NICOLAE LABIŞ, MIHAIL SADOVEANU

MIHAIL SADOVEANU

1

Eram într-o pădure uluitor de vie, într-o pădure care şoptea înăbuşit. Şi iată că pădurea în iarnă, argintie, cu şoapta ei, mi l-a reamintit.

Izvoarele, sub pânze de gheaţă, delicate, se legănau la vale, pe nevăzutul prund, şi în lumina sobră, cu pini şi nestemate, cântau unite într-un cor profund.

În zboruri rotunjite, tăiau mari păsări slava; un farmec de poveste se răsfira sub cer; părea zăpada caldă şi moale ca otava, dar zările sclipeau la fel, sever.

Cu vânturile-n coarne, în goană nebunească, zburau năvalnic cerbii pe fragedul polei. Era acolo-ntreagă pădurea românească, şi el păşea încet prin iarna ei.

2

Mi-au mai rămas în minte frânturi din timpurile duse? Treceam tăcut sub nouri în umbra unor oi. Ce-am mai păstrat din raza privirilor senine, din sufletul copilului vioi?

Era flămând copilul şi oile flămânde, dar florile şi pomii luceau în chip şi fel. Ţinea copilul cartea cu palme tremurânde. Citea despre Lizuca şi-un căţel.

În jurul lui, pădurea vuia ameţitoare şi gâzele prin ierburi foşneau adormitor. Plângea mioara albă cu plânsete amare şi, tristă, şchiopăta de un picior.

O mângâia copilul cu ochii şi cu gândul, pe când murea mioara bolnavă, pe nisip. O tragică baladă cânta prin ra­muri vântul, o Mioriţă-ntoarsă în alt chip.

ÎNCHEIERE

Pământ împădurit, ne revedem

Din ce în ce mai rar lângă izvoare,

Dar spune-mi, nu îţi sunt la fel de dragi

Sălbaticele păsări călătoare?

Peste străine aşezări lumeşti

Duc câte-un fulg de-al tău, un cânt din tine,

Şi mor cu tine-n inimile lor

Când le frâng zborul gloanţelor haine.

Eu n-am să uit c-aici am râs întâi,

Că am strigat întâia-njurătură,

Că am gustat din scorburi faguri dulci

Ori gustul lacrimii sărate-n gură,

Stângaci, iubind aici întâia oară,

Ţi-am spus, când nu-i spusesem încă ei

Tu mi-ai vegheat încovoiat asupră-mi

Întâii şovăielnici paşi ai mei.

Copiii cresc şi unii se despart

De cei ce le-au dat viaţă din iubire.

Plecările din tine-n alte lumi

Să nu le iei nicicând drept despărţire.

Când eu greşesc ori mă stropesc noroaie,

Mă chemi şi eu la tine vin tiptil,

Şi-n foşnetul luminii din frunzişuri

Mă faci din nou nevinovat copil.

MOMENTE BIOGRAFICE

1

Ţi-a însemnat natura prin trăsnet unde stai

Zdrelindu-ţio, cu flăcări primejdioase, casa.

E semn de neastâmpăr şi de noroc — să-l ai

Până când neagra doamnă o să-şi învârtă coasa.

Tu ai luat mistria şi gurile spărturii

Le-ai astupat croindu-ţi sălaşul iar curat,

Orgolios cerându-i în viitor naturii

Un semn mai nobil şi mai cizelat.

2

Prea multă grabă-n viaţa ta

Drum prea-nclinat au fost să-ţi mai aştearnă,

Când te-au înmugurit din lut şi stea

În dimineaţa tulbure de iarnă!

Fugind cântau copiii trist colind,

Zbura colindul, irosindu-şi ultima silabă,

Trecea-nainte iarna rece clănţănind,

Lupi albi o alungau urlând a grabă.

Doar cariul într-al timpului crivat

Nepăsător bătea şi măsurat.

3

Şi-a murdărit herminele omătul,

A putrezit în soare pe încetul,

Din tuiuri crude flutura brădetul

Iar florile-ntrebau cu glasuri moi:

— Unde te duci şi mic şi fără noi?

Ţi-a spus regina surelor furnici:

— Nu mai putem să te urmăm de-aici…

Iar ursu-a dat înduioşat din labă

Şi s-a întors, că are altă treabă.

Mergeai tăcut, poate fugeai, săgeată,

După-o poruncă-n tine încuiată,

Şi-o clipă doar descumpănit ai stat în drum

Când te-ai visat, mergând, cum eşti acum.

4

Ea ţi-a zâmbit rodind tremurătoare

Multicolore aripi de răcoare,

Şi glasul ei s-a risipit în melodii

Ca un ciorchin de clopote-argintii,

Iar braţele-i au prins să se dezbine

Ca nişte şerpi de flacără spre tine.

Petala gurii, desfăcută-abia

Ţi-ai ţuguiat-o a sărut spre ea.

