ŞTEFAN AUG. DOINAŞ, ŞANSA
Şl INERŢIA ARTELOR POETICE
1
Orice artă poetică este o pledoarie pro domo. Chiar atunci când versul care o exprimă o şi
contrazice totodată (Verlaine), chiar atunci când adevărul ei este o frumoasă
minciună (Poe), sau un pariu cu Hazardul (Mallarmé), chiar atunci când nu
acoperă decât o parte a Operei (Ion Barbu) sau cu mult mai mult decât opera
unui singur poet (Horaţiu), ea ni se prezintă ca un edificiu ideal: întemeiat
pe obsesii, înălţat din visuri, impunând rigori şi proclamând libertăţi strict
personale. Un templu în care nu oficiază decât Maestrul. Discipolii, care
cunosc formula tainică de acces, se agită totuşi în jurul lui, sporindu-i doar
umbra sau scrijelind cu mare efort o linie în plus pe friză. Prizonier al
arhitecturii ei ideatice, Maestrul o poartă, ca melcul cochilia, încet-încet,
spre marele cimitir al Istoriei literare. Adesea, peste decenii sau veacuri, se
constată că impozanta, utopica clădire era cu totul improprie pentru locuit, că
Maestrul însuşi intra în ea numai pentru a visa mai frumos, şi că
până şi gloria lui se află în altă parte.
2
A scrie o artă poetică în marginea propriei poezii înseamnă, pentru mulţi,
a pune contraforţi de cărămidă unei construcţii de har.
3
Actul creaţiei este, din păcate, intermitent: din când în când, spiritul
profan şi gospodăresc simte nevoia de a propti
bolţile sacre, ca şi când acestea
ar fi materiale şi s-ar sprijini
pe pământ. În asemenea momente, poetul – oricât (de genial – are conştiinţa că
e un simplu meseriaş. Criză de modestie? Nu tocmai: poetul se simte meseriaş
unic al unei bresle unice, – il
miglior fabbro. Criză de orgoliu? Nu tocmai: nevoia de a-ţi explica
opera trădează totuşi o uşoară lipsă de încredere în ceea ce faci. Nu izbânzile,
ci eşecurile au nevoie de explicaţii...Din celebra şi ingenioasa „filozofie a compoziţiei”, înţelegem ce anume a vrut să fie Corbul pentru Poe,
nu ceea ce este realmente pentru noi.
4
Şi totuşi, nu există artă poetică modestă. Consideraţiile despre poezia sa
nu reprezintă, pentru poet, constatarea unei situaţii de fapt, ci expresia
unui ideal, a unui „program” maximal de creaţie; oricât ar cuprinde indicaţii
de ordin pur artizanal, amănunte şi procedee de laborator artistic, ea ţine în
esenţă de strategia cu care Autorul atacă Gloria, nu de mărunta şi
schimbătoarea tactică a succesului în viaţă. Arta poetică e scrisă, desigur, pentru
contemporani, şi are un rol de îndrumare („Contemporanii nu ştiu să citească”,
zicea Mallarmé), dar
rostul ei major, nemărturisit, e acela de a asigura lectura postumă a Operei. De aceea, artele poetice nu se scriu nici marţea, nici miercurea (Marte şi
Mercur nu-i iubesc pe poeţi), nici măcar joia – zi în care fruntea născătoare a
lui Zeus plesneşte –, ci duminica: pe cât cu putinţă la amiază, când umbra se
ascunde, sfioasă, sub lucruri, iar mărul străluceşte ca un rezumat al lui
Apollo.
5
Uneori, caracterul pro domo, spiritul partizan al unei
arte poetice e atât de pronunţat, încât un poet nu se poate afirma pe sine decât
negând cu vehemenţă pe ceilalţi. Ion Barbu,
mobilizând împotriva poeziei lui Tudor Arghezi invective şi anateme de
Mare Pontif al Verbului, realizează un fel de „artă poetică inversă”: arată cum nu vrea să fie propria sa poezie.
