ALEXANDRU MUŞINA
BREVIARUL ANESTEZIC AL
MAESTRULUI FORNICATUS
Oda I. Hermetica
EI îmi loveşte creştetul moale al capului
Cu un baston alburiu de cauciuc, el îmi modelează
Forma piciorului cu un sicriu de gips, al
prelucrează
Pânza fină a ţesuturilor pentru a face
Din ea drapele, coşuri de piaţă, bastoane de
cauciuc.
Nu îl cunosc, nu mă cunoaşte, între noi noaptea
Stă ca un deget plin de sânge, din malaxoare
Ies strigăte de copii ce seamănă a cântec.
Această odă e chiar noaptea, e pintenul de aur,
rubinul
Malaxoarelor, lumina ce se vede pentru
Călătorul obosit de departe. „Atenţie, pericol de
electrocutare!"
Aş vrea să strig. Eu doar strălucesc.
Stegozaurul visează mamiferul, mamiferul
Visează primatul, acesta pe Homo Erectus Erectus;
De aici înainte totul e o mişcare a mâinii
În sensul acelor de ceasornic, atât.
„Dar ce visează fratele tău, femeia, părinţii,
prietenii?"
Nimic, ei se învârt
În sensul acelor de ceasornic, ei ascultă
Bufnitura bastonului, boncănitul protezei,
Apoi adorm liniştiţi.
Oda a Il-a. Erotica
E primăvară, totul pregătit: spirocheta, gonococul,
Trichomona, candida, aureus, curajul,
Drumul de la Emaus. De-odată aerul
Ca o fantă moale despicându-se, lăsând să intre
În carnea ovală a ochilor insecte,
Homonculi de praf, străvezia sferă.
Eu sunt un copil care învaţă,
Eu sunt ajutorul de chirurg al dimineţii,
Eu sunt floarea ce suge aerul bolnavilor.
Eu sunt câinele cu uleiul privirii
Răspândit pe autostradă. Ele femei.
Cuvinte, multe cuvinte, buzele moi
Deschizându-se încet, lăsând să intre
Amintirile stegozaurului, ale lui Homo Erectus;
Alături de homonculi de praf, insecte, de străvezia
sferă.
Şi, desigur, covorul de flori, întoarcerea
De primăvară în Ierusalim: gonococul,
Spirocheta, trichomona, candida, aureus.
Oda a IlI-a. Ascetica
Am netezit drumurile, le-am acoperit
Cu folii curate. Nici un străin
Nu are voie să-şi plimbe duhoarea
Prin aerul străveziului meu oraş. Ele, dihăniile,
Surdele sexe, amestecatele secreţii, putrezesc
Afară, sub soarele nepăsător al amiezii.
„Cinci mii de prunci morţi", mi-au raportat.
„Prea puţin", le-am spus „Până mâine
De zece ori pe atâţia. Cunoaşteţi voi oare
Linia
fermă a perfecţiunii?" „Desigur, nu, stăpâne," – au răspuns
Lăsând
apoşii ochi în jos.
„Aveţi gânduri viclene." „Nu, stăpâne," – au răspuns,
Cu ochii moi ca nişte secreţii. „Scoateţi-vă
ochii!" am spus.
De-atunci e bine, nimeni nu mai poate vedea
Impudicele culori ale soarelui apunând.
E aceasta
O cale minunată, iubiţi ascultători şi prieteni.
Oraşul vostru mi-e drag, primitori
Îi sunt oamenii, a venit timpul să-l curăţaţi
De vâscoasele duhori, de murdarele,
Amestecatele gânduri, secreţii.
Oda a IV-a. Estetica
Zăpada începe să se topească, murdară. Prietenii
omului
Veghează din eter, cu gheare strălucitoare.
Tinerii dorm, maşinile funcţionează normal,
Nimeni nu aşteaptă soluţii rapide, nimeni nu plânge
Pe umărul firav al poetului.
