CÂTEVA MITURI ALE POEZIEI MODERNE
Dacă e adevărat – aşa cum susţine Leo Spitzer (Stilstudien,
vol. I, p. 212) – că „limba
cugetă înainte de toate mitologicˮ, înseamnă că mitul, în accepţia sa cea
mai generală, se leagă de limbaj nu numai datorită faptului că se exprimă prin cuvinte,
folosindu-le ca material în care se încorporează, ci şi datorită înrudirii sale
cu însăşi structura limbii. Instrument de creaţie mitologică, graiul este el
însuşi o mitologie, aşa cum arată N. Balotă, citind numele câtorva gânditori
germani care s-au ocupat de această problemă (Euphorion, cap. Permanenţe mitice în literatură, pp. 72 –117).
Aceasta înseamnă că funcţia mitopoetică a limbii nu ţine de o anumită vârstă
a omenirii, în speţă de o mentalitate arhaică şi primitivă, şi nici nu
încetează în momentul în care miturile îşi pierd finalitatea sacrală şi cultică iniţială, pe care o aveau
şi încă o posedă la popoarele primitive; dimpotrivă: această funcţie se
manifestă, poate la fel de puternic, atât din cauza caracterului limbii, cât şi
din cauza intenţiei exprese a creatorilor de
poezie, care plăsmuiesc verbal figuri mitologice, reluând uneori trama
unor mituri străvechi, sau inventând
altă dată mituri absolut noi. Voi
preciza, de la început, că în cadrul acestui articol mă interesează exclusiv
miturile noi, specifice poeziei moderne, şi nicidecum reluarea modernă a unor
teme mitologice din vechime.
Datorăm marelui Hölderlin cel mai înfiorat avertisment
pe care un poet l-a pronunţat vreodată în legătură cu limbajul. În celebrul său
studiu despre autorul lui Hyperion, Heidegger (Cf.
Hölderlin und
das Wesen der Dichtung) arată că limbajul
(şi odată cu el actul poematizării) este deopotrivă „cea mai inocentă ocupaţie dintre toateˮ şi „cel mai primejdios dintre toate bunurileˮ: căci limbajul este „necontenit obligat să îmbrace aparenţa pe care o zămisleşte el
însuşi, şi prin aceasta să compromită ceea ce-i este absolut propriu, adică
spusa autenticăˮ, calitatea sa esenţială de a numi pe zei şi lucrurile din
jur, de a întemeia dialogul uman. Mediatoare între „semnele divineˮ şi „vocea
poporuluiˮ, poezia înseamnă „întemeiere a
fiinţei prin cuvîntˮ.
Privită în felul acesta, drept creaţie a lumii în
verb şi prin verb, nu e de mirare că poezia modernă a făcut din sine însăşi
cel mai important mit al său, învestindu-şi instrumentul – limbajul – cu un
comportament mitic. Oare nu vorbeşte Mallarmé despre creaţia poetică, în
general, ca despre o îndeletnicire în care poetul „cedează iniţiativa cuvintelorˮ? Pentru a da „un sens plus pur aux mots de la tribuˮ, poetul trebuie să renunţe
la statutul său de stăpân absolut asupra materialului verbal, şi să recunoască
în structura acestuia o libertate şi o necesitate care depăşesc intenţiile
creatorului. După cum precizează Pierre
Guiraud (Les
Fonctions secondaires du langage): „...le
signe-objet de certains poèmes
récents est défonctionalilsé et vierge de toute intention signifiante. II
signifie ce qu'il peut, ce qu'il veut; non pas la pensée de quelque locuteur,
mais sa propre nature de mot dans son innocence et sa nudité. Cʼest un
infrasigne libéré de la mission de signifier.ˮ (Le Langage, Enciclopédie de la Pléiade,
p. 487)
Structura aceasta, cu un comportament atât de
activ, nu se manifestă numai la nivelul frazelor şi al cuvintelor: ea pare să
se ascundă în zone mult mai adânci, în materialitatea însăşi a vocabulei, în
foneme. Ce este vestitul „sonet al vocalelorˮ al lui Rimbaud, dacă nu divulgarea unor virtuţi
magice şi mitice
în chiar materialul sonor al limbii? După primul
vers, care nu face decât să repete
unele corespondenţe audio-vizuale cunoscute şi exprimate încă
