MARIN SORESCU, FIGURA SPIRITULUI CREATOR
„Parte
constitutivă esenţială a valului liric din anii şaizeci, poezia lui Marin
Sorescu (1936-1996) a acţionat, în contextul confruntărilor literare de atunci,
mai izbitor chiar decât a lui Nichita Stănescu, ca forţă înnoitoare spectaculoasă,
şi eficacitatea acţiunii ei a fost mai promptă, cel puţin la suprafaţă, decât a
oricărei alte creaţii poetice din aceeaşi perioadă. Extraordinara audienţă în
rândurile tineretului studios, accesibilitatea au făcut din zicerea soresciană
un factor realmente „miraculos" de educare a gustului estetic, a
sensibilităţii pentru arta modernă, de spargere a şabloanelor, de rupere a
inerţiei. Pseudopoezia impusă, cu mijloace administrative, drept poezie
exemplară, a început să se scufunde în neantul din care ieşise sub efectul şi
al hohotelor de râs declanşate de sclipitoarele parodii cuprinse în culegerea Singur printre poeţi (1964).
Ca altădată prin Ion Minulescu, logosul românesc s-a articulat, în deceniul al
şaptelea, prin autorul Poeme-lor din 1965
şi al Morţii ceasului (1966)
într-un mod altfel artistic decât la toţi ceilalţi poeţi ai timpului, tineri şi
vârstnici, inclusiv la făuritorii stilului liric al deceniilor interbelice
(Arghezi, Blaga, Barbu, Bacovia) redeveniţi „faruri"
ale noilor generaţii. Cu Marin Sorescu, topiţi în vocea lui, intrară sau
reveniră în teritoriul liric românesc toţi romanticii moderni deromantizanţi,
toţi comendianţii sublimi ai poeziei universale din ultimii peste o sută de
ani: de la maeştri ai persiflării şi ai ghiduşiei lirice frecventaţi cândva de
Minulescu, de Adrian Maniu (un Tristan Corbière, un Jules Laforgue, un Charles
Cros) şi de la virtuozi ai umorului grotesc şi absurd, precum Alfred Jarry sau
Christian Morgenstern, la performerii contemporani ai ludicului, ca Jean
Cocteau şi mai ales Jacques Prévert sau Raymond Queneau. Departe de a fi
pierdut prin acest fapt ceva din caracterul naţional, poezia românească şi l-a
recuperat tocmai, şi pe această cale, reluându-şi, în expresie modernă, revitalizantă,
una dintre cele mai fecunde tradiţii. Prin Marin Sorescu poezia românească şi-a
reînsuşit propria modalitate burlescă, dându-i o versiune inedită, sincronă cu
morfologia contemporană a formelor de artă, înscrisă în imediata succesiune a
celei create în anii patruzeci de către poeţi din gruparea Albatros, îndeosebi
de Geo Dumitrescu. Estetica lui Marin Sorescu se găseşte, ca a „decadenţilor" din deceniul V, şi
ca a lui Ioanichie Olteanu, la antipodul celei aşezate de Valéry pe principiul
distilării radicale, al extragerii din limbajul zilnic a unei „voci pure, ideale", menită să
exprime eul universal în sonuri care să nu „ofenseze
urechea". La temelia ei stă concepţia - cu surse moderne şi în opera
lui Baudelaire, a lui Rimbaud - potrivit căreia poeticul se realizează, sub
acţiunea puterii transfiguratoare a talentului, în orice material, inclusiv în
cel mai corupt limbaj cotidian. Din unghi teoretic privită, poezia soresciană
apare ca o demonstraţie a posibilităţii nu numai de modernizare a lirismului,
dar şi de recuperare implicită a esenţei sale temporar înstrăinate, prin
demersuri ostentativ depoetizante. Programatic impură, ea sfidează principiile
eufoniei, şi, cu atât mai mult, orice reguli prozodice,cultivă oralitatea cea