Zăpada se topeşte, murdară. Harnicele globule
Duc saci cu oxigen, harnicele glande
Elaborează stimuli, înlocuitori, întăritoare. Noi căutăm
Urma surpată a craniului în pământ, după-amiezele
Se varsă lin peste dealuri în noapte.
Ei apasă butoane, schimbă decorul: cristalul
E un cântec plictisit, aerul verde
Al copilăriei o stampă luminoasă, mielul joacă
Pe tâmpla dealului, sub pământ,
În umărul firav al poetului. Noi zîmbim:
Nici o durere nu ne atinge, celulele vesel se divid
În pântecul până mai ieri adolescent, zăpada s-a
topit, prietenii
Veghează din cer, cu gheare strălucitoare.
Oda a V-a. Ludica
O minge albă, un peşte miniaturizat,
Trilioane de atomi călătorind serioşi
Drumurile pavate, cu luminoase pălării.
Un-doi, un-doi, creangă de creangă
Desenul se prinde, creangă de creangă
Desenul se transmite, nevăzut.
Să numărăm, să ne bucurăm
În apa mlăştinoasă a odăii:
doi ochi de copil
Speriaţi aşteaptă,
aşteaptă.
Nişte oameni urâţi şi goi,
preocupaţi
De: rujuri, cărţi, excursii
în munţi,
Lenjerie, cuvinte, oglinda
oglinzii, procesul
Maimuţelor, afacerea
dubioasă-a atomilor, o italie
A simţurilor. Ce joacă:
un-doi, un-doi, în după-amiază.
O minge albă, un peşte
miniaturizat,
Doi ochi, doi ochi, doi
ochi de dincolo de întâmplare pândind.
Oda a Vl-a. Anima
Becul murind în sticla adâncă a nopţii,
Muşcătura şacalului murind
în sticla rece-a cuvântului,
Sunetul mădularelor murind
în sticla opacă.
„Doamne al cromozomilor,
i-am zis,
Iată povestea tatălui şi a
mamei, o transpiraţie încleştată
Precum şarpele de aurul
cupei, iată povestea
Unor locuri şi timpuri, a
trecerii
De la echilibru la un dezechilibru din ce în ce mai
obosit.
Poţi tu să mă ierţi?" „Nu", mi-a răspuns.
Urma mâinii plutind pe
pielea femeii
A murit în umbra femeii plângând,
umbra femeii plângând
A murit în umbra femeii ce
naşte, umbra femeii
Ce naşte-a murit în umbra
ce uită
Umbra mâinii, dumnezeul
samforizat,
Divizat de sine pe-ncetul,
înstrăinat
În sticla povestei, adâncă.
Oda a VII-a. Organica
Chiar şi dragostea e mai
puţin
Puternică decât această
oboseală. Viaţa viermelui
E mai puternică decât
clavicula mea divină.
Un ceas în flăcări nu e un semn,
E doar un ceas în flăcări, din care
Se-aud sunetele adolescenţei. Viaţa viermelui
E viaţa unui vierme fecundând.
Chiar şi dragostea poate capota, poate plesni,
Ca un bou în mijlocul drumului, întinzând
Frânghii prăfuite de sânge în jur. Uneori
Chiar şi ceasul arzând în lobul stâng poate voma.
Cum viermii înşişi pot cânta. Trebuie doar
Să ai organul, să ai scara, trompa lui Eustache;
Şi-o pată, mare, vineţie-n lobul stâng, o pată
galbenă în ficat
Şi-o pasăre leproasă-n mădular.
Oda a VIII-a. Demotica
Dacă ziua e însorită vor ieşi: bătrâni cu pielea
Atârnând pe fălci, puştani cu coşuri şi priviri
alunecoase,
Adolescente cu picioare groase, funduri flasce,
genunchii pătrăţoşi,
Bătrâne stafidite, elegante, c-un trecut
Erotic demn de admirare, ţânci abia-nvăţând
Să meargă, să privească, să respire.
