ŞTEFAN DINCESCU
ULTIMELE RUBAIATE
ALE LUI OMAR KHAYYĀM
ÎN TRADUCERE IMAGINARĂ de ŞTEFAN DINCESCU[1]
„Cine despre mine
vreo idee-şi face mă-ntemniţează-n el.”
OMAR KHAYYĀM
RUBAIAT [1]
Daţi-i poetului, convivi, ce este al poetului!
Foame cu sacul, nedreptăţi diavoleşti,
largi clevetiri, anonimat în călduri
şi peste bot zdravene palme frăţeşti!
RUBAIAT [2]
Şi mumă, şi soră, şi frate să vă fie şipul cu vin!
De ce uşa moscheii o mâzgăliţi cu sufletul vostru?
Piliţi-vă zdravăn! Pe sugaci Dumnezeu îi iubeşte,
prea strâmţi rămânând în orice neam de credinţă.
RUBAIAT [3]
Poruncă mi-am dat: „Astupă zarva mâniei,
orfevrule sumbru! Înscăunează tăcerea!
Piroga, Niluri tăind, ghicească-ţi sălaşul!
O veveriţă doar să-ţi iei de prăsilă!”
RUBAIAT [4]
Noi, poeţii fierbinţi, orbecăim între urcioare cu vin.
Voi, morţii docili, sporovăiţi între urcioare cu vin.
Bujorii ne strigă: „Hei, fraţii noştri! Noi suntem voi!
Voi sunteţi noi! «Ei» – nicăieri! – nu există.”
RUBAIAT [5]
Mâna, scriind, întărâtă poftele beznei rigide.
Devastezi liziere. Avid râneşti în sudori.
Şoimi capturează, Musaios, şesuri livide!
Lapidează-ţi ogarii mursecând îngerii-n zori!
RUBAIAT [6]
Masă cocoşată de steaua beţivilor, laudă ţie!
Laudă ţie, uşă de ceardă scârţâind până în zori!
Pivniţă cu poloboace obeze, laudă ţie!
Laudă ţie, ignoranţă cu rizomi răsuciţi în cocori!
RUBAIAT [7]
Bătui în sternul butelcii: „Stricato, îneacă-mă-n vin!
Zăvozii fălcoşi mă stropiră, pe sub uluci, în obraz.
Cizmelor greier, Doamne, boceşte soarele breaz!
Leorbăului moartea îi plăteşte peşin.”
RUBAIAT [8]
Pe lume – bagă la cap! – doar atât se aude:
o vulpe, în fălcile capcanei, rozându-şi piciorul.
De-a valma, într-o străveche temniţă hâdă,
când miei, când lupoaice, sporirăm zăporul.
RUBAIAT [9]
Storşit, până ieri, în otacuri de sârmă ghimpată,
versuri scriam, prin bodegi, bobotind libertate.
Azi libertatea, fiartă în sânge, dădu iama în pieţe.
Redaţi-mi blestematele Arcadii cu sârmă ghimpată!
RUBAIAT [10]
Puii, din cuiburi, s-au şters. Au ciripit pe aici?
Cerbii, din vară, s-au şters. Boncăluiau pe aici?
Nucii, din toamnă, s-au şters. Au foşnit pe aici?
Lupii, din iarnă, s-au şters. S-au coţăit pe aici?
RUBAIAT [11]
Întreb ninsoarea: – Unde-i visarea? Zâmbeşte ironic.
Întreb căpriorul: – Unde-i izvorul? Zâmbeşte ironic.
Întreb copaia: – Unde-i văpaia? Zâmbeşte ironic.
Întreb sonetul: – Unde-i poetul? Zâmbeşte ironic.
RUBAIAT [12]
Cu limbile înţepenite în sângele fraţilor voştri,
în toiul nuntirii, daţi iama-n odăile mele.
Cerul mi-l frângeţi, pâinea mi-o lingeţi,
zbârciţilor oaspeţi, răsaduri de rele căţele!
RUBAIAT [13]
Îngropat într-o guşă de privighetoare zdravăn visez,
izvor – căpătâi, narcisele – pleoape, semenii mei!
În ziduri de crâşmă limba să-mi puneţi chirpic.
Zâmbi-vom, de-acolo, drumeţilor cu geamăt holtei.
RUBAIAT [14]
Cine dejghină carnea puiandrei pietroase?
Pâinea şi-o dospeşte strâmbul cu sângele meu.
Rărunchii, o clisă, boala veciei mi-i roase.
Prin balamucul cetăţii vă traversez din hinteu.
RUBAIAT [15]
Anul, cruşit în demenţă, se fanează-n album.
Forfota mării când s-a retras din năvod?
