ELEGIA A NOUA
De ce oare când e dat răspasul existenţei să-l petreci
în chipul unui laur, puţin mai întunecat
decât orice alt verde, cu vălurele
pe marginea fiecărei frunze (ca un surâs de zefir) –: de ce
eşti legat atunci să fii om,
să jinduieşti după destin, ocolind destinul?...
O, nu, nu fiindcă fericirea este,
acest pripit câştig al unei grabnice pierderi.
Nu din curiozitate, nici spre deprinderea inimii
ce s-ar afla şi în laur...
Ci fiindcă a fi aici e mult, şi pesemne,
tot ce-i aici are trebuinţă de noi, pieritorul acesta
ce-n chip ciudat ne este hărăzit. Nouă, celor mai pieritori.
O singură dată totul, numai o dată. O dată, nu mai mult.
Şi noi, aşijderea, o singură dată. Nicicând încă o dată. Dar
aceasta,
o singură dată să fi fost, chiar dacă numai o dată:
pământeneşte să fi fost,
nu pare cu putinţă s-o deszici.
Astfel, cu toată râvna, vroim împlinirea aceasta,
vroim să o păstrăm în simplitatea mâinilor noastre,
în căutătura mai plină şi în inima fără grai.
Ea însăşi să devenim vroim. – Cui să o dăruim? Mai bine e
să păstrăm totul mereu... În cealaltă fiinţare,
vai, oare ce duci cu tine dincolo? Nu privirea, deprinsa-ncet
aici, nimic din ce s-a petrecut aici. Nimic.
Durerile deci. Deci, înainte de toate, greul,
deci lunga-nvăţătură a iubirii, – deci
ce nu poate fi rostit. Dar, mai târziu, printre stele,
ce însemnătate mai are aceasta: ele sunt mai deplin de nespus.
Neîndoios, pribeagul, în vale, chiar de pe coasta muntelui
nu coboară un pumn de pământ, nimănui cuvântător, ci
un cuvânt dobândit, unul pur, galbăna şi azuria
genţiană. Suntem noi oare aici, ca să spunem: casă,
punte, fântână, poartă, urcior, pom fereastră, –
cel mult: coloană, turn... dar să o spunem, înţelege-mă,
aşa să o spunem, cum niciodată lucrurile, înşile,
nu şi-au închipuit să fie în sinea lor.
Nu-i oare din partea tăcutului pământ
ascunsă viclenie, când îi îndeamnă pe îndrăgostiţi
să se încânte, în dragostea lor,
de orişice lucru?
Pragul: ce nu-nseamnă pentru o pereche
de îndrăgostiţi că-şi tocesc puţin pragul mai vechi al uşii
la rândul lor, după cei mulţi
înapoi şi înaintea celor ce o să mai vie,
că-l tocesc..., uşor.
Aici este vremea rostirii, aici patria ei.
Cuvântă, mărturiseşte. Mai
mult ca oricând
pier lucrurile, cele menite să fie trăite de tine,
căci, ceea ce le înlocuieşte, măturându-le, este
faptul orb, fără suflet.
O săvârşire sub cruste, ce
volnic crapă
de-ndată ce impulsul se revarsă spre-a se-ngrădi altcum.
Inima noastră dăinuie
între ciocane, ca limba
între dinţi, ce, în pofida a toate,
totuşi slăvitoarea rămâne.
Slăveşte îngerului lumea, nu cea de nerostit, pe el
nu-l poţi ului cu simţiri grandioase; în cosmos,
unde el simte mai deplin, eşti doar un novice. De-aceea
arată-i simplitatea, care, făurită din tată-n fiu,
trăieşte ca un bun al nostru, la îndemână şi în raza privirii.
Rosteşte-i lucrurile. Îl va ţintui uimirea pe loc; cum te-a oprit pe tine
împletitorul de funii la Roma, ori, pe malul Nilului, olarul.
Arată-i cât poate fi de fericit un
lucru, cât de neprihănit, cât de al nostru,
cum însuşi jeluitorul chin se-ntruchipează pur,
slujeşte luând chipul unui lucru,
sau moare într-un lucru, – şi
liberat din trupul viorii se pierde cu răpire. Lucrurile-aceste
trăind din petrecere, înţeleg că tu le preamăreşti;
trecătoare fiind, se încred în noi ca-ntr-un mântuitor,
în noi, cei mai trecători.
Ele vroiesc, pe de-a-ntregul, în inima nevăzută să le prefacem
în – o, nesfârşit – în noi înşine! oricine, la urma
urmelor, am fi noi.
Pământule, oare nu asta e voia ta: nevăzut
în noi să renaşti? Nu-i oare visul tău
cândva să ajungi nevăzut? –
Pământule! nevăzut!
Ce alt, dacă nu preschimbarea, e arzătoarea-ţi menire?
Pământule, dragule, eu o
voiesc. O, crede-mă,
nu-s de folos toate primăverile tale pentru a mă câştiga –, una,
ah, una singură e sângelui chiar prea mult.
De nespus m-am alipit de tine din adînci depărtări.
Totdeauna dreptatea a fost de partea ta, şi harul tău
e moartea cea bună.
Iată, trăiesc. Din ce anume? Nici copilăria şi nici viitorul nu se
împuţinează...
Viaţa, nemăsurat, îmi irumpe în inimă.