6
Dacă n-ar constitui, fără voia Autorului, asemenea documente, artele
poetice ar rămâne doar nişte simptome ale prezumţiei creatoare. Puţini sunt
autorii care se cunosc cu adevărat pe ei înşişi; şi foarte puţini cei care,
cunoscându-se bine, se abţin s-o spună, sau o spun absolut sincer. Într-un
anumit fel, a-ţi divulga arta poetică înseamnă a cocheta puţintel cu tine
însuţi, afirmând în gura mare că semeni cu Maurul şi că nu-ţi lipseşte decât
inelu-n ureche.
7
Teama de a nu intra în Parnas e însoţită întotdeauna de speranţa că măcar
documentele de identitate literară (orice artă poetică se vrea un astfel de
document) se depun şi vor figura mereu la arhiva nobilei instituţii a Muzelor.
De aceea, numai cei foarte siguri că vor locui post mortem în incinta Legendei refuză să-şi pregătească, cu
atenţie şi migală, intrarea în Istoria literară.
Dar chiar şi aceştia permit artei lor poetice să se strecoare, subreptice, în
corespondenţa particulară pe care o întreţin cu confraţii: e o formă mai
vicleană, mai subtilă, poate mai puţin agresivă, de a forţa lectura
posterităţii.
8
Izvorând dintr-un complex de autoneîncredere, o artă poetică declarată nu
se poate sustrage unui rol ingrat: ea elucidează misterul esenţial al operei,
servind criticii eticheta gata făcută pentru caracterizarea şi clasarea
autorului, invitând-o mereu la o lectură comodă, în loc de a lăsa cititorul ideal (dacă există aşa
ceva) să ajungă el însuşi la miezul inefabil al Poeziei, şi să-1 recepteze ca
atare, îi oferă un surogat: enigma rezolvată a Versului. Care critic sau
lector poate să reziste unei asemenea ispite? Corpul fix de idei al unei arte
poetice ajută la înţelegerea poeziei,
exact aşa cum cadavrul de pe masa de disecţie pune bazele cunoaşterii
ştiinţifice a corpului viu. „Spune-mi cum vei arăta mort – pare a zice criticul
– ca să ştiu unde să te aşez!”, iar poetul, dornic să-şi ocupe locul în galeria
Maeştrilor, îi oferă, docil, buletinul propriei sale autopsii.
9
Poetul se închide de bună voie în gogoaşa transparentă a artei sale
poetice; dar nu izbuteşte să iasă din ea decât condus de cultură. Odată scăpat
din această temniţă de concepte, el îşi dă seama că artele poetice nu sunt
judecăţi, ci prejudecăţi limitative asupra fenomenului poetic. Numai că
asemenea prejudecăţi, formulate de la înălţimea misiunii sale, îi confirmă tocmai
la gloire ardente du métier, şi-i stimulează elanul creator,
aşa cum, cu secole în urmă, bulele de aur împărăteşti confirmau privilegiile şi
încurajau excesele nobilimii.
10
Între ceea ce un poet într-adevăr este (poezia lui) şi ceea ce ar vrea să fie (arta lui poetică) există întotdeauna destul
loc pentru ca jocul subtil al sorţilor să decidă genialitatea sau eşecul.
11
Pseudo-normă a criticii: să evalueze un poet exclusiv în funcţie de arta
lui poetică – pe Poe în lumina unei „filozofii” lucide a actului creator, pe Mallarmé
în măsura în care şi-a realizat aspiraţia de a „revirginiza” limbajul poetic. Perfect...
Dar care este, atunci, situaţia atâtor poezii ale lui Ion Barbu, şi anume
acelea care nu se înscriu în poetica „jocului secund”? Ce reprezintă ele:
eşecuri nemărturisite ale „programului” poetic iniţial? Izbânzi imprevizibile,
laterale esteticii sale predilecte? Simple exerciţii verbale? Sau, în fine, reuşite
categorice, conştient acceptate, dar de pe poziţiile unei arte poetice
diferite, la care poetul a aderat, tacit, mai târziu?