Dacă e ziua însorită vor ieşi: la marginea
Pădurii, în faţa blocului, pe taluzul căii ferate.
Vor juca
Table sau volei, cu burţile roşii
Revărsându-se de sub maiouri. Se vor bronza: celulită
Izbucnind din elastice şi bretele.
Vor ieşi. Mii de biografii îngheţate pentru o
clipă.
Toropite. Anesteziate
Sub masca de cloroform a soarelui. Miliarde
De întâmplări, de imagini, milioane de ani,
O istorie
Mergând până-n triasic. Bâjbâind. Şi visând.
Dacă ziua-i prielnică vor ieşi.
Nenumăraţi. Mişcându-şi axonii, dendritele.
Nenumăraţi. Celule. Bulbi coloidali. Cu franje.
Plasă.
Mână întinsă în vid.
Oda a IX-a. Bucolica
În câmpul verde blânda rumegătoare,
În camera copilului un uriaş de carton,
În liniştea serii
Bârzăunii pleacă umflaţi
Din pajiştea verde.
Pe dreapta, un copac. Verde. Pe stânga,
Oasele strămoşilor preschimbate-n scaieţi vineţii.
În spate, soarele de plastilină
Lipit de deal. Şi talanga împarte
Aerul în fâşii inegale. De o parte:
Aerul cel bun, cu suflet curat. De alta:
Fratele rău şi viclean, ce va trebui să dispară.
Când copilul va plânge, uriaşul
Se va-nălţa la cer. Blânda rumegătoare
Va strivi cu coada bărzăunii întârziaţi.
Comandantul
Suprem îi va trece la pierderi. Apoi va adormi. În
vintrele calde
Laptele-i alb orişicum. Pajiştea verde.
Gura copilului nevinovată.
Oda a X-a. Osmotica
În înotătoarea rechinului vom găsi
Bila de cristal a ultimului rege, în spaima
copilului
Otrăvuri venind prin cordoane de sânge, în după-amiezele
noastre
Suspinul umed al celui murind.
Nimic nu iese din plasa subţire-a atomilor,
Nici măcar acest gând atât de amăgitor
Încât se prăbuşeşte în sine, nimic
Nu arde dincolo de gardul sfios
Al celulelor – nici măcar
Corpul tău desenat pe rulouri fine de ametist.
Sorbind aerul camerei el continuă
Să plângă-n plămâni, sorbind carnea tare
A trupului tău ea continuă să plângă
În vinele mele, sorbind
Ceaiul de mentă-al acestei amintiri ea continuă
Să-mi ardă pântecul întocmai
Înotătoarei vinete-a rechinului encefal.
Oda a Xl-a. Cinetica
Măturătorul îmbie frunzele din parc
Să intre în tomberoane, să se adune în grămezi, să
ardă,
Prospectele ne îmbie în staţiuni cu ape
vindecătoare;
Acoperişurile îmbie norii să plouă, tâmpla mea
Îmbie glonţul strălucitor.
Mult nu vom mai putea vorbi
De-atâta educaţie şi de-atâta consens,
Mult nu vom mai putea respira
Aerul propriului gând fără a jigni auguste
persoane.
Totuşi soarele răsare şi florile îl îmbie
Să strălucească deasupra scuarului ruginit,
deasupra
Minţii mele brusc anemiate. Totuşi vântul trece în
haine de seară
Şi frunzele îl îmbie să le poarte în suflet, să le
poarte
Deasupra trupului meu cu câteva clipe mai mic.
Desigur, nicicând n-am gândit
Să încălcăm legile sfintei mecanici. E toamnă,
Măturătorul îmbie frunzele din parc:
Un sunet ca de ţânţar, depărtat.
Oda a XII-a. Terror
Cu un fel de teamă. Cu bucuria scârboasă
Că bomba nu a explodat, că zidul nu s-a prăbuşit,
Că viruşii, microbii lucrează aiurea;
Măcinând oasele, rozând ficatul, sugând fragedele
ţesuturi,
Dezlănţuind chermeze în plăgi, în pungile cu puroi.
