vineri, 10 iunie 2022

ŞTEFAN DINCESCU, LUMINĂ ÎN VESTIBUL: DUMITRU MICU

ŞTEFAN DINCESCU, LUMINĂ ÎN VESTIBUL: DUMITRU MICU[1]

 


          „Criticul are, natural, obligaţia de a se strădui să aprecieze cât mai exact, să acorde cuique suum, să ierarhizeze valorile impecabil; însă în calitate de istoric literar, chemat să stabilească liniile directoare ale evoluţiei scrisului, cu exemplificări plauzibile, constrâns eventual de spaţiul tipografic să prezinte doar vârfurile creaţiei dintr-o anumită perioadă, el nu are posibilitatea decât de a înşirui o seamă de nume. S-ar putea ca unele dintre acestea să aparţină unora mai talentaţi decât cei cărora li s-a acordat o frază, un alineat sau chiar pagini întregi – acesta e riscul meseriei. (...) Nu am optat chiar la întâmplare pentru istoria literară. De când am ajuns la vârsta priceperii, mă caut întruna, îmi caut identitatea. Această căutare implică şi efortul de cunoaştere   a spiritualităţii naţiei căreia aparţin. De aici, interesul pentru tot ce este rostire românească, şi, tocmai de aici, tentativele de a studia creaţia naţională de cultură sistematic, de a nu citi la întâmplare sau ceea ce îmi cer alţii.”[2]

          „Niciun curent, oricât de conservator, n-a respins din principiu înnoirea mijloacelor de expresie. Permanent, însă, spiritul modern a întâmpinat rezistenţe, sub cuvânt că acţiunea lui neînfricată putea nimici temeliile spiritualităţii autohtone. Replica «moderniştilor» sensibili la un asemenea mod de punere a problemei era că nu există formă care să poată sufoca fondul, că «adoptării» îi urmează, legic, «adaptarea». Fiinţa românească nu are, după ei, nimic de pierdut de pe urma adoptării chiar şi a celor mai neaşteptate forme moderne de artă. Nu au lipsit nici opiniile potrivit cărora chestiunea adecvării sau inadecvării stilurilor de creaţie la caracterul naţional era în afara discuţiei, arta avându-şi propriile legi evolutive, strict interne, independente de evoluţia socială şi în a căror desfăşurare nu se poate interveni decât cu preţul desfigurării creaţiei. Soluţia, în toate disputele, a dat-o şi o dă talentul. Marele poet nu scrie consultând coduri estetice. Nu stă, în actul de creaţie, să-şi aleagă procedeele, meticulos, ca zeţarul literele. Limbajul e, pentru el, modul firesc al gândirii, al sensibilităţii, şi nu produsul unor operaţiuni de speţă artizanală. De aceea şi pare – este chiar – modern marele poet, indiferent de natura limbajului. Numai că marii poeţi sunt, de regulă, doi-trei, într-un secol, în literatura unei naţiuni. Noi avem, fără îndoială, mai mulţi: chiar şi doar în prima jumătate a secolului pe care îl traversăm, poate şi în a doua. Însă, oricâţi ar fi, caracterele întregii poezii nu pot fi stabilite numai în baza creaţiei lor. Nu se poate face abstracţie de numeroşii meşteşugari ai versului, de aceia ce, cu aceeaşi virtuozitate, poetizează, în funcţie de cerinţe de moment, orice material, în indiferent ce stil.”[3]

