„DACĂ NAŞTEREA E O MOARTE, EXILUL
E A DOUA“
„Mă
numesc Ion Caraion şi sunt unul dintre scriitorii care nu mai pot fi daţi afară
din literatura română nici de vreun partid, nici de vreun dictator, nici de
gloanţe, nici de canaliile şi otrepele din presa oficială.“ (Ion CARAION)
SONERIA
pentru
noi nu-nseamnă ce-nseamnă pentru voi sonerie
pentru
noi sonerie înseamnă poliţie
un
grup de brute care năvălesc (de obicei noaptea)
peste
viaţa şi coşmarele tale
îţi
răstoarnă maţele, hârtiile şi casa pe dos,
sparg,
te-njură, distrug, te pocnesc unde le vine,
scuipă,
te jefuiesc, îţi pun ochelari negri şi te duc
te
duc (moartea nu pleacă niciodată cu mana goală)
pe
tine şi-i duc uneori cu tine pe toţi ai tăi
undeva
de unde îndeobşte nu te mai întorci niciodată
e ca şi când ar veni în
vizită moartea
şi n-ar mai pleca
iar asta de zeci de ani,
sub nepăsătoarele priviri
(o! civilizaţie, ce
gătită eşti, ce bine dormi..)
ale Europei şi-ale
Americii (ferfeniţă
a ajuns libertatea
pentru care atâtea popoare
au crezut în America)
de-o vreme topindu-se bietele
de dragul Africii de Sud
cu noi târgul s-a
terminat
numai că totuşi cei ce
ne-au vândut şi ne vând în fiecare zi
se vând (este ceea ce se
uită) în acelaşi timp şi pe ei
altminteri – luna şi doi
bani jumate
iar asta, de zeci de ani
sub indiferentele
priviri ale celor ce au ajutat
fascismului şi
comunismului
să se-ntindă ca buba
neagră şi ni le-au trimis pe cap
căci din Apus ne-au
venit aceste molime
de care până la urmă noi
am fost învinuiţi
O! civilizaţie, ce
gătite ţi-s otrăvurile şi ce bine dormi.
AŞA SE
FAC ÎNGERII
Limbute, pestriţe, cu
ochii-ntredeschişi
(el habar n-are, dar
toată lumea ştie)
femeile stau să prindă-n
pălărie
ca pe-un fluture, omul
de pe-acoperiş;
el habar n-are şi
merge-nainte
pe marginea burlanului
ca pe-o buză de-abis.
Nu poţi avea decât ceea
ce ţi-i scris.
Dintr-o femeie cu coapsa
fierbinte
(singurătatea a fost
mare, lumea e mică)
peste Paris, peste
Atlantic, peste-ncărcatul
secol în formă de
explozibil, de pisică,
împroşcând pereţii şi
acrobatul,
sângele-a ţâşnit ca un
manifest.
Acum somnambulul
se-ntoarce spre Vest.
Femeile-au rămas cu
mâinile-n sus,
burlanul se clatină-n
ritmul unei ciuturi,
o să plouă şi-o să le
umple până la refuz
pălăria de apă, gura de
fluturi,
subţioarele
de dantelă şi părul de păsări...
EUFORIE
O scurtă
panteră cu puii în
burtă,
trenul trece prin oraş,
un oraş cu grădini –
de la fereastră te uiţi
în vagonul restaurant
şi-n vagoanele de dormit
sau o fi aerul argăsit
al trecutului din care
pe gard ronţăie-o pisică
şoarecele ei de sânge şi
frică
trenul trece printr-o
minge de tenis şi printr-o piersică,
printr-o cutie de
droguri, printr-o casă de bani,
printr-o seară de jazz
ca un harbuz –
de la jumătatea munţilor
te uiţi în jumătatea
ascunsă a paradisului
regăsit
lacul va răsturna casele
cu verandele-n sus
ca s-aducă la el pe masă
din clipă în clipă cerul
care se ridică, se lasă
până la fund, purtat
copilăreşte
încoace şi-ncolo de val,
pe-o aripă de peşte,
pe-un cal
de mare
trenul trece printr-o
culoare
imaginară
EXIL
Ceaţa-i o linie. Spaţiul se termină într-un copac.
Tren de noapte. Pasăre undeva.
Din timp în timp, gări calcinate.
Atunci marea a întrerupt brusc timpul.
Nimic nu s-a mai deosebit de nimic.
Limbajul era o închisoare.
DUMNEZEU
SAU ALTCINEVA
colibe de-nălţimea
omului
speranţe de culoarea
nisipului
păsările alungesc
orizontul şi n-au umbră
poate nici oase
dumnezeu sau altcineva a
retras vântul şi norii
oraşul mi se pare
imaginar
ploaia dă linişte şi
mătase
pletelor copacului de
cinci ani n-a mai plouat
dinţii n-au cai colibele
n-au sat
o patrie complexă în
care vara arde
fără pic de sânge
pe-atunci nu credeam c-o
să mi se urască pe lume
spaţiul e-o bibliotecă
albă fără nume
o minge
veche ca paloarea
ca un ou limpede
nimic nu convinge
„salonul acesta l-a
văzut dansând pe regele acela“
sau astfel de fraze...
ce suntem şi ce nu
suntem
apa mării pare un ceai,
însă mările au secat
vaze
aruncate
linişte fină ca sarea
femeile-şi taie rochiile
să peticească stindarde
aici veacurile n-au
identitate
hoarde
peste hoarde urmele
şterse
ciuperci de praf,
coduri, verze
veştede... sau poate
cineva a retras timpul
relieful apa şi cerul
o patrie complexă de
pepeni şi tomate
ruginite ca fierul
◊◊◊
Mă uit în lumea cealaltă
pe fereastra verii
înaltă.
Apele care bat malul
departe
se cască din viaţă în
moarte.
Charon cu vâslă de fum
cui face semne şi-acum?
Am să vin. Aşteaptă.
Sunt gata.
Cobor într-o goană cu
roata
lui Ezechil pe umeri.
De-acuma poţi ca să
numeri,
nebunie şi horă de
vânturi
(ţărmul e-n urmă) cât
vrei.
Această-ncetare de
gânduri
E umbra morţilor mei.
Lumina-ntunericului s-a
lăsat.
Vâsleşte! Nimic nu-i
ciudat.
Pe-aici am mai fost, am
mai fost,
Are şi amintirea un
rost.
Ca luna, ca ploaia, ca
pinii
de lacrimi ochi lin
redeschişi,
o s-qjungem în besna
luminii
Se uită la mine şi-n vid
(viaţa-i o ceaţă din
care venişi)
două lumi idioate şi-un
zid.
Un zid numai ochi, un
freamăt ocult.
Am mai fost pe aici, dar
nu de mult.