Decât lângă frate, în puf, mai bine-n gunoi
să adorm lângă bătrânul, hapsânul zăvod.
RUBAIAT [16]
Se uită lebăda-n lac. Ecoul din lac se topeşte.
Se uită o ţară în grâu. Ţara din grâu se topeşte.
Se uită ziduri în vis. Turnul din vis se topeşte.
Se uită bocete-n veac. Soare din veac se topeşte.
RUBAIAT [17]
Cântec rămâi, Desnăţui, pârâiaşul meu indolent!
Din uşă Dumnezeu face semne cu mâna, golăneşte,
şi rândunele ne trimite, cu pită în cioc,
să ospătăm cu ţiparii, frăţeşte.
RUBAIAT [18]
O să rămân gângavă tăcere strivită destoinic
între fleşcăite palavrele acestor flecari?
Anii pisează-mi-i, Doamne! Puştanii,
maimuţă fiţoasă, să mă pozeze, ignari.
RUBAIAT [19]
De când anii mă scuipă nici Dumnezeu nu mai ştie.
Chifa,-n năvod, zdrăngăneşte umbre de peşti.
Din boală am ieşit cu sicriul în braţe.
Dezgheaţă-mi norocul! Viscoleşte-mi soare-n fereşti!
RUBAIAT [20]
– Şi totuşi se mişcă! le strigam divangiilor mei.
– Se mişcă, se mişcă! îşi dădeau coate judeţii.
– Şi totuşi se mişcă! îşi ciripiră ecoul, pereţii.
– Se mişcă, se mişcă! şoptiră sicarii holtei.
RUBAIAT [21]
Reavăn turbează păcatul prăsila muierii domoale.
Greierii bruiază clocotul său indecent.
De când, reverie chelboasă, mozolim fleicile tale?
Ciungii dirijează-n talcioc viitorul dement.
RUBAIAT [22]
Noimă scorniră paharnic, scafă, urcior.
Bezna deschide-o băloasă! Dezmăţul mă spală.
Nu duce dorul beţivilor Dumnezeu? Mă doare-n cot!
Doică siteavă, aţipeşte-mă-n brazdă sobol netot!
RUBAIAT [23]
Fratele îşi urlă demenţa în plămânii de frate.
Trenuri tocate. Doicile – ţăndări. Marmeladă – sugarii.
Sânge pe ziduri. Maţe şi creieri. Vomă şi flegmă.
În closet Dumnezeu se spânzură cu iţarii.
RUBAIAT [24]
Şi-această zi să mă rabde lehamite mi se face.
La gură aşchii ajunge indolentă umbra din pâine.
Toiagul ezită în azilul atâtor poteci uitate de mâine.
Eliberează-mi, calină visare, ogarii-n băltoace!
RUBAIAT [25]
Ţipă vârtos, ţipăt cu ţipătul meu înfrăţind!
O puşcărie gestează într-o puşcărie fătând.
Creieri pe zid să mă-ngrozească nu pot.
Tăcerii tăcerea stârpeşte-i din bot!
RUBAIAT [26]
Cerul se ghemui, ca mâţul pufos, între pulpele tale.
Zvârle chiloţii pe geam! Cămaşa, rochiţa – în foc!
M-agăţ de ţâţele tale. Navigăm în sărut idiot.
Noapte bună, cabaz! Trage-mi potcoava din bot!
RUBAIAT [27]
Cine, vai, nemurind, de nemurire nu se scârbeşte?
Patul, somnoroasă pirogă, în limba morţii gândeşte.
Mână, vai, frăţeşte să-ţi întinzi mână nu ai!
Somnul din somn cu morţii din somn mă-ncuscreşte.
RUBAIAT [28]
Dacă umblă credinţa cu chiloţii în vine,
paznic de far la o mare fără ieşire la marea mulatră,
suflă în lampă! Du-te pe dig! Şi-acolo, bâiguind,
sărutând pescăruşii, striveşte-ţi sternul în piatră!
RUBAIAT [29]
Pentru cine bat clopotele, suflete strâns în dârlogi
ca o şteoalfă-n corset? Deschide, oaspete mut,
pleoape-n răspântii bătute de vânturi limbute!
Dezlegaţi-mi vederea! În amintiri mă strămut.
RUBAIAT [30]
Ţipă cocorii străvechilor noime lehuze.
Ai milă, Doamne, de chişcarii fiului meu!
Aprinde-i soarele-n vatră, ploi în hinteu!
Leagă-i la uşă, zăvod, vânturi hursuze!
RUBAIAT [31]
Judecătorii scuipându-şi, sângerând, sărind
din treaptă în treaptă, rânjind, căpăţâna
striga: „Hei, tiranie! Aţipeşte, fetiţo!