            „Ar fi paradoxal ca tocmai un secol atât de convulsionat, de sfâşiat de toate contradicţiile posibile, ca al nostru, să fie stilistic unitar. Nietzsche deplora absenţa unei asemenea uităţi în veacul trecut. Să se fi realizat ea în haoticul secol al douăzecilea? Desigur, orice epocă se diferenţiază de cele precedente şi următoare prin ansambluri de însuşiri care, în expresiile lor dinamice, sunt numai ale ei. În acest sens, epoca respectivă are un «stil» al ei delimitabil de stilurile altor epoci, oricât ar fi de eteroclit. Arta epocii contemporane este, evident, altfel decât aceea a epocii romantice, şi decât a tuturor epocilor, de altminteri – prin radicalizarea antimimesis-ului. Această radicalizare se înfăptuieşte, însă, într-o infinitate de modalităţi. Friedrich[4] defineşte poezia postbaudelaireiană, lapidar, prin formula (limitativă) «romantism deromantizat». Adică prin ceea ce el numeşte o «categorie negativă». Prin «categorii negative» îndeosebi, dacă nu exclusiv, se diferenţiază în general poezia – şi întreaga artă modernă de cea care a precedat-o. Spre a spune cum este arta creată de o sută şi mai bine de ani încoace, ne vedem constrânşi mereu să arătăm cum nu e în comparaţie cu cea anterioară. Faptul, însă, că stilul timpului nostru opune celui premergător o mulţime de nu-uri nu-l izomorfează, nu-i conferă unitate structurală. Caracteristica lui fundamentală e tocmai extrema, infinita varietate. Există nu o «structură a liricii moderne», ci mai multe structuri.”[5]

            Oricum, în momentul de faţă nimeni nu poate citi totul, fie şi din simplul motiv că în fiecare oraş există cel puţin o editură, şi aceasta lansează constant autori locali, necunoscuţi în restul ţării, şi de a căror existenţă nu ai cum să afli. Dar, chiar de ar exista un buletin care să înregistreze tot ce apare în limba română pe glob, cum ai putea să te ţii la curent? Bancher să fii şi tot n-ai putea să cumperi totul! Atunci?”[6]

            N-am cerut nimănui niciodată, nici măcar aluziv, să se pronunţe în vreun fel asupra vreunei cărţi oferite, şi, din principiu, nu ofer nimic din ceea ce scriu cronicarilor literari (în calitate de cronicari) spre a nu provoca impresia că încerc să le obţin amabilitatea. Cu unii dintre aceştia mă aflu însă în relaţii amicale, şi ar fi bizar ca tocmai lor să nu le dau volumele ce îmi apar. Cui, atunci?”[7]

ELEGIA A XXVI-A

sau PECCAVIMUS, MARIE PREACURATĂ!...”

 

In memoriam

prof. univ. dr. Dumitru MICU

 

Mi-ai scris, Domnia Ta, odată: „Poete, nu mă aştepta!

De-acum: «Îmi cântă moartea la fereastră.» De-acum

vom prefaţa nefiindul, poemele Sfinţiei Sale, cu toatele

în forme fixe: sicrie, clopote şi cruci. De-acum,

ca beţele bătând în tobă, nefiindul bate-mi în auz.

 

            Cruzimea ierbii îmi apasă pieptul cu vârfurile cizmelor

înfipte în gâturile unor disidenţi, când dă în clocot

răzvrătirea în pieţele schimbate în tranşee.

 

Văzuşi copiii cu suzetele în gură, bătrâni gazaţi

şi scăfârlii crăpate şi pumnii răsuciţi în guşa legii?

N-o dorlotară dipsomanii sărind din coliviile

lui Erostrat din Efes?” Mi-ai scris, Blândeţea Ta,

odinioară: „Nu-i ziua zi, nici noaptea noapte!

De ce ne divorţează somnul, flendurosul?

 

Un vis, oricât de friguros ar fi, cine-ar putea

să-mi lege în pridvorul casei în care mi se expiază-n

temeri pana, în panegirice şi în fixaţii? Când mi-au

stârpit zorzoanele pleşcarii, mi-am strâns copilăria

pe genunchi şi m-am jucat de-a v-aţi ascunselea

cu iezii, pe când poştalioanele acelea,-n doliu,

 

            mutau o ţară-n puşcării în toiul nopţii,

pe când intrară sămădăii în Alexandria cu porcii,

pe când cuptoarele-nghiţeau «Les Fleurs du mal»,

«Alcooluri», «Caligrame», «Girafa-n flăcări»,

«Corbul», «Guernica», «Întoarcerea

poetului asasinat» şi-apoi «Tamara».

