Dincolo de Poet i de Profesor – Spiritul liber
sau Ecce tefan Dincescu
Motto:
„Nimic niciodat nu va fi dup mine
Decât neptrunsul, grozavul, Cuvântul
Adiind în aeternum ca vântul...”
(G. Clinescu)
Nu despre critica criticii prestigiosului volum Vitralii critice – în care/ unde cititorul de elită (nu cel de pe rețelele de socializare) se va întâlni cu personalități de referință ale culturii și literaturii române, de la Marin Sorescu la Dumitru Micu, Eugen Negrici, Eugen Simion, Laurențiu Ulici, Mircea Ciobanu, Alex. Ștefănescu, la Petre Mihai-Bravu, Gheorghe Iorga, Mihai Botez-Stîncaru, Eugen Budău, Ștefan Radu, Vasile George Puiu etc. – intenționez să scriu, ci îmi propun să configurez un portret întru metafizica și voința de artist a celui consacrat, în Istoria Literaturii autohtone, cu pseudonimul Ștefan Dincescu, oltean incoruptibil, convis că centrul lumii este la Craiova. Nimic mai greu!... Nu mă credeți?... Vă rog să încercați!...
Revista 13 Plus va fi încântată să vă publice toate „Divagațiile critice” despre personalitatea și scriitura dincesciană – deschis-închisă argheziano-baudelairian, unică, inimitabilă, dubitativ-interogativă, policromatică, polifonică și sublim-tragico-absurdă–, care exclude, din start, epigonismul, atât prin limbajul contaminat de spiritul „florilor de mucigai” ale Craioviței Vechi, cât și printr-o ireductibilă (diz)armonie poetică între sociologia noologică a Olteniei (topos cultural, lingvistic original, mitico-magic, metaforic prin excelență, nonconformist, melancolizat brâncușian) și duhul revoltat-romantico-național, cu rădăcini în patrulaterul poetic echilateral: Eminescu-Arghezi-Barbu-Blaga, dar și într-un românism spiritual de dincolo de evenimentele și de jocul de ape al Istoriei.
În integralitate, Opera lui Ștefan Dincescu este un strigăt neoexpresionist de revoltă cioraniano-kafkiană, împotriva „vastului cimitir didactic” al culturii românești/ europene, care proliferează „omul-masă”, actualmente, individul „tik-tok”, și exclude diabolico-tendențios, din Universități, crearea individului erudit, plurivalent, care ar trebui să nu mai facă elogiul prostocrației, ci să topească, în faustica-i alchimie, spiritul renascentist și pragmatismul american venit în ultimii ani, din necesități obiectiv-economice, în ajutorul Kievului și al aerodromului Mihail Kogălniceanu.
Sub măștile plurivalent-poetice ale căutărilor de sine, scriitorul craiovean asimilat, în jumătate de veac, de Bacăul literar-artistic, elimină, pe cât este omenește posibil, din discursul poematic, haloul muzeal, tirania canonului politic – care l-a preocupat, recent, pe Adrian Dinu Rachieru–, stereotipiile existențiale și prejudecățile comunistoide, presiunea istoriei literare, dictatura „centrului”, legea minimei rezistențe, admițând și cultivând, în schimb, mutația valorilor estetice, filosofice, religioase, psihanalitice, sociologice, politologice, o mutație necesară și sincronizată la noua sensibilitate postmodernă/ transmodernă, dar și la cameleonicul context existențial al unei „lumi ascunse” în spatele unei științe a pseudo-idealului și a minciunii.
