
îşi scuturau pleoapele într-o fântână de aur.
Pigulind secundele din nările de minotaur,
vânturile jupuiau orice oime. De unde
au sărit stipendiarii cu şuţii, cu zdrângarii,
cu iloţii, cu parlamentarii noştri,
cu boarfele lor, cu nepoţii, cu trenurile
cu seisme, cu liceene ahtiate
de sex oral şi de clisme?...
Fără să râvneşti ceva, fără să aştepţi,
mai întâi ţi s-a dat o zi în poziţie de drepţi,
din care nu aveai cum să mai scapi,
aşa cum nu ai scăpat din prisăcile comuniste
mai greu decât o trăistuţă cu ciuşte,
cu napi, pe care-i ronţăiau calmucii,
vărsaţi de caschetarii de la Est, pe Biblia
din Voroneţ ştergându-şi cizmele şi mucii.
Fără să aştepţi ceva, fără să o înţelegi,
mai întâi ţi s-a dat o zi pe care nu ai putut
să o dregi. În cele din urmă ţi s-au dat
nişte nopţi izinite, de care până la silă te doare
în cot, nişte nopţi fugind cu limbile scoase
prin nişte oficine în care Asuerus şi Esthera
jucară şotronul. Când râmele-i umflară tronul,
cine trăgea, orfevrilor, numai birlicul?...
Cine dădea, ofiofagilor, tot şase-şase?...
Cine servea delaţiunea cu ibricul?...
Fără să aştepţi ceva, fără să îi înţelegi,
în cele din urmă ţi s-au dat comilitonii
betegi, uitându-se chiorâş în fapte.
Fost-a dictatura soră-mea de lapte?...
Să ne pitim, momâie, după uşă,
cu bâta, cu orceagul, cu făraşul!...
Această damă de serviciu, jucăuşă,
îşi rotunjeşte obricariţa şi adălmaşul.
III
De când Columb, magistrul,
navighează în jurul vaselor cu tufănele
care îngheaţă pe calorifere?... Mai exersează
inspiraţia sloganuri de-nviere?...
Mai joci, băi Majestate, păcănele?...
De când în foile cârmaciului într-o ureche
toţi reşapaţii-şi ambalează patricieni şi fudulii?...
Cu maţele cântând de bolbotine, de gulii,
de când îşi dezmembrează peţitorii estropiată
hoaşca din Itaca?... Hei, stihurgiule împuţinat,
cine îţi poartă armăsarul şi cazaca?!...
(Azi iată-ne, strălucitori, în vârful elegiei noastre!...
Azi iată-ne, strălucitori, în vârful sărăciei noastre!...
Azi iată-ne, strălucitori, în vârful senectuţii noastre!...)
De când Dalila face şmotru
în cortul lui Epaminonda?... De ieri
condeiul îşi fumează iluzia de anaconda!...
(Azi iată-ne, strălucitori, în vârful ereziei noastre!
Azi iată-ne, strălucitori, în vârful letargiei noastre!...
Azi iată-ne, strălucitori, în vârful sihăstriei noastre!...)
Azi galeşa zvâcnire a viului se dă în stambă.
Că i-a slujit aceeaşi tambă, azi sufletul
cel mai din spate se chirceşte!...
Ce vede Iona-n ochii ultimului peşte?...
IV
Ieri demonii ne-au instruit ploduţii
să-şi facă pensule din deşte,
să deseneze – pe asfalturi – cantalupii.
Ieri ne-am umplut – cu bazaconii
productive – chichiţa, chicineta, stupii.
Ieri paparudele ne-au amăgit copilăria
zulufi să-şi tragă fulgerele deşirate.
Ghilindu-vă cămăşile în primăvară,
i-aţi mulţumit, cuvinte afânate?!...
I-aţi colindat, cuvinte umilite
de nişte viespi trosnind într-o vioară
cu strâmbe vocile împleticite?!...
Pe când morocănos trăpaşul beznei noastre
tocmeşte alte călăuze, nu pe Vergiliu,
nu pe Dante şi nici driadele lăuze,
vi-l tălmăciţi în cheia lumii sale,
„soldatul câinelui”? Ţi-asculţi menirea?
Scurt Dumnezeu schimbându-ne psaltirea,
mâhnită apa şi ligheanul Pilatului
spălându-şi mâinile de-un sânge
crestând – peste fruntarii – călindarul,
aprinde-i, mamă, sufletul turtit
de greul naşterii urnindu-şi turma!...
De-acuma veacurile ne şterg urma.
V
Văzut-am pescăruşii ciugulind o mare
sporind, ignară, drepturile sale de-a fi o paşnică
duhoare!... Pe lângă morţii-nghesuiţi în saci,
pe stadioane, eu am văzut singurătăţile
cântând în izolete şi-n balcoane
şi-am auzit ovaţii, ploşniţe ieşind
din călimările zdrângarilor destrăbălaţi!...
Eu am văzut pisoii voştri, bucălaţi, din anul 2050,
înnebunind în faţa oglinzilor retrovizoare!...