Cu o bucurie umilă trecând pe stradă. Zâmbind
trecătorilor,
Vatmanului, şoferului, portarului, dentistei, vânzătoarei,
Îmbălsămătorului de scatopiteci, funcţionarei
municipale.
Până ajungi
Să simţi aerul solidificându-se, până simţi
Casele decupate plutind pe deasupra caselor încă
lipite
De trotuarul verzui. Până sângele mamei
Te umple de un nedefinit plictis.
O cădere în golul
Dintre index şi degetul mare, acolo unde
Strămoşii tăi ascundeau focul. În apa călduţă,
Plină de microbi amicali, de promisiunea
Unei amnezii fraternale. Şi animalul de-argint
Sărind în sus, urlând deasupra oraşului, nepăsător.
Oda a XIII-a. Nevrotica
Dimineaţa e a
camionagiului mahmur, neras,
Care îşi scoate manivela şi pâinea cu salam,
dimineaţa
E a cretinului oraşului, roşu-n obraji, ce împarte
Feciorelnice sticle cu lapte, dimineaţa
E a femeilor prost fardate ce-şi
cumpără
Franzele ca nişte falusuri imense, roşcovane.
Amiaza e a elevilor
fumând prin baruri, după-amiaza,
A bărbaţilor discutând înalte
Probleme fotbalistice, seara, a bunicilor oficiali
Ieşiţi prin salcâmii oraşului, pe sub teii în
floare, noaptea
E a beţivilor, violenţi sau doar guralivi.
Epiderma iubitei e a
medicului dermatolog, inima ei
E-a cardiologului, sexul ei... camera mea
Vag respirând e-a icralului, sângele meu
E-al crucii roşii, al părinţilor, al copiilor ce
vor fi, creierul meu
E al vostru, al tuturor.
Oda a XlV-a. Filius regi
Fericită viaţa protozoarului, veşnică întru Domnul
şi plină
De subtilele delicii ale unei aritmetici
elementare:
În mările cambriene, în hârdăul cu apă de ploaie,
În cisterna ruginită lângă cantonul de cale ferată.
Şi noi aici, aşteptând. Mereu mai aburită retina,
Mereu în urma evenimentelor micii savanţi
cerebrali,
Mereu dezgropând hârtia mototolită
A unui vechi eveniment, pentru-a visa.
Şi noi aici. Biet orfan încăpăţânat,
Cu harta inimii explodând când şi când, cu femei
De ciocolată, de vanilie, de lapte praf, rătăcind
În ţară străină, privit cu dispreţ.
Fericită viaţa protozoarului şi veşnică
Aritmetica lui simplă, răbdătoare. Luminoasă e
floarea
Ce-mi doarme încă în sânge, adâncă uitarea
Ce-mi suge oasele tinere, pe rând.
Oda a XV-a. Virgo
Prea leneşul meu prieten, memoria ambientală,
De mult nu îmi mai trimite reviste porno
Cu femei explodând în pagini, cu după-amieze de
cloroform
În care se descompun legiuni plictisite.
Prea leneşul meu prieten e mort
Undeva pe o terasă a adolescenţei. Eu stau şi
privesc,
Construiesc din plastilină-o poveste
Din ţări mai clare.
În camera ei obiectele sunt nişte duşmani personali
Ai abjectului ce mă aflu, hainele ei
Sunt cărţi poştale ale unor plante disperate, părul
ei
O secundă curgând afară din vid. Nimeni nu poate să
spună
Că a văzut-o strălucind întru totul. Ea poartă în
trup
Trei şerpi de cristal şi moartea. O vârstă
A unui oraş colcăind de trecători,
De reziduurile albe-ale nopţilor de dragoste.