Scriitorul craioveano-băcăuan are acribia filologului născut și libertatea de spirit a eseistului care nu pierde niciodată himera întregului și care perpetuează, sisific, certitudinea corectitudinii, puterea gândului poetic și mitul adevărului apolinico-dionisiac. Volumul Vitralii critice nu este o copie, în oglinda lecturii, a Operei dincesciene, ci configurează într-o viziune inter- și transdisciplinară figura autentică a spiritului critic al lectorului, inconfundabil de la condei la condei: Cornel Galben, Laura Frâncu, Nicolae Mihai, Ioan Enea Moldovan, Ioan Vicoleanu, Victor Mitocaru, Eugen Budău etc., încât fiecare „vede”, în Textul dincescian, ceea ce el însuși a introdus în el. Astfel, Vitraliile critice devin ficțiuni ale ficțiunii, acte clare de narcisism, în care fiecare ne vedem, în acțiune, figura spiritului nostru. Paradoxal, dar în aceste exerciții de lectură policromatică, bine temperat polemice, Ștefan Dincescu nu este niciodată un Altul, deși, în fiecare volum, Poetul se caută și se exprimă cu liminară sinceritate întotdeauna pe sine, revelându-se drept un scriitor aflat „în război cu toată lumea”. El se poate prezenta viitorului – cine mai crede azi în posteritate?!... –, fără să greșească, într-o frază aparent egocentrică: Eu sunt eu plus circumstanțele scrierii și ale editării volumelor mele, plus voința supraviețuirii generațiilor de cititori asfixiați de lenea planetară și de explozia în progresie geometrică a producției de cărți.
Într-un asemenea context al pandemiei autorlâcului, volumul Vitralii critice este un polifonic exercițiu de hermeneutică, unul care te prinde și te ține captiv, dincolo de binele și de răul culturii autohtone/ europene, în orizontul de așteptare inconfundabil al scriitorului Ştefan D. (anticomunist, antitotalitarist, antiprostocrație, creator al unei matrice stilistice revelatoare și reprezentative pentru spațiul brâncușian al Olteniei), în fuga permanentă de sistem/ dogmă și de o posibilă cădere în istorie, dar și în logica eseistic-seducătoare, în prezentul etern al scriiturii, dinamica interogativă, limbajul, estetica și poetica Textelor scrise de cele peste 30 de voci critice de referință ale prezentului.
Este clar – pentru criticul care îi interpretează un volum sau altul – că „teroarea istoriei” îl va fi determinat să evadeze, înaintea oricărei fenomenalități, în Poezie – „minciună care spune totdeauna adevărul” –, în instinctele artistice intuite de profesorii și de scriitorii de excepție care l-au înconjurat. Rămâne, desigur, o problemă de istorie literar-destinică, a unui hazard imprevizibil, cum de a avut șansa să se întâlnească, în sinuosul traiect existențial, cu personalități care i-au marcat radical destinul: Eugen Negrici, Mircea Ciobanu, M. Sorescu, D. R. Popescu, Dumitru Micu, Eugen Simion, C. Parascan, Petre Mihai-Bravu, Gh. Iorga, Petru Cimpoeșu, Viorel Savin etc.
Este foarte posibil să-l fi ajutat, în atragerea empatiei marilor personalități, talentul nativ al Poetului și al Profesorului, energia dubitativă, iubirea necondiționată a Literaturii/ Artelor, libertatea de a fi el însuși, jertfa de sine dusă până la limită, orgoliul artistului care își cunoaște valoarea imanentă, care știe, care intuiește că efectul acțiunilor sale profesorale, poetice, editoriale rezidă în (non) conformismul estetic și în provocările poietice, în voința estetică și retorica metaforologică, în „dreptul la contrasens” și în dovada că singurul absolut al întrebărilor insolubile e relativitatea, dar, mai ales, credem noi, dacă avem în vedere spiritul polemico-satiric al volumelor publicate, în omnipotența și omniprezența nihilismului și scepticismului poetic de sorginte camilpetresciană și ionescian-cioraniană, în necesara utopie că s-ar putea elimina, cândva, corupția istoriei și, de ce nu, manipularea tot mai agresivă și mai inumană, într-un moment în care se cere, cu necesitate, revenirea la spiritul elen al civilizației, care înseamnă, în fapt, refacerea nodului gordian al culturii. În personalitatea celui ce face obiectul exercițiilor de hermeneutică din vol. Vitralii critice, iată, coexistă, în jocuri inegale și imprevizibil psihologico-estetice, dubletul celebru – apolinic vs. dionisiac – din Nașterea tragediei, de Fr. Nietzsche, care reconfirmă, în contemporaneitate mai curând, tipologia estetico-morală pe care a argumentat-o G. Călinescu în studiul Clasicism, romantism, baroc.