Văzut-am uşile sudate prin ordonanţe militare
şi-am auzit şoşonii leilor călcând iubirile
pe limba turmentată!... Filipice văzut-am
editate-n pieţe şi-am adorat „ţambalul de Bacău”,
pe care aţipeau bocancii arestaţi
de strâmbe manechine nătăfleţe!...
Te-am auzit, Marie, bâjbâind
pe lângă blocul înnoptat, intrat
în carantină de tuberculoză!...
Cum hăhăiau străjerii timoraţi
de sarcofagele de celuloză!... Cu şublerul
gândită, măsurată, văzut-am câinele
primindu-şi pâinea. Ce etichetă deocheată!...
Ia-ţi, mătăluţă, tălpăşiţa!...
Eşti, neamule, doar rămăşiţa!...
Eşti, condeierule, o pată!...
Noi suntem veşnicia ştampilată!...
Văzut-am securiştii împărţind
aceleaşi acadele Jerzy Popiełuszko,
văzut-am măcelari scriind tratate
cu sacrosante drepturile crimei adulate.
La şold purtând cununile de lauri,
văzut-am murdăria satrapiei
şi-o libelulă lustruind podeaua
cu „Dunărea gândirii româneşti,
Piticul–Ştie-Tot şi Papa din Sascut”.
Ducând în şei, pe lance şi pe scut,
ţeasta lui Ioan Botezătorul,
fost-am scatiul şi tesacul, săgeţile
lui Tecumseh, posacul, frecând
cu seul vulpilor judecătorul!...
Prin toate ziguratele Puterii oable
un greier şi-a trecut arătătorul!...
POEM [36]
Pâş-pâş!... o zi îmbătrânită.
Ai casei mai visează încă, în zahăr candel
înveliţi, iar Mister dă cu flit realităţii
excitate. Îl doare-n cot de proaspetele
ştiri, de horoscop şi de ciordeala voastră,
de vechile sinistre şi de falimente,
de glorie, de ambulanţe şi de izolete.
Se simte intangibil bătrânelul,
inexpugnabil, fără doar şi poate.
Morţilor morţi ce poţi să le mai faci?...
Lud strigă-n piaţă, printre verze,
cel mai blajin boscar dintre sugaci:
„Ai îmbulinat-o, şi gata, gata!... Ai mierlit-o,
şi gata, gata!... Adio şi-un praz verde,
şi gata, gata!... Ai dat colţul, şi gata, gata!...”
Prepară ceai de rostopască bătrânelul.
Scârţ, scârţ!..., deschide ferestruica.
Puf, puf!..., goleşte o ţigară. „O hulubiţă
de hârtie cloceşte şerpi sub pălărie,
zburând prin gămălia unui ac!...”,
îşi fredonează sufletul cu damf de drac.
Şi iar pe dobitocul ăla îl înjură, pe felcerul
cu „nuuu!...” şi „nuuu!...” şi „nuuu!...”.
De când ai dat condeiul pe-un mazdrac?...
De când pictezi aligatorii de sub plută?...
Bătrânul pregăteşte mărunţiş de pâine
şi scoate, pe pervaz, farfurioara. Bătrânul
toarnă lapte în ceşcuţă şi-o uită pe balconul
putrezit. De-acum vin anii dictaturii, Diogene,
să se-adape!... De-acuma toţi sinucigaşii
s-au trezit şi cheamă lupii la agape.
Nu inocenţa intră-n mit?... Nu tigrul
şi-a pierdut vreo zece ranchiunoase pleoape?...
Împerechează cine vişina cu dovlecelul,
kalaşnikovul şi katiuşa, grâul cu nucul,
prunul cu trifoiul, calul cu berea, spirtul
cu toporul?... Să fie Miciurin, dibaciul?...
Într-un iatac Poppaea trage la aghioase,
iar Hemingway mai gâdilă trăgaciul.
Ce reconversii huruie-n C.V.-uri!...
Reclame la prezervative, la sicrie!...
Auzi cum bate iarna pioneze în ciolane,
rimaciule sugând venin din elegie?!...
Se-mpiedică bătrânul în facturi babane,
cum greierii în iuţile târpane.
Chiar dacă n-are nicio şustă
cu pifanul ăsta, plăteşte cu sfinţenie
bătrânul. S-au despărţit de-un căcălău
de vremuri, şi-au dat papucii, sulta zilei,
pe vremea „rezistenţei prin cultură”.
Ce lingăreală dichisită!... Ies la lumină
turnătorii, dosarele ca iepuroii. Mucles!...
Vecina cu boticul bun la toate
slomneşte în balconul de alături.
Prin ochii ei păcatul unghiile-şi scoate
şi-i scarpină la nostalgii pe funambulii din cetate.
Tot lustruind copeicile şi athanorul,
niţel ciupeşte Faust dintr-un cozonac.
Cum zboară printr-o aripă condorul?...
Cum dăm în clocot neamul tolomac?...
Cum şi-a sfinţit istoria cosorul?...
Ştergându-şi faima nopţii de pe chip,
niţel se-adapă Faust dintr-un şip.
Târtanul ăla strigă „nuuu!...” şi „nuuu!...”