 

Mi-ai scris, Prea Înălţimea Ta, odată:

„Ce-ai fi făcut mata, evghenis, un Goliat

să fii la Maraton, în ciuboţele de pitic înghesuit,

şontâc-şontâc!..., să fugi către Atena, să-i urli

nu victoria lui Miltiades, ci năruirea neamului

sub răngile Pantiuşa Bodnarenko?

           

            Cei ce strigară «Eleleu!», băiete, de când

s-au radiat din roiul rasei, ticsind în beciuri

miorlăitul, vânzarea, bişniţa şi miglişitul?

Nu simplă arta «vărsătorilor de sânge»

ne-a pipăit din pântecele maicii noastre

grumazii, beregatele şi sternul?

 

            O, «meserie de-a muri», fulgerător

ţi-am învăţat prologul!”

 

Ţi-am scris, Măria Ta, odinioară:

„Pe-aici s-a dizolvat orice credinţă.

Condeiul unse zbilţul cu săpun.

Posteritatea avortă în sanatorii.”

„E bine, Mister? Respirăm?” „E bine!”

 

„Pe străzi «Divinul» dă din coate

şi de genunchii Galei bate-şi clopoţeii.

«Mă duce-n goană carul de triumf

în care-au pus maşina infernală!»

Peccavimus, Marie preacurată!

Din cerga fiinţei lexicul s-a dezlipit

ca pieile bătrânelor prăşite de pelagră.”

 

Ţi-am scris, Mărinimia Ta, odată: La Skopje

grăit-a moartea în foiul străzii răsucite. Nu roţile-au

scrâşnit pe osul silfidei Cleo mlădiindu-ţi somnul?

Nu sângele plăti cu sânge mânia de a fi-n picioare

în vara celui an statornic în calicie şi în lamentaţii?

          

          Vai, pletelor o clipă răvăşite de şoimii

unui licean imberb, acolo,-n ’76, prin Craiova,

când mahării dădeau cu reteveiul în peştişorii

din acvariu, când urma ţi-o lingeau ogarii

cu limbile legate în petliţe, când i-am turnat

«trompetei: focă» albastre coarne într-o seară! 

 

Cu degetele mâinilor zobite nu s-au jucat căţeii

prin boscheţi? Nu pietrele din caldarâm, în iunie

din ’96, ca mâţele se ondulau sub vipii?

Luxurioasele se înfruptară din creierii

amestecaţi cu găinaţ de turturele!

 

Vai, buzelor spălând jargonul boemilor

cu gloria-n turbincă! Sub ceasul morţii invocară

acelaşi vers plesnit în două? «Prea am iubit

dezastrul şi beznele şi spinii, să vieţuim

ne-ar place şi sub un cer senin!»

«Sărută-mă, sunt rană: arde rana.»”

 

Mi-ai scris, Luminăţia Ta, odinioară: „«Dacă

natura-ţi trage clapa, chiar indignarea-ţi face versul!»,

bagă la devlă, sir Dincescu! Deci «pentru un cuvinţel

de-al vostru, aşijderea unui hamal, căra-veţi tonele,

cu mia, de minereu sordid, verbal.» Tu, «fiind

cu toate-n veac nepotrivit», ce le-ai transmis

palavrelor turbate? Daţi iama, impavidelor,

daţi iama din toate limburile limbii,

ochi pentru ochi şi dinte pentru dinte,

cu lucrurile să vă mântuiţi!

 

Hemoragia, necrozarea lumii şchioape, clonţul Puterii

când îi sparge jugulara, cin’ le sistează, Parmenides?

Lipici turnaşi în chiupuri şi-n glosare, legându-le

mai strâns decât în zilele dintâi, când măritişul

îşi vedea buricul, iar noimele-şi filmau procesiunea.