de Baudelaire, sonetul
rimbaldian stabileşte nu atât
analogii, cât relaţii de ordin mitic între forţele latente ale limbii şi realităţile lumii din jur:
vocalele sale sunt adevărate
guri de oracol, prin care ţâşneşte, încărcată de toate virtuţile
ei, materia fluentă şi incandescentă a lumii, nu informă,
ci cristalizată, de la „corsetul păros al muştelor sclipitoareˮ până la „Omega, raza violetăˮ, ce cade asupra
noastră din ochiul suprem. Dealtfel, viaţa interioară a limbajului, dinamica liniilor
ei de forţă, precum şi comportamentul deosebit de activ fuseseră indicate de
Baudelaire, într-un pasaj des citat din Paradisurile artificiale: „Gramatica,
arida gramatică ea însăşi devine un fel de lucru vrăjitoresc, evocator: substantivul în majestatea sa substanţială, adjectivul, vestmânt transparent care-l îmbracă şi-l colorează
ca un smalţ, şi verbul, înger al
mişcării, care declanşează frazaˮ. Substantiv, adjectiv, verb – această trinitate
a arhetipurilor limbajului exprimă – după părerea lui J. P. Richard în Poésie et profondeur (p. 161) –
o „altă trinitate – profunzime,
transparenţă, mişcare – care este aceea a fiinţei baudelairieneˮ. Care
este a limbajului însuşi, aş completa eu, a unui limbaj văzut ca o fiinţă plină
de energie şi iniţiativă. Celebra formulă a lui Roland Barthes: „Literatura devine Utopie a limbajuluiˮ
deconspirează limba literară, limbajul poetic, dezvăluindu-i comportamentul
mitic. După cum spune acelaşi critic: o astfel de limbă nouă ar figura, „prin prospeţimea ei, perfecţiunea unei noi
lumi adamice în care limbajul n-ar mai fi alienatˮ (Le Degré zéro de lʼécriture, p.
126). În poezia noastră, Nichita Stănescu, teoretician al „necuvântuluiˮ ca element celular al poemului, vede marea turmă a
vocabulelor sub forma unui bestiar miraculos
şi crud, în care „cuvintele, laşele,
/ se ucid pre ele, /.../ se neagă tot timpul unele pe altele, / se ucid / numai
în de ele, pentru dreptul / întâiului
născut...ˮ (Împotriva cuvintelor). În limbajul figurat al unui
vechi mit, s-ar putea spune că poetul modern nu mai este un Orfeu care
stăpâneşte cu puterea
Lirei sale stihiile
şi fiarele limbajului, ci un Pygmalion stăpânit de o Galatee încă nedesprinsă
din blocul de marmură.
Seria de concepte negative prin care Hugo Friedrich
(Die
Struktur der modernen Lyrik) explică întemeierea lirismului modern
arată clar că mitul Limbajului este punctul final al unui proces istoric
îndelungat, în cadrul căruia poezia s-a întâlnit, la tot pasul, cu propriile
sale plăsmuiri mitologice.
Înainte de a se preda Limbajului, înainte de a se
lăsa mânuit de propria sa unealtă de lucru, înainte de a se simţi rostit de
propria sa Rostire, poetul modern – îmbătat
de fumurile geniului romantic – a cunoscut mândria demiurgică a unei
Inteligenţe poetice care făcea din lirism o ars combinatoria: savantă alcătuire de cuvinte, tehnică de artificier, ce se
reclama deopotrivă de la Pitagora – prin anumiţi romantici germani – şi de la
tenebros-lucidul Edgar Poe, îmbinând virtuţile unei discipline riguroase, ca
aritmetica, cu vibraţia muzicală, cu haloul
eufonic al cuvintelor, de care se lăsau fascinaţi simboliştii.
De la stăpânirea realului, în esenţa sa, s-a ajuns,
prin Baudelaire, la degajarea de acest
real, şi la afirmarea – ca principiu – creator şi dinamic al lirismului – a Fanteziei,
„facultatea producătoare de irealˮ,
cum o caracterizează autorul Florilor
răului. Era tot o manifestare a poetului artifex, dar de data aceasta Arta nu mai voia să imite Natura,
ci s-o depăşească, să-i opună o „supra-realitateˮ mai bogată în esenţe, tocmai
pentru că nu mai era doar ecoul unor date concrete, ci o construcţie independentă
în Spirit.