mai spontană, stilul colocvial, familiar, punctat de calambururi, parantetic,
anacolutic, recoltează materie lexicală de peste tot, din sfere naţionale
savante şi din lumea rurală oltenească, din toate zonele prozaicului, recurge -
spre a le monta imprevizibil - la expresii dintre cele mai uzuale, devenite
clişee, manipulează inedit locuţiuni tocite, formulări stereotipe. În dispreţul
tuturor normelor, nu numai al celor clasice, poetul amestecă genurile şi
speciile, codurile stilistice, injectează elegiilor vervă maliţioasă, debitează
enormităţi şi nimicuri vesele pe fond de ironie amară, infiltrează umor graţios
în elocuţia imnică, desolemnizează oraţia encomiastică, fără alterarea
conţinutului, prin paradox, practică, în poeme cu caracter intens meditativ, şi
dramatic, felurite şotii, bufonerii şi acrobaţii verbale. Potrivit chiar spusei
sale, „trece făcând tumbe printre
silogisme", comunică anxietăţi pe ton de improvizaţie umoristică
pentru spectacole de revistă. Autorul seriei La Lilieci (şase volume, 1973-1998) varsă în limba scrisă, ca dintr-un corn al
abundenţei, şuvoaie de termeni regionali, construieşte fraza ţărăneşte şi
olteneşte, după ce în volumele precedente utilizase - avea să o facă şi în cele
următoare - un vocabular cu masivă încărcătură neologistică şi îşi articulase
(avea să şi-l articuleze în continuare) „discursul"
în conformitate cu „poetica" articolului
de ziar şi a
locvacităţii de cafenea. Dimensiunea interioară, de adâncime, a poemelor nu se
oferă cu uşurinţă percepţiei imediate. Ca orice lirism indirect, şi cel
instaurat de Sorescu se comunică doar cu condiţia coparticipării la actul
declanşării lui, a „colaborării"
cu poetul. Laitmotivele meditaţiei lirice sunt: moartea, timpul, singurătatea
şi alte câteva, între care, mai cu seamă, dezolarea generată de spectacolul –
şi sentimentul – blazării, desensibilizării, dezumanizării, filistinizării,
automatizării, alienării, reificării. Cu tehnici ale poeziei ludice, clovneşti,
Marin Sorescu liricizează obsesii ce fuseseră, cu puţine decenii înainte, ale
generaţiei expresioniste. În reprezentarea poetului nostru, întreaga existenţă
urmează un curs prestabilit; tot ce vedem şi facem se petrece, în virtutea unui
determinism ineluctabil. Pământul e „o
mare popicărie", în care „totul
e calculat dinainte / Cu mare precizie",
aşa că orice tentativă de a schimba sau drege ceva este o naivitate.
Angajaţi într-un concurs de „sărituri în
înălţime", la care nu renunţă în ruptul capului, deşi gravitaţia îi „trage mereu în jos / încă din cele mai vechi timpuri",
oamenii se aleg doar cu „pocnituri în
cap". Cu toate eşecurile, însă, ei continuă să se avânte spre cer, „cu o îndârjire diavolească",
asemenea lui Iona. Într-un asemenea univers, lupta cu inerţia e pierdută mereu,
viaţa se banalizează, se uniformizează, insul îşi pierde identitatea: „despre sufletul meu nu ştiu nimic",
„numai câteva clipe pe zi / Eu mă
înnod / în firea mea adevărată".
Dispar candoarea, spontaneitatea, autenticul; în cele din urmă, chiar şi
vitalul. „Bărboşi mereu",
oamenii se lasă acoperiţi de „iarba"
produsă de propriul organism, spre a nu mai vedea nedezlegatele „noduri" în care şi-au frânt
dinţii şi mintea. Fiii lor „se nasc
direct cu mustăţi" şi „stau
ţepeni / În carnea şi oasele lor /
Ca şi nişte costume de cosmonauţi".