Prea leneşul meu prieten e mort
Undeva, pe o terasă îndepărtată. Eu stau şi
privesc,
Cu ochi vitros, c-un sânge alb, cu mâinile murdare.
Oda a XVI-a. Thanatica
Caracasele camioanelor pe marginea şoselei,
Carcasele dinozaurilor în solul extrem de fertil,
Pereţii subţiri ai conservelor pe maidanele
municipale,
Blana roşie a hârciogului pe câmpul cu furnici,
Supele concentrate în anvelopa femeilor ruinătoare
Ce traversează senzorii oculari zi de zi.
Un tractor ce curăţă zăpada: viitorul.
O gaşcă de prim-miniştri îngropaţi
În dialoguri oficiale: speranţele.
Un capac imaculat de closet: zâmbetul cu care
Întâmpinăm copiii proaspăt întorşi din grădiniţe.
Un salam bine uscat: amintirile
Epicei juneţi. Ciuperci marinate: fecioarele
Ce foarte ne-au iubit cândva.
Totul e clar şi curat. Ştiţi totul
Despre acest colţ de univers, calmă
E mâna mea senzuală pe pulpa stiloului, o muzică
repede
Curge din geamul spart al camioanelor în pământul
Extrem de fertil, plin de roşii furnici.
Oda a XVII-a. Angelica
Teme-te de puterea lor. Aceste creaturi
Care nici nu vorbesc, nici nu cântă,
Numai poartă veştile dintr-un loc în altul. Îngerii,
Castraveţi muraţi ai eternităţii,
Care trec prin clipa putreziciunii noastre
Fără să vadă măcar.
Reclamele cinematografelor, sau
Cozile plesnind trotuarul în aşteptarea
Astralei hârtii de budă, coapsele adolescente
Desfăcute de mâini negre, de whisky, de cizme, de
perechi de ciorapi,
Zâmbetul umil al pensionarului
Care strânge zahăr şi făină, ulei şi cafea
În colţul fleşcăit al pleoapelor, în amintirea
Vieţii lui rustice şi nevoiaşe.
Teme-te de ei. Lor niciodată
Nu li se face lehamite, ei nu au răni
Pe care să şi le lingă înghesuiţi
În cotlonul sordid al singurătăţii, oasele lor
Din fildeş sunt şi oţel inoxidabil, carnea lor
Creşte fără dureri la loc, precum spuma
Detergenţilor la spălat.
Şi dacă îi auzi, fă-te că nu ai auzit.
Şi dacă îi vezi, spune că nu există.
Mâinile grase-ale bucătarului te vor înfăşca,
Te vor trece prin maşina de ras şi tocat,
Te vor sparge, vor bate spuma fină a limfei,
Vor pune ceapă, smântână, chimion.
Te vor servi la rece.
Oda a XVIII-a. Sol
Am supravieţuit. Ca bursucul
Care vede mugurul verde în somn şi oftează.
Sângele ştie legea mai bine, iar celula
Comunică direct cu Dumnezeu.
Aşa am învins: mâna a amorţit,
Piciorul a amorţit, gura a amorţit,
Ochii au încetat să mai bată, creierul a uitat.
Aşa am învins; limfa s-a făcut gelatină,
Oasele s-au făcut gelatină, nervii s-au făcut
gelatină.
Degeaba au urlat, ca apucatele,
Rânjindu-şi colţii negri, mici şi mulţi,
Semnele, poveştile din cărţi. Teama e o mamă,
Teama e o mamă bună, iubitoare.
În uterul ei înveţi să trăieşti. În uterul ei
Sunt alte legi, alţi zei, răsare un alt soare.
Un soare vânăt, cald. Un soare-animal,
Mai înţelegător decât oricare soare.
Aşa am învins: am dormit.
Pe-afară s-au scurs ziarele, tancurile,
sentimentele,
Imperii s-au tocit, imperii au ieşit din mare.
Am supravieţuit. Am învins. Sunt aici.
Aici, lângă tine.