Înainte de a deveni prizonierul cuvintelor, şi al
liberei lor asocieri în fluxul de imagini al inconştientului, poetul a
ipostaziat Tăcerea inclusă în ele, Neantul lor interior, despre care Rimbaud –
se pare – ştia multe, şi pe care Mallarmé l-a teoretizat ca stare-limită a poeticului.
Era o nouă fiinţă mitologică, plăsmuită în cadrul limbajului, expresie a
propriilor sale goluri semantice, ivite în procesul unei extreme abstractizări
a lirismului. În felul acesta, pentru autorul
Brizei marine, Ideea
este egală cu Absenţa: este absenţa lucrului concret şi particular,
înşelătoarea prezenţă a acelei vestite „rozeˮ
mallarmeene, care se află „în afara
oricărui buchetˮ.
Aşa cum, odinioară, Hölderlin îşi simţea sufletul sfâşiat
de o cumplită tristeţe între o lume ideală, a zeilor Antichităţii, care au fost, şi alta, a viitorului, al
cărui zeu încă nu este (Heidegger),
Mallarmé a simţit vertijul unui dublu neant care i-a tulburat spiritul: clipa
sa, imposibil de sesizat, imposibil de fixat, participa la teribila absenţă a
unui trecut care a fost şi
a unui viitor care încă nu este (Cf.
Georges Poulet: Les Métamorphoses du Cercle, cap. La „Proseˮ de Mallarmé).
Înainte de a fi victima unui limbaj alienat în
cursul evoluţiei sale istorice, poetul a visat să se sustragă oricărei
deveniri, oricărei ruine a timpului, inventându-şi o preexistentă, făcând din Increat o figură a
mitologiei sale: la Rilke, la Blaga, la Ion Barbu, la Pierre Emmanuel, acest
Increat e tărâmul spre care spiritul plăsmuitor tinde, îndărăt, ca spre un
punct origo, încărcat de
toate virtualităţile, dar inocent de orice actualizare concretă a lor:
Căci vinovat e
tot făcutul,
Iar sfânt doar nunta, începutul...
Înainte de a cădea în cursa unui limbaj determinat,
unul şi la fel de tiranic pentru toţi creatorii, poetul şi-a simţit vocea
forţată de limbaje diferite, poate de toate limbile care s-au închegat într-o experienţă de cultură,
şi astfel s-a născut Plurilingvismul poetic al unor Pound şi Eliot, ipostaziat
în spaţiul acela de legendă şi ruină, care e Tărâmul pierdut, care e – de fapt – spaţiul fără întindere al
unei civilizaţii crepusculare. În acest spaţiu, Wallace Stevens crede încă în
suprema virtute a poeziei ca Ficţiune, Saint-John Perse în despletirea
heraclitiană a Stihiilor, Jorge Guillén în densitatea eleată a Tiparelor
geometrice pe care le îmbracă materia, Francis Ponge în asediul salutar al
Obiectului asupra conştiinţei, Gottfried Benn în recuperarea unui Eu modern
stigmatizat şi pierdut ş.a.m.d.
Polarizând
în mituri ale originii şi mituri ale sfârşitului, laicizate şi refuzându-şi
orice figuraţie antropomorfică, – toate aceste plăsmuiri – Inteligenţa,
Fantezia, Tăcerea, Neantul, Absenţa, Vocalele, Necuvintele, Ficţiunea,
Tiparele, Limbajul, Increatul, Eul modern etc., etc. – constituie zeii mitologiei lirice a timpului
nostru: născându-se înarmate până-n dinţi ca Pallas, frumoase şi seducătoare ca
Afrodită, capricioase ca Zeus, egocentrice ca Narcis, iscusite ca Hefaistos
sau viclene ca Hermes, ele îşi dispută poetul modern, pentru a face din gura
lui propriul lor oracol. Cel ce se închină numai uneia dintre ele e urmărit de
furiile celorlalte, cel ce le cultivă pe toate nu e ocrotit de niciuna. În
fine, poetul care va cuteza să se ia la întrecere cu una dintre ele va fi pus
să-şi încerce instrumentul de-a-ndoaselea, şi, înfrânt, asemenea lui Marsyas
care l-a sfidat pe Apollo, va fi
aninat de crengile unui pin şi jupuit de viu. Comportamentul mitic implică
devorarea mitopoetului de către propria sa faună mitologică. (ŞTEFAN AUG. DOINAŞ,
Orfeu şi tentaţia realului)