12
Ca orice explicaţie cosmogonică (adevărata Operă e întotdeauna un Univers),
o artă poetică demnă de numele său tinde spre mitologie. Ea legiferează un mit
al Poeziei şi – oricât de aplicată, de artizanală ar fi – conferă poetului
virtuţi demiurgice. Cu cât arta poetică e mai modernă, cu atât erupţia funcţiei
mitopoetice e mai spectaculoasă. Iată un exemplu concludent. Înainte de 1920 – deci încă în plin
Expresionism –, Gottfried Benn a publicat o poezie de trei strofe – Der Sänger. După opinia poetului
german, „cântăreţul” modern încearcă să uite marea ruptură „zwisehen ich und
du” care caracterizează lumea modernă. Amestecând în sângele său elemente şi
fiinţe de o mare heterogeneitate, reale şi imaginare („Keime, Begriffsgenesen,
/ Broadways, Azimut, / Turf-und Nebelwesen...”), mereu stăpânit de luciditate,
el ar avea un rol precumpănitor negativ – acela de „a scinda”, de „a despica” („heute
ist er Zersprenger / mittels Gehirnprinzip”). Iată, extrem de succint, în ce
constă „programul” său: „stündlich
webt er im Ganzen / drängend zum Traum des
Gedichts / seine
schweren Substanzen selten und langsam ins Nichts.” Nu e prea greu de observat în ce măsură o asemenea artă poetică face din
Benn un discipol al lui Mallarmé în realitate, nici în perioada când a scris această poezie, dar nici mai târziu, poetul
german n-a urmat cu consecvenţă preceptele pe care le-a enunţat.
„Cântăreţul" său este fără îndoială o fiinţă pur mitologică – imaginea
ideală unui poet-taumaturg, care vindecă noul „mal du siècle” prin „neantizarea”
Cuvântului.
13
Poeţii care s-au ferit să scrie măcar un rând de artă poetică sunt ori mari
strategi ai candorii (ei se prefac a nu şti nimic despre poezia lor sau chiar
despre Poezie în genere, tocmai pentru a lăsa astfel intacte şansele lirismului
lor de a se impune exclusiv prin sine) ori apostoli ai sublimei
ignoranţe. Să nu uităm însă că, mărturisite conştient, şi candoarea şi
ignoranţa devin automat artă poetică! Scriind versul „Ich singe wie der Vogel
singt”, Goethe recunoaşte, fără să vrea, că spontaneitatea lui e
programatică... Există, oare, o ierarhie a artelor poetice? Spiritul timpului,
căruia suntem adesea înclinaţi să-i plătim mai mult decât îi datorăm, ne
sugerează că „De la musique avant toute chose” ar fi indicele unui „program”
poetic superior celui cuprins în vechiul dicton: Ut pictura poesis. În realitate, avem de a face cu două aspiraţii
la fel de fatale Poeziei: proliferarea componentei vizuale este la fel de
fertilă sau de pernicioasă pentru lirism ca şi proliferarea componentei
auditive. E adevărat că trăim o „civilizaţie a ochiului”, şi că ultimele experimente
poetice s-au produs în sensul „vizualizării” lirismului; dar nimic nu
dovedeşte că acestea ar fi superioare unor experimente ce s-ar face în
direcţia „sonorizării” lui...
Nici măcar dezideratul „Donner un sens plus pur aux mots de la
tribu”, care insistă asupra esenţei verbale
a poeticului, nu scuteşte Poezia de riscul inerent oricărei tendinţe
ce exagerează unul din
elementele ei, aici purismul: sombrarea în Neantul verbal, în Tăcerea care
asediază şi locuieşte, de la început, în orice grai.