Neavând idealuri, neîncercând să iasă din orizontul lor strâmt, automatizaţii
citadini ajung să se confunde cu lucrurile, fetişizate, între care trăiesc, să
fie absorbiţi de ele. Asistăm, în spaţiul imaginarului sorescian, la o
adevărată „Menscheitdämmerung". Faptul
însuşi al consemnării unor asemenea situaţii atestă neacceptarea lor, în ciuda
repetatelor afirmaţii contrare. Aşa cum face poezie cu aparenţa de-a o
suprima, Marin Sorescu, denunţând consimţirea fiinţei la propria înstrăinare,
exprimă în realitate, antifrastic, refuzul viului de a se lăsa reificat, voinţa
spiritului de a-şi păstra chintesenţa. Principală expresie a naturalului,
erosul este, implicit, o forţă dezalienantă, o sursă regeneratoare a umanului
şi, în felul său, sucit, inimitabil, Marin Sorescu este, cu intermitenţe, în Descântoteca şi în Sărbători itinerante, mai ales,
dar nu numai acolo - un autentic poet al iubirii. Într-un stil caricatural
bombastic, ostentativ zeflemist, manierist la culme, în expresie bufă
îngroşată, pe alocuri cu galanterii de tip oriental (persane, chineze),
persiflate prin exagerare, inventatorul „descântotecii"
adresează iubitei omagii de o suavă gingăşie: „Câte păsări o fi stricat / Cerul
/ Până să-ţi nimerească mersul / Atât de lin?" (Pentru păsările dispărute). „Nu ştiu de unde să te încep, / De unde să te termin. / Eşti
fără început şi fără sfârşit. / Ca
universul. / Oriunde arăţi cu degetul
pe cer - o constelaţie" (Oriunde, sus). Sensul
unui refuz al standardizării, depersonalizării, dezumanizării - prin
întoarcere la origini, la natură, la surse, îl capătă, în virtutea consonanţei
de adâncime cu vibraţia individualizantă din întreaga creaţie a poetului, şi
neaşteptatele, deşucheatele, încântătoarele evocări, istorisiri şi portrete
din hexalogia La Lilieci
(1973-1998). Replică, în spaţiul liric naţional (mai mult ca sigur,
neintenţionată) la Satul meu, volumul din 1925 al lui Ion Pillat, ca şi, în parte,
la coşbucienele Balade şi
idile, această trilogie, scrisă, poate, cum s-a observat, şi
sub efectul lecturii Antologiei orăşelului Spoon River al lui Edgar Lee Masters, dar
scrisă altfel, mai imprevizibil, mai percutant - însumează „amintiri din copilările". Nu de speţa celor eternizate de
Creangă, suculent comice, însă tot „vesele",
în felul lor (mai puţin, desigur, acele ce expun situaţii analoage unor
secvenţe constemante din Desculţ-ul lui Zaharia Stancu), duioase la modul hazliu, lirice
în virtutea unei pulsaţii nostalgice estompate, disimulate, subtextuale.
Integral „tradiţionaliste" prin
materialul de inspiraţie, poemele sunt gândite şi construite în cel mai modern
spirit, cu o detaşare de obiect insidios ironică, afectuos persiflantă,
detaşare ce exprimă, pe de-a-ndoaselea,tocmai un organica taşament. Adoptând,
ca în toate celelalte scrieri, un mod paradoxal, inadecvat în principiu, de
abordare a „temei", evocând
copilăria nu cu duioşie, ci pe un ton degajat, jovial, faceţios, Marin Sorescu
obţine, şi în aceste poeme, un dublu rezultat. Îşi înnoieşte propriul univers
şi limbaj şi totodată revitalizează o temă ce părea istovită. Prin creaţie de
scene vii, el restituie universului sătesc – asemenea lui Marin Preda, în proză
– întreaga lui autenticitate, întreaga prospeţime originară, nealterată de vreo
reminiscenţă a convenţionalului idilism semănătorist, procurând cititorului
senzaţia de a descoperi o lume necunoscută.”
DUMITRU MICU
ISTORIA LITERATURII ROMÂNE