Omul dublu apolinico-dionisiac locuiește dincolo de binele și de răul cotidian, impersonal/ suprapersonal, prin urmare dincolo de Poet și de Profesor. Astfel omul apolinic dincescian este profesoral, cerebral, moral, rațional, echilibrat, prudent cu sine și cu lumea, dominat de concepte, lucid, orientat spre măsură, ordine și armonie maioresciană, pătruns, din când în când, de spiritul unei contemplări detașate și senine, este un „grec”, cum ar spune, succint, G. Călinescu.
Scriitorul își propune pentru a se proteja de sine și de presiunea realului: poezia, muzica, pictura, cartea cea rară și reprezentarea ei derivată, critica literară, individuația conștientă, vinul vechi, prietenii vechi și nevoia de a construi dărâmând, de a prefigura și perpetua deconstrucția ontologică. Îi place să își mitizeze, ca orice oltean care se respectă, profesorii, prietenii, copiii și scriitorii de referință, care i-au marcat radical destinul.
Omul dionisiac nu lipsește, așa cum s-ar părea la o privire superficială. El îl însoțește permanent pe nonconformistul și atipicul Poet. Este deghizat în aparențe irațional-poetice, cultivă uitarea și proximitatea iluziei, iubește oltenește „adevărul dionisiac”/ al vieții, caută eliadesc originarul, divinul în profan și profanul în divin, visează monoteismul lui Moise sau al religiei vedice, preferă istoria critică, adică judecătoare și acuzatoare, repudiază erudiția sterilă, cum ar fi spus Gianni Vattimo, care creează „personalitatea slabă”, redusă la condiția de receptacol și depozitar pasiv, luptă concret – activitatea profesorală, poetică, editorială și scriitoricească o confirmă – împotriva „puterii oarbe a realului”, el propunând, în antiteza și în complementaritatea gândirii apolinice, existentul plutitor în derivă, sinele dubitativ, esența, melancolia sorescian-brâncușiană etc., configurându-și condiția de Ianus bifrons, adică Poetul etern, care întrupează și verbalizează cele două fețe ale marilor principii duale: spiritul și materia, lumina și întunericul, cerul și pământul, focul și apa, masculinul și femininul, iubirea și ura etc.
Prin volumul de azi, Vitralii critice, Ștefan Dincescu se include – printr-un dialog, polemic, cu un lector-boier al spiritului, implicat interogativo-filosofic în hermeneutica Lumii, în categoria scriitorilor solitari și liberi în spirit, care refuză să se cuprindă de „seninătatea sclavilor și a moșnegilor”, care evită să se cantoneze într-un prezent amorf, mizerabil, sinucigaș, unul ce îi transformă pe intelectuali în prizonieri ai cercului, ce îi determină să uite adevărul și să instituie inutilul ca sens al ființei, încât cunoașterea tragică ce are nevoie „de artă ca protecție și leac” se impune de la sine, din moment ce, cum susținea cândva și Platon, „Nimeni nu e rău din propria voință”, iar acțiunea privită ca „moira, ca determinare ontică, aparține imanenței și, ca orice dat, se află în afara principiilor etice” .
