ELEGIA A
PATRA
O arbori ai vieţii, când iernii dăruiţi?
Noi nu suntem una. Nu suntem gând pe gând
aidoma călătoarelor păsări. Mereu depăşiţi şi zăbavnici,
ne-ncumetăm la zbor cu vânturile, negândit,
şi, prăbuşiţi, ne-oprim pe-un tău nepăsător.
Înflorirea şi veştejirea ni-s deopotrivă ştiute.
Ci undeva leii colindă încă slobozi
şi câtă vreme sunt falnici de nici o slăbiciune n-au parte.
Noi, însă, chiar întru totul când una gândim,
împotrivirea în altu-o simţim cum se înfiripă.
Duşmănia-i de noi mai aproape. Îndrăgostiţii, ce Depărtare
şi Vânătoare şi Patrie şi-au făgăduit,
nu se izbesc, unul într-altul zvâcnind, de fruntarii mereu?
Pentru imaginea unei clipe, ca s-o vedem,
se pregăteşte atunci anevoie un fond contrastant;
căci totul ni se arată desluşit. Conturul simţirii noi nu-l
cunoaştem, ci doar ce din afară-l mlădie.
În cumpănă cine n-a stat în faţa inimii sale?
Cortina-i s-a dat la o parte: decorul ivit – despărţire.
Uşor de-nţeles. Ştiuta grădină;
dansatorul veni când ea începu, cătinel, să se clatine.
Nu acela. De-ajuns! Oricât de
desinvolt s-ar mişca,
se vădeşte că-i travestit şi va fi curând un burghez oarecare
ce intră în casă prin bucătărie.
Mi-e lehamite de aceste numai pe jumătate umplute măşti,
mi-e mai dragă păpuşa. Ea e plină. Vroesc
să o îndur, cu toate sforile ei şi chipu-i
din aparenţă. Aici. Stau dinainte-i.
Chiar dacă-s stinse luminile şi mi se spune:
s-a sfârşit –, chiar dacă dinspre scenă
cenuşiul curent aduce pustiul, chiar dacă
nici unul din strămoşii mei cei tăcuţi
nu mai sade alături de mine, nici vreo femeie,
nici băiatul cu ochii crucişi şi căprui, măcar:
totuşi rămân. Mereu e ceva de văzut.
Să mă-nşel eu oare? Tu, care viaţa – eu sunt vinovat –,
cu atâta amar ai gustat-o, gustând-o pe a mea, tată,
tu care, tot mereu, cum creşteam, duceai la buze
tulburea dintâi infuzie a constrângătoarei mele meniri,
şi, preocupat de izul acestui viitor atât de străin,
ai scrutat învăluita mea privire, –
o tu, tată al meu, care, de când ai murit, deseori
înlăuntrul nădejdii mele te temi,
şi liniştea, cum numai morţii o au, împărăţii
de linişte, schimbi pentru mărunta mea ursită, –
să mă-nşel eu oare?
Iar voi – nu-mi daţi dreptate? – care m-aţi îndrăgit
pentru că am început să vă-ndrăgesc şi eu, deşi
mereu am renunţat: cuprinsul chipului vostru,
în timp ce-l iubeam, se preschimba în cuprins vast de lumi
unde voi nu mai eraţi...: când mă-ndeamnă inima
să aştept dinaintea scenei de păpuşi, nu,
să o privesc cu nespusă ardoare, pentru a-mi cumpăni
în cele din urmă privirea, un înger e nevoit
să coboare şi să însufleţească păpuşile.
înger şi păpuşă. Atunci, în sfârşit, spectacolul – iată-l!
Atunci se înmănunchează
ceea ce, necontenit, dezbinăm
în timp ce suntem aici. Doar atunci se-ncheagă,
din firul anotimpurilor noastre, circumferinţa
deplinei transfigurări. Mai presus şi dincolo de noi,
atunci, joacă sforile îngerul.
Oare, în pragul morţii, să nu bănuim cumva
cât subterfugiu e-n tot ce aici înfăptuim?
Nimic nu-i el însuşi. O, răspas al copilăriei, când
în dosul figurilor mai mult adăsta decât trecutul
şi înaintea noastră
deloc viitorul.
Am crescut desigur şi uneori ne sileam
să fim vârstnici cât mai curând, în parte, de dragul acelora
care nu mai aveau decât a lor vârstnicie.
Şi totuşi, în colindul nostru singuratec,
eram îndestulaţi cu Dăinuire
şi ne aflam într-un loc, pe hotarul
dintre lume şi jucărie, care, de la bun început
fost-a menit unei pure desfăşurări.
Cine ne arată cum este copilul întocmai? Cine-l aşază
printre constelaţii şi-i pune măsura distanţei
în mână? Cine moartea de prunc o plămădeşte
din pâine sură ce se-mpietreşte
sau o lasă în guriţa rotundă, ca pe cioclodul
unui măr frumos? – Ucigaşii lesne se pot osebi.
Dar asta: moartea întreagă,
chiar înaintea vieţii,
atât de blând în tine s-o porţi şi să nu te
înveninezi,
nu mai încape-n cuvânt.