şi „nuuu!...”. „Te bag în cofă!”, îi răspunde
poemul cel mai mincinos, de-l lasă
mască pe Don Pedro, cel infectat
de zboruri, de ceruri, de cultură!...
Ce naşpa, ne apucă pântecarea!...
Trecutul îţi plesneşte viitorul peste gură,
iar sângele-şi casează nerăbdarea.
Sunt, Doamne, turnurile,
scările şi lumânarea!... Sunt, Doamne,
martorii, căţărătorii, destrămarea!...
POEM [37]
„Cristos a înviat!”, îi şopteşte gardianul de la fereastră,
dar bătrânelul nu-i răspunde „nici da, nici ba”.
„Cristos a înviat!”, îi şopteşte glonţul de la uşă,
dar bătrânelul nu-i răspunde „nici da, nici ba”.
„Cristos a înviat!”, îi şopteşte gamela de pe sobă,
dar bătrânelul nu-i răspunde „nici da, nici ba”.
„Cristos a înviat!”, îi şopteşte raniţa din lacră,
dar bătrânelul nu-i răspunde „nici da, nici ba”.
„Cristos a înviat!”, îi şopteşte Caligula de la ospiciu,
dar bătrânelul nu-i răspunde „nici da, nici ba”.
„Cristos a înviat!”, îi şopteşte Dalila din chicinetă,
dar bătrânelul nu-i răspunde „nici da, nici ba”.
„Cristos a înviat!”, îi şopteşte hamsterul de la creşă,
dar bătrânelul nu-i răspunde „nici da, nici ba”.
„Cristos a înviat!”, îi şopteşte rechinul din acvariu,
dar bătrânelul nu-i răspunde „nici da, nici ba”.
„Cristos a înviat!”, îi şopteşte epitaful de pe scriptoriu,
dar bătrânelul nu-i răspunde „nici da, nici ba”.
„Cristos a înviat!”, îi şopteşte sicriul de sub pilotă,
dar bătrânelul nu-i răspunde „nici da, nici ba”.
POEM [38]
Şi ce dacă nicio „dădacă literară” nu posteşte
mai mult de vreo trei zile?... Şi ce dacă orice
dictatură fată mai mult de unşpe căţei?...
Şi ce dacă Seneca şi-a exportat şi briciul stârnit,
şi rasa înecată în sânge?... Şi ce dacă niciun condei
nu mai face instrucţie cu Hannibal, cu Attila,
cu Torquemada?... Şi ce dacă niciun calvar
nu se mai pensionează anticipat?... Şi ce dacă
nicio tragedie nu se mai proclamă Miss Europe?!...
Nu orice ghepard se transformă într-o lance
de speriat puricii, Alexandre!... Nu orice truver
o mierleşte cu paporniţa burduşită cu lauri, Alexandre!...
Nu orice opaiţ bate palma cu bezna ranchiunoasă,
pe care tocmai o sfredeleşte Lunguţa, Alexandre!...
Nu orice lege îşi smulge măselele de minte,
Băbuţo?!... Nu orice statuie îşi calcă pe bătăturile
durdulii, Alexandre, fligornurile străvezii, mercantile?!...
Câtă floare de măceş astupă gâtlejul puştii
de vânătoare, magistre?... Bătrânul Santiago
încă mai scrijeleşte autografe pe uşile ospiciilor?...
La Waterloo bujorul încă mai iese prin scufia
râzgâiatului Napoleon, sifiliticul, Alexandre?!...
Mi-ajunge, băiete!... O reverie de păpădie
susură pe clavicula lui Dumnezeu, Alexandre!...
De ieri mi-am eliberat demonii din lese, copile!...
De-acum pot să îmi fac de cap, iată, cu singura
piţulă şterpelită din biblioteca fântânilor din Samaria.
De-acum, fraţii mei fraţi până la genunchii
broscuţei senile, mergeţi pe la stupinele voastre!...
Sforăiţi liniştiţi!... De-acum se inaugurează satrapiile
şi cronicile acestor cenuşi istovite oleacă prea devreme!...
Paginile testamentului mi le-am căptuşit
cu roua-cerului, Băbuţo!... Dulăilor mei
le-am dat drumul în lume să lingă rouă
şi miere din pravila străinului. Condeiului
meu i-am îndoit colţii şi-l voi răsădi, fiule,
în bălegarul din pipota Căii Lactee!...
Pe-aici să mă aştepte, docilă,
până la cea de-a doua venire, custozi,
umbra speriată mi-o aşez în bătaia oglinzii
pe-un scăunel cu trei picioare!... „Aprindeţi
velele, matrozi!... Deschideţi sufletele, bonzi!...”,
cine strigă-mi, Doamne, din larga prinsoare?!...
Mi-ajunge clocotind târziul acesta,
vârtos, Alexandre!... Mi-ajunge pleşuvă zarva
aceasta, indigestă, Lunguţo!... De-acum, de-aici
am să mă uşchesc agăţat la oblâncul ultimului
războinic înăbuşit în pandaliile ultimei
seminţii vestindu-şi, Merişor, lumina
cea altfel, Doamne, siameza cea bună!...