În curcubeul metafizic al solitarilor liberi în spirit, precum Ștefan Dincescu, poetul, coexistă omul lui Pascal, al lui Cioran, omul dostoievskian, cel al lui Kafka și Musil, omul lui Aristotel și Heraclit etc., dar și omul din Apocalipsa Sfântului Ioan Teologul, renăscut parcă în Craiovița Veche, care se caută și vorbește onest doar cu sine însuși. În volumul Vitralii critice, identitatea scriitorului ne vorbește prin „limbajul sufletului și al vieții elementare”, tocmai pentru a ne încărca și a ne suprinde pe noi, cititorii, cu înțelesuri, sensuri, consensuri și contrasensuri de „dincolo de bine și de rău”, spre a deveni capabili să creăm o punte între Eu și non-Eu, și a ne conecta, în cunoștință de cauză, la un destin asumat, conferindu-i, obligatoriu, valoare, deși haosul – în sensul lipsei de ordine, articulare, formă, frumusețe, înțelepciune și câte vor mai fi fiind expresiile esteticului – face imposibilă instaurarea unei ierarhii imuabile, asta și datorită unui trecut, care, în esență, rămâne peste tot necunoscut, misterios, contrafăcut, indiferent.
Stranietatea „obiectului literar”/ scriiturii din Vitralii critice se naște atât din intertext (variabilă în funcție de competența de lectură a receptorului), cât și din intertextualitate – mecanismul de funcționare a unui Text ce participă la poietica volumului Vitralii critice, apărut la Editura AMPHION (Bacău, 2024).
Cititorul interogativ, atent și critic, constată cum Profesorul și Poetul Ștefan Dincescu nu vorbește în toate volumele sale decât de sine însuși; se caută obsesiv doar pe sine însuși, asemenea lui Arghezi din Psalmi sau din Testament. Dar face oare cineva dintre noi, scriitorii, altceva?... Întotdeauna vorbim și scriem doar despre noi înșine... Atât ca Profesor, cât și ca Poet, Ștefan D. are, în orizontul didacticii naturale, voința de a se desprinde de obligația de a minți în turmă, de a se elibera de prejudecăți iluzorii, de a întrezări adevărul incomod în sintagma: „sclavia face parte din esența unei culturi” (Fr. Nietzsche). De aici, probabil, și tendința de a merge spre un „radical altceva”, construindu-și, permanent, un „adevăr” și un ideal estetic al său. Poetul și Profesorul care întregesc personalitatea lui Ștefan Dincescu intuiesc pericolul iminent al disoluției lumii, ce ar putea fi evitat, dacă am înțelege, la timp, că „noi vom pieri din pricina lipsei de sclavie” (Fr. Nietzsche).
Poetul crede în autotelismul limbajului. De aici importanța fundamentală pe care o acordă stilului ce păstrează fondul inalterabil al emițătorului, în legislația metaforei, în expresia stilistică născută din conjugarea istoriei cu non-istoria, a actualului cu non-actualul, a sacrului cu profanul etc. Paradoxal, semnul și sensul actualității Vitraliilor critice este generat de fondul inalterabil rămas în stil, în acronie. Nu întâmplător, dramaturgul Eugen Ionescu susținea, aparent nefiresc, că istoria este cea care se sclerozează, iar „non-istoria e cea care rămâne vie”. Cum omul, pe de-a întregul natură, înseamnă și violență, frică, minciună, senectute, crimă, moarte, resemnare etc., iar perceperea existenței „ca o pedeapsă ispășitoare” impune supremația legii competiției împreună cu tiranicul principiu al utilității, Ștefan Dincescu se vrea, se autoconstruiește întotdeauna un Altul. Altfel este (auto)configurat livresc sau/ și ideologic, altfel, existențial-estetic, așa cum ni-l arată Vitralii critice, disipat într-un imaginar poetico-filosofic poliedric, polisemantic și intraductibil. Simbioza idee-text devine suficientă sieși și-i impune trăirea sensului – principiul căutării de sens, prin căutarea de sine -, adică momentul de adevăr al trăirilor sale, într-un imprevizibil joc al hazardului și al intenționalității artistice, al inspirației și al transfigurărilor aparent aleatorii. Intraductibilitatea își află centrul atât în procesul de gândire poetică a ideilor, cât și în expunerea lor cerebrală, interogativă și dubitativă. Voința Poetului/ Profesorului de a nu se abandona inerției, de a crede necondiționat în miracolul artei – lumea subterană a idealului rămâne inefabilă chiar pentru sufletul artiștilor și al scriitorilor – l-a ajutat să învingă „morala sclavilor”, să o echilibreze cu cea a „stăpânilor”, să înțeleagă, nietzscheean vorbind, că marile puteri spirituale ale scriitorului exercită, pe lângă acțiunile lor eliberatoare, și una opresivă.
