ILARIE VORONCA, ULISE
dimineaţa îşi freacă sânii tari de fereastră
perdelele se apropie se îndepărtează ca două armate
în curând va veni ceaiul
şi nu ştii dacă TU vei fi acel care îl va bea
dar scrii un imn acestei băuturi de culoarea frunzelor
un cerb înaintează în desenul zilei
vizuinele se deschid ca bricegele
zmeură şi fragi umezesc paşii
CEAI arşiţă cu buruieni şi coacăze
răcoare în căldură binecuvântare de rubin
voia şi împărăţia ta facă-se
culoarea ta e a cărnii trecute în spin
tu eşti sala de lectură de baie a săracilor
tu dai la ora patru sărutul de mamă copiilor orfani
împrumuţi înţelepciunea vracilor
şi pui gâtului pe dinăuntru o salbă roşie de bani
CEAI care desfeţi limba şi măruntaiele
CEAI care micşorezi bolnavilor suferinţa
ierburi sălbatice din noi răutatea oamenilor taie-le
adu în ficatul şi în rărunchii mei liniştea umilinţa
ceai dăruit refugiaţilor ruşi
ceai în grădini publice pe scaune de lemn
ceai celor supuşi şi celor nesupuşi
ceai pe toate buzele uscate ca o cruce de lemn
ceai binecuvântat ceai ca boschet în duh în os
tu te împărţi precum cuvintele uneori uitarea
cerul era de culoarea ta când l-au răstignit pe hristos
în apele tale se sărută aerul marea
din indii te-au adus misionari
iarba ta era coaja rănilor tămăduite
dar piraţi au atacat corăbiile mari
sângele s-a amestecat cu apele vuite
tu ai profeţit revoluţii din pântecul samovarului
tu ai trecut ca o mână prin gâtlej prin mâini
în siberia în jurul tău ca în jurul altarului
s-au rumenit glasuri şi pâni
ceai ca drum tăiat în calcar
ducând în răcoarea frunzarelor stâncilor
ceai sorbit în dezgheţ de făurar
în clătinarea de muşeţel a lămpilor
ceai din după amiezi de primăvară din după amiezi de iarnă
ceai cu tăpşane de toamnă roşcovană
la întoarcere la conac în pocnet de armă
şi prepelicari cu limba de un cot în goană
ceai din mâna ca o privire a mamei pe ceardac la soveja
pădurea vuieşte şi în jur trosnesc amintirile docarul
porţile de stejar bătrân se deschid
intră factorul
şi tresaltă inimile ca la hora hanului
citeşti veştile fratelui de la cernăuţi
stelele se dezghioacă precum alunele verzi
cerul te înfăşoară ca un brâu oltenesc
arborii numără cât pot
apoi umbrele umblă în vârful degetelor
glasul mamei a suferit s-a boltit
şi ca o fântână se adânceşte se întunecă