Un ceas, surioară! Vrăbiuţo, un ceas!”
RUBAIAT [32]
În negre vâltori, doică zgârcită, băietul ţi-l scaldă!
Stoarce-i struguri în gură! Soreşte-i crivatul!
În răni, şişcăvind, topeşte-i o limbă de înger!
Să meargă pe valuri dă-l crucii frate de-o zi cu avatul!
RUBAIAT [33]
Posteritatea, scălâmba, trece pe drum,
din ţâţe storcându-şi fierturi buhăite.
Gol măscăriciul cu limbă vărgată de-acum
îngheaţă-şi ogarii-n crivatul poveştii sleite.
RUBAIAT [34]
Oltenii umflaţi cu zeamă de dude
mai trag costelivele vaci într-un castel din pârâu?
Altare slujiră cutrelor credinţe zălude.
Eu: sfârc de opaiţ într-o noapte retezată din brâu!
RUBAIAT [35]
Unde sunt snopii de grâu legănându-i oltenii-n ţăpoi?
Grei graurii graşi zeciuiau dezmăţatele vii.
Batoza, lângă zăton, pufăia – obez văduvoi.
Luna jigla o rupe. Sufletul înjugaţi-l la suflet, copii!
RUBAIAT [36]
Dervişul zevzec, asprule David, înveleşte-l în pleoape!
Unge-l cu mir! Cu pletele şterge-i picioarele mici!
Vine dulgherul. Copârşeul pe-amândoi vă încape.
Vin scăldătoarele. Ţintirimul pe-amândoi vă încape.
RUBAIAT [37]
Cum le-ai grăit, frăţioare, aidoma lăsa-vei:
Desnăţui încâlcit în corniţe de miei nesătui,
scăzutele drumuri în ştioalnele slavei,
dealuri cu grauri, grădină cu pruni şi gutui.
RUBAIAT [38]
De când ard gazul pe-aici, şi Dumnezeu mă stucheşte.
Lostriţa-n ochi zănaticii sâni mi-i trânteşte.
Bulbucii înjură oceanul. Oceanul – prăsila, greţos.
O vidră,-n năvod, se izbeşte-n misterul zemos.
RUBAIAT [39]
Paznicul scenei, geamănul orbilor, mătură scena.
Galeşi novicii semnează cu sânge decorul.
Visării sparge-i ficaţii! Scuipă-n iluzii, cabaz!
Lupoaice topite-n obraz înghit, din scutece, zborul.
RUBAIAT [40]
În reci odăi iernează răi corbii tăi, Doamne!
Când vinul să-ţi beau? Pâinea când să-mi înghit?
La sănii nechează dimineţi umflate cu toamne.
Din bocetul doicii sar nopţi plescăind până în mit.
RUBAIAT [41]
Fragede fulgere fumegă blând sforul certăreţelor ape.
Mielul sondează vrajba chindiei, zătonul, păişul.
Opintindu-te-n vâsle, deschide-mi ferestre mioape!
Lin, palmelor tale, străluceşte-mi, Doamne, tăişul!
RUBAIAT [42]
Darnici să fiţi, harnici şi blânzi, apostolii mei!
Roi de hulubi, între lupi ciopor de oi!
Astăzi, în aplauzele atâtor zei derbedei,
colmatată istoria se cufureşte pe noi.
RUBAIAT [43]
Se sting, câte una, ţipând, lămpile ospăţului văduv.
În beci se retrag convivii de fum. Doică, de-acum?
Paharnicul toarnă-n pocale bale de scrum. Mumă, de-acum?
Bezne urlând zăvozii din porţi speriind. Soră, de-acum?
RUBAIAT [44]
Neamuri de peşti, mecindu-se-n vadră,
lapţii-şi vărează în hămesite odăi.
Dirijorul sloboade toiagul în văi,
vadra din vadră plesnind într-o vadră mai mare.
RUBAIAT [45]
Uşile soarelui sar din ţâţâni
zăpuc forcotind în butoaie păgâne.
Niluri, Golgote, munţi furajează satanice vânturi.
Veacuri se toacă-n albumele iernii bătrâne.
RUBAIAT [46]
Umbrele lupilor ingurgitează umbrele oilor.
Umbrele văilor macerează umbrele ploilor.
Umbrele cailor zdrenţuiesc umbrele nucilor.
Umbrele umbrelor clocesc umbrele crucilor.
[1] Ultimele rubaiate ale lui Omar Khayyãm în traducere imaginară de Ştefan Dincescu, Editura Amphion, Bacău, 2004 (Gheorghe Iorga, prefaţator)