Cum nu suntem niciodată doar „propriile noastre opere”, cultura nu ajută, deoarece nu se poate lipsi de pasiuni, vicii, răutăți, încât trăim sensul atât „aici”, cât și „acum”, însoțiți de un mare dușman (cel mai mare suntem noi înșine), de cântecul de lebădă al artelor, de supremația gândurilor și de dictatul justificat al receptorului. În acest cerc poetic existențial, Șt. Dincescu înțelege să se bucure de sine însuși, adică, în limbajul lui Fr. Nietzsche, după principiile din aserțiunea: „Cititorii buni fac tot mai bună o carte, iar adversarii o elucidează. [...] Autorul rațional nu scrie pentru nici o altă posteritate, decât pentru a sa proprie, adică pentru bătrânețea sa, pentru a se mai putea bucura și atunci de sine însuși.”
Citindu-i Opera, iar apoi Vitraliile critice (Editura AMPHION, Bacău, 2024), constați câteva constante importante ale Autorului: voința schopenhaueriană de a cuprinde divinitatea în metafizica sa, de a elimina iluzia adevărului definitiv, ivit odată pentru totdeauna, de a perpetua mitofilosofia topită în limba română, harul de a vedea în om o creatură liberă în lumea lipsei de libertate, de a elucida registrul „gândurilor veritabile” și a-i lumina cititorului, tot mai comod, statutul ființei ca ființare.
Asemenea lui Mihai Eminescu, I.L. Caragiale, Emil Cioran, Eugen Ionescu etc., Ștefan Dincescu se află în „război cu toată lumea” și, în primul rând, cu sine însuși. Personal admit, în ceea ce îl privește, teza nietzscheeană, inacceptabilă pentru spiritele nedubitative, că „Războiul este părintele tuturor lucrurilor bune.”
„Războaiele” contemporane de toate tipurile – de la cele politice, financiare, economice, doctrinare, ideologice, culturale, religioase, filosofice, artistice etc. la cele clasice, armate, cu sau fără soldați de plumb, la cele informatice, meteorologice, nucleare, psihologice etc. – reconfirmă acest adevăr paradoxal, perpetuat de principiul diabolic: Si vis pacem, para bellum (Dacă vrei pace, pregătește-te de război), propus de Publius Flavius Vegetius Renatus.
Doar acceptând ideea că te afli într-un război permanent cu Celălalt/ Lumea și cu tine însuți, devii „cine ești”. Ecce Ștefan Dincescu, Poetul şi Profesorul, care înțelege de ce un anumit adevăr poate deveni forma cea mai (in)eficace de cunoaștere. De aceea își impune, obligatoriu, încheierea unui pact cu „necesarul din lucruri”. Sunt pacturile încheiate atât de Profesor, cât și de Poetul care îl locuiesc pe cel tomografiat poetico-estetico-filosofic în volumul Vitralii critice. Pactul cu necesarul din lucruri și din ființe înseamnă pentru Ștefan Dincescu, scriitorul, că a descoperit în sine – încă din vremea studenției – dictatura voinței de ideal estetic și utopia faustianismului!
