ELEGIA A ZECEA
Fie-mi dat, ca-ntr-o zi, la capătul cumplitei scrutări în străfunduri,
imn de bucurie şi slavă să-nalţ unor îngeri consimţitori.
Niciunul din ciocanele inimii, cele cu limpezi bătăi, niciunul
să nu dea greş vreodată pe strune moi, şovăielnice, sau
prea întinse. Chipul meu undit de lacrimi
mai strălucitor să mă facă; plânsul meu nezărit
înflorească. Atunci, cât de dragi mi-aţi fi voi, o nopţilor,
dureroaselor. De ce, nemângâiate surori, nu v-am primit mai smerit,
nu m-am scufundat mai risipit
în risipita voastră cosiţă? Noi, risipitorii durerilor.
Cum mai pîndim, în cumpăna amară, de nu li se-arată, poate, sfârşitul.
Ele, însă, ne sunt aievea frunzişul ce răzbeşte al iernii tăiuş,
rostlaurul nostru întunecat, unul din anotimpurile anului de taină –,
nu doar timp vremuind –, ci loc, aşezare, vatră, glie, lăcaş.
Vai, cât de străine ne sunt, neîndoios, străzile Cetăţii-Durere,
unde, în liniştea strâmbă, din prea mult sunet alcătuită,
se vânzoleşte trufia larmei, cu aur poleită, dintr-al golului
calup desprinsă, monumentul pompos.
Un înger, o, cum le-ar zdrobi sub tălpi, spulberându-1, Târgul Mângâierii,
cel mărginit de biserică, cumpărata de-a gata:
curăţică, închisă şi dezamăgită ca un oficiu de poştă dumineca.
Afară, în schimb, se încreţesc necurmat hotarele bâlciului.
Libertate – scrâncioburile tale! Cufundarii şi panglicarii zelului!
Şi baraca de tir cu figuri a norocului drăgălăşit
unde, când unul mai dibaci nimereşte,
la ţinta lovită se văd ţopăieli şi chiar zdrăngăne-o vreme.
Acesta, isteţul, mânat de ropotul aplauzelor şi jocul întâmplării,
se duce clătinat mai departe; căci dughene îmbiindu-te cu tot ce pofteşti
şi nici nu gândeşti, bat darabana şi lărmuie. Adulţii, însă,
mai au de văzut îndeobşte, cum banul anatomic se înmulţeşte,
nu doar spre desfătare: al banului organ sexual,
totul, întregul, procesul –, aceasta te-nvaţă şi te face
fecund...
... O, însă, tocmai un pas mai încolo,
îndărătul ultimului uluc cu placatul „Ferit de
moarte”,
licoarea amară, ce pare băutorilor dulce
când mereu noi distracţii mestecă lacom,
sorbind-o...,
tocmai în spatele gardului, tocmai din locul acela,
începe adevărata viaţă.
Copii se joacă acolo şi îndrăgostiţi se cuprind, – retraşi,
gravi, în iarba săracă şi cânii se hârjoană în
voie.
Dar, şi mai departe omul cel tânăr e ispitit să se
ducă; poate
iubeşte o tânără Tânguire... Pe urmele ei, ajunge-n
livezi.
Ea-i spune: departe. Acolo-i al nostru sălaş... Unde? Şi tânărul o urmează.
Ţinuta ei îl mişcă. Umerii, gâtul –, poate
coboară din strămoşi străluciţi. Dar, de la o vreme
o lasă, se-ntoarce din drum,
priveşte ’napoi, face semn... De ce să se avânte?
Pentru o Tânguire?
Doar morţii cei tineri, în starea lor dintâi, de nepăsare
fără scurgerea vremii, când se desfac din vechile deprinderi,
vin după ea cu drag. Pe fete
le-aşteaptă şi se împrieteneşte cu ele. Le arată domol
podoabele sale. Mărgăritarele chinului şi vălurile fine
ale îndurării. – Pe tineri îi însoţeşte
tăcută.
Însă acolo unde le este sălaşul, în fundul văii,
o Tânguire dintre cele mai vârstnice
îi stă într-ajutor tânărului, luminându-l.
Noi fost-am odată, îi spune, un neam glorios, noi, Tânguirile.
Străbunii săpau galerii, acolo, în muntele cel uriaş; între oameni
afli uneori o ţandără şlefuită de durere străbună
sau, dintr-un străvechi vulcan, un grunj de mânie
pietrificată cu zgrunţuri.
Da, de acolo veneau? Cândva avut-am din belşug
avuţii.
Şi ea-l călăuzeşte uşor prin întinsul cuprins al Tânguirilor,
i-arată coloanele templelor ori ruinele acelor
cetăţi
de unde, odinioară, Principii-Tânguire ţara
înţelepţeşte o cârmuiau. I-arată înalţii
copaci ai lacrimilor şi câmpiile aleanului
înfloritor,
(cei vii le cunosc doar ca un moale frunziş);
i-arată dobitoacele cernirii, cum pasc, – şi câteodată
o pasăre speriată le străbate, în zbor întins,
vederea,
conturând până departe hieroglifa ţipătului ei
singuratec. –
Când seara se lasă, îl duce la cimitirul
strămoşilor din Neamul Tânguire,
al Sibilelor şi al Prorocilor.
Şi cum se-nnoptează, colindă mai lin, şi curând
înlunat răsare, monumentul funebru
peste toate străjuitor. Frate bun cu cel de la Nil,
Sfinxul august –: chipul tăinuitei cămări.
Şi-i uimeşte încoronatul creştet, tăcutul
pentru vecie, faţa de om
aşezată pe al stelelor taler.
Căutătura lui nu-l osebeşte, buimăcită cum e
de moartea-i abia împlinită. Dar, Tînguirea privind
îndărătul Pşentului, tulbură bufnita.
Şi aceasta, atingând în sbor lent de-a curmezişul obrazul
cu cea mai pârguită curbură,
înscrie blând în proaspătul
auz de mort, pe o foaie dublă
despăturită, de nedescrisul Contur.
Iar mai sus, stelele. Neştiute. Stelele Ţării-Durere.
Aşezat, Tânguirea le spune numele: „Aici,
priveşte: Călăreţul, Toiagul, şi constelaţia asta bogată
rosteşte-o: Cunună de Roadă. Apoi, mai departe, spre pol:
Leagănul, Drumul, Cartea
aprinsă, Păpuşa, Fereastra.
Iar pe cerul din sud, pur ca-n palma
unei mâini alduite, «M»-ul cu limpede, strălucitoare văpaie,
ce-n tâlcuire înseamnă Mumele...”
Ci mortul trebuie să-şi urmeze calea; tăcută,
Tânguirea cea vârstnică-l duce până la strunga din vale,
unde, sub raza de lună, luceşte
Izvorul Bucuriei. Cu veneraţie
îl numeşte, adaugă: ,,La oameni
el este un fluviu măreţ”.
Se opresc la poalele muntelui.
Şi acolo, ea-l îmbrăţişează plângând.
Singur, se pierde el în
munţii Durerii Străbune.
Şi nici măcar pasul nu-i
mai răsună din ursita lui mută.
Cei nesfârşit morţi,
dac-ar fi să-i asemuieşti cu ceva,
ţi-ar arăta, poate,
ciucurii mâţişorilor atârnând de pe alunul golaş sau
ploaia ce cade pe glia
întunecată, primăvara. –
Ci nouă, celor cu gândul
la fericirea
mereu suitoare, ne-ar fi dat să simţim
înfiorarea uluitoare
când fericitul, pierind,
se pogoară.