Dar împlinirea-n aer s-a topit

Lăsându-te hazliu şi umilit.

5

Pădurea ta mai lumina-mpăcată

Cu mirt în flori şi-n ape cu făclii,

Dar trăsnet lung se coborâse din tării

în verdea catedrală despicată.

Ai cunoscut că liniştea s-a stins,

De-acuma ţie n-o să-ţi mai revie

Decât, înşelătoare, o stafie

Cu pasul dincolo de vis prelins.

Vedeai tălăzuind ca mări de pară,

Prin crăpătură, lumea din afară,

Şi ai sărit încins de-nfrigurare

În primul tău botez şi scăldătoare.

6

Ţi s-a-ntâmplat ceva; nu ai să spui

Acel ceva, din neguri, nimănui,

Pentru că de atunci în strat de vremi

Tu cauţi puritatea şi o chemi.

Ai iscodit-o-n nouri ori în munte,

Între copii şi-n Marele Păcat,

Dar ţeasta ta, nimbată alb pe frunte,

În faţa ei nu s-a-nclinat.

Căci n-ai găsit-o, n-ai găsit-o, nu,

Era ascunsă-n miezuri ori prea topită-n spaţii,

În firul singuratic de nea care căzu,

Ori în întreaga togă ce moaie-n alb Carpaţii.

Fierbinte cercetând-o bucată cu bucată,

Pierdeai înfăţişarea-i şi o stricai uşor —

Aşa cum nu aduce a oameni niciodată

Desfiguratul fum de cremator.

Dar îţi trimise rază înalta stea polară

Menindu-ţi cugetarea în sensuri să-ţi împărţi,

Cum magica lumină a lămpilor de cuarţ,

Uluitoare taine sub ochi îţi desfăşoară,

Filigranată-n fire de purpurie pară

Atoateschimbătoare, ţesută din scântei,

Ai înţeles ideea de om întâia oară

Tu, nărăvitul lacom la idei.

BIOGRAFIE

Stiu eu, mama şi-a zis că mă nasc într-o zodie bună;

Plinului pântec aşa îi cânta într-o noapte cu lună.

Trăsnete reci de furtună vedea cum în zare detună.

Ştiu eu, mama şi-a zis că mă nasc într-o zodie bună,

Ea mai vedea cum în şa voi sălta împreună

Cu îndrăzneaţă fecioară-a pământului, brună,

Şi-n goană nebună vedea de pe-atunci cum răsună

Tropotul lung şi mereu al galopului meu.

Ştiu eu, mama şi-a zis că mă nasc într-o zodie bună,

Şi că-s menit să înving veşnicii şi genună.

Dar nu ştia de pe-atunci că în mine-o să pună

Suflet prea grav şi răsunet prea slab, că adună

Abur de vis şi de boală ce-ar fi să răpună

Tropotul lung şi mereu al galopului meu,

Iată-mă azi înarmat cu acele credinţi,

Cu îndârjirea păstrată — cuţit între dinţi —

Dar cu prea multă dorinţă să vii, să-mi alinţi,

Brună fecioară a păcii adânci şi cuminţi,

Tropotul lung şi mereu al galopului meu.

FIOR

Poate-am visat ceva rău şi-am uitat,

Poate-i doar pentru că vişinii s-au înflorat,

Poate-i doar vântul ce limpede sună,

Ori pentru că au muşcat astă noapte din lună

Vârcolacii, ori stele prea multe pe faţă

Mi-au picurat o otravă de gheaţă,

Ori poate e dimineaţă.

Cine eşti, ori ce eşti,

Abur ori duh străveziu de poveşti,

Care-ai pătruns şi îmi macini mereu

Trupul şi sufletul meu?

Privesc în oglindă — acelaşi mi-i chipul

Şi buzele groase tăiate ca-n lemn.

Pe pavăza frunţii văd bine că nimeni

N-a scris, încă nu, nici un semn.

Dar vorbele-mi murmură: sună-ne,-ncearcă-ne,

Sufletu-şi pâlpâie albe chemări,

Ochii îmi ard rotunjiţi peste cearcăne,

Inima-şi bate ecoul de zări.

Cine eşti, ori ce eşti,

Abur ori duh coborât din poveşti,

Undă prelinsă să mă învenine,

Stea fulgerată în mine?

Aprilie 1956

SUNT SPIRITUL ADÂNCURILOR

Eu sunt spiritul adâncurilor,

Trăiesc în altă lume decât voi,

În lumea alcoolurilor tari,

Acolo unde numai frunzele

Amăgitoarei neputinţi sunt veştede.

Din când în când

Mă urc în lumea voastră

În nopţi grozav de liniştite şi senine,

Şi-atunci aprind mari focuri

Şi zămislesc comori

Uimindu-vă pe cei ce mă-nţelegeţi.

Apoi cobor din nou prin hrube trudnice

În apa luminoasă, minunată.

Sunt spiritul adâncurilor,

Trăiesc în altă lume decât voi.