Lemnoasa inspiraţie rotind bagheta

acelui faraon impudic, de când ajuns-a

«Ulalume» la Căpriana de la Secu?

De ieri în gălbenuşul piramidei Pleiadele

din călimară se uscară. De astăzi clona

umbrei timpurii se-ncaieră cu mâţele-n talcioc.

De mâine debutează farsa Penelopei

scrâşnind în osiile unui strigăt ieftin: «Azi

n-ai nici pâine, n-ai nici crez, vei stăpâni

ca mâine totul, numai să vrei, doar să cutezi.»

 

Dă-i cale înstelată pribegiei noastre,

lină Marie, năruire pomădată!”[8]



[1] Dumitru MICU (Dumitru Chiş; n. 8 noiembrie 1928, Bârsa, judeţul Sălaj – d. 17 iunie 2018, Bucureşti). Prof. univ. dr. al Facultăţii de Filologie a Universității din Bucureşti. Critic şi istoric literar. Din opera lui D.M.: Poporanismul şi „Viaţa Românească” (1961); Literatura română la începutul secolului XX (1964); Istoria literaturii române 1900 – 1918, I, II (1964-1965); Opera lui Tudor Arghezi: eseu despre vârstele interioare (1965); G. Coşbuc (1966); Lirica lui Blaga (1967); Estetica lui Lucian Blaga (1970); Început de secol: 1900 – 1916 (1970); T. Arghezi (1972); Periplu (1974); Gândirea şi gândirismul (1975); Lecturi şi păreri (1978); G. Călinescu: între Apollo şi Dionysos (1979); Modernismul românesc, I, II (De la Macedonski la Bacovia, 1984; De la Arghezi la suprarealism, 1985); Limbaje moderne în poezia românească de azi (1986); Limbaje lirice contemporane (1988); În căutarea autenticităţii, I, II (1992–1994); Istoria literaturii române: de la creaţia populară la postmodernism (2000); Istoria literaturii române în secolul XX (2000); Lucian Blaga: autofăurirea prin logos (2003); Mircea Eliade: viaţa ca operă, opera ca viaţă (2003); M. Eminescu în raza gândului etern (2005); Studii, eseuri, articole, I, II (2015).

[2] Dumitru Micu, Feluritele modernisme, ultramodernisme, postmodernisme, avangardisme pot camufla mai uşor impostura decât formulele tradiţionale (în Daniel Cristea-Enache, Sertarul Scriitorului Român. Dialoguri pe hârtie, Editura Polirom, Iaşi, 2005, pp. 124–134).

[3] Dumitru Micu, Final, în Limbaje lirice contemporane, Editura Minerva, Bucureşti, 1988, p. 318.

[4] Hugo Friedrich, Structura liricii moderne de la mijlocul secolului al 19-lea până la mijlocul secolului al 20-lea, Editura pentru Literatură Universală, Bucureşti, 1969.

[5] Dumitru Micu, „Structură” sau structuri?, în Modernismul românesc, I. De la Macedonski la Bacovia, Editura Minerva, Bucureşti, 1984, pp. 50–51.

[6] Dumitru Micu, Feluritele modernisme, ultramodernisme, postmodernisme, avangardisme pot camufla mai uşor impostura decât formulele tradiţionale (în Daniel Cristea-Enache, Sertarul Scriitorului Român. Dialoguri pe hârtie, Editura Polirom, Iaşi, 2005, p. 129.

[7] Dumitru Micu, Feluritele modernisme, ultramodernisme, postmodernisme, avangardisme pot camufla mai uşor impostura decât formulele tradiţionale (în Daniel Cristea-Enache, Sertarul Scriitorului Român. Dialoguri pe hârtie, Editura Polirom, Iaşi, 2005, p. 126.

[8] Ştefan Dincescu, din vol. Cele din urmă elegii ale lui Rainer Maria Rilke în traducere imaginară de Ştefan Dincescu, Editura Amphion, Bacău, 2018, pp. 67–70